DISTRIBUIȚI

La scurt timp după ce am terminat analiza mesajului prin care
ambasadorul SUA Hans Klemm îi îndemna pe români să le permită
imigranților arabo-musulmani participarea la făurirea „noii Românii”,
cineva mi-a atras atenția asupra unui raport secret german datat 4
noiembrie 1940. Documentul, probabil redactat de un expert al NSDAP,
propunea strategia Germaniei naziste față de recentul său aliat român.
Fotocopia originalului se găsește la Arhivele Naționale ale României,
Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523.
Înainte de orice subliniez că acest text trebuie citit dincolo de
prejudecata potrivit căreia tot ce este de origine nazistă sau este un
produs german din perioada nazistă, este aberant.
Sublinierea este importantă pentru a se înțelege faptul că prin
paralelele pe care le voi face în continuare nu am urmărit să îi
descalific pe aliații de azi ai României, punând gândirii lor
strategice, fără o analiză rațională, eticheta de „nazist”.
La urma urmei, o mare parte a proiectului actualei UE își are
originea în viziunea liderilor și experților naziști asupra Europei
postbelice care, în ipoteza victoriei germane, urma să fie organizată
ca un „imperiu prietenos” funcționând pe baze federale aparent liber
consimțite dar sub conducerea Berlinului.
(După ce, înfrântă în război, Germania a încercat să salveze
proiectul transformându-se pe sine într-o Germanie europeană, recent
ea a revenit la ideea inițială a Europei germane; desigur, într-o
variantă actualizată și adaptată, revăzută și adăugită.)
Întorcându-ne la documentului din noiembrie 1940, trei observații
generale sunt de natură a șoca:
1. faptul că strategia Germaniei față de România a rămas aceeași după
trei sferturi de secol;
2. faptul că strategia românească a Germaniei din 1940 este
asemănătoare cu strategia SUA față de România din 2016;
3. faptul că atunci ca și acum mulți români au aceeași analiză și
simpatizează cu concluzia transformării țării lor într-o colonie.
În 1940 România era partenerul strategic al Germaniei. În 2016
România este partenerul strategic al SUA.
Între timp România a făcut parte din același sistem de alianțe cu
Rusia sovietică; cu mențiunea că la acesta a aderat sub presiunea
directă a armelor iar nu sub aceea indirectă a împrejurărilor
geo-strategice.
Oricum, este un loc comun că și URSS a dorit să folosească „metoda
colonială” în relația cu România. Doctrina „suveranității limitate” –
cunoscută și ca „Doctrina Brejnev” – este doar una dintre expresiile
acestei dorinți.
De ce oare nu ne plac aliații?! Să vedem ce spune documentul german.
În primul rând, el spune că “România de pe cele două părți ale
Carpaților reprezintă două entități diferite.”
Dacă influența culturală a Occidentului (reprezentat de Sfântul
Imperiu Roman de Națiune Germană) a ajuns până la arcul carpatic (cel
mai îndepărtat punct oriental de expansiune a culturii germane), “de
cealaltă parte a Carpaților începe un spațiu colonial care nu este
capabil să trăiască într-un mod propriu și este influențat de formele
exterioare”.
De aceea ” ‘națiunea română’ nu este nici în ziua de azi altceva
decât o legendă a istoriografiei.”
Vă place?
Regăsim această teză și la americanul Samuel Huntington care, în
faimoasa sa lucrare “Ciocnirea civilizațiilor” spune fix același lucru
și de aceea consideră că granița naturală a Occidentului euro-atlantic
– catolic și protestant – se află pe linia Carpaților, urmând a
îngloba Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, și a lăsa în
afară Moldova, Valahia (Muntenia și Oltenia) și Dobrogea ca părți ale
lumii euro-asiatice ortodoxe.
Nu este întâmplător că respectiva linie de demarcație este cea
convenită – cel puțin tacit – de SUA și URSS la Malta în 1989.
Tulburările din martie 1990 de la Târgul Mureș (urmărite cu mare
atenție la Berlin) erau pe punctul de a o transforma dintr-o frontieră
virtuală într-una reală.
Pentru ca Eurasia să nu devină prea puternică și să pună în discuție
atotputernicia occidentală, SUA au fost încântate să alimenteze
conflictul geopolitic al ortodoxiei ruse cu islamul. În acest scop, la
începutul anilor 1990, au susținut albanizarea Balcanilor și
secesiunea republicilor nord-caucaziene ale Federației Ruse. Atunci
Bucureștiul s-a alăturat geopoliticii americane în speranța că
împingerea frontierelor ruse spre est va antrena (pe principiul
“groazei de vid”) o deplasare similară a frontierelor estice ale
Occidentului, în spatele cărora se adăpostise deja vechea rivală
Ungaria. Astfel, dintr-o lovitură România și-ar fi asigurat atât
accesul în familia euro-atlantică, ieșirea de sub dominația rusă,
păstrarea unității sale teritoriale (într-un moment în care Iugoslavia
dar și Cehoslovacia erau supuse dezmembrării) și plasarea sub aceeași
umbrelă de securitate cu Ungaria. Reușita doar parțială a acestei
abordări (să o numim “regățene” deși ea a fost împărtășită și de mulți
ardeleni) explică situația geostrategică dificilă în care se află
națiunea română astăzi, cu un sfert de secol mai târziu: Rusia nu a
putut fi împinsă decisiv spre est dar România, odată intrată în
structurile euro-atlantice, a fost busculată către un statut
semicolonial.
De remarcat este că ideea celor două Românii (europeană și asiatică,
cvasinațională și pseudonațională, occidentalo-conformă și
occidentalo-incompatibilă), precum și cea a caracterului iluzoriu al
unei națiuni române unice și indivizibile, sunt calul de bătaie al
multor curente de gândire românești. Despre asta este vorba în critica
“miticismului” dâmbovițean și în afirmarea autonomismului transilvan,
promovate de diverse grupări avându-și principalul sediu la Cluj și
legături politico-economice strânse cu cercurile berlineze.
O altă asemănare șocantă între documentul german din 1940 și
geopolitica contemporană rezidă în afirmarea neîncrederii în liderii
autohtoni. Deși în România există “substanța unei rase vrednice”,
spune textul german, aceasta nu este “destul de puternică pentru a
crea un stat și a transforma o populație într-un popor”. “În primul
rând nu există un conducător și o clasă conducătoare” și de aceea
orice încercare internă de crea o “nouă Românie” se lovește de
rezistența aparatului de stat format din “ofițeri, funcționari și
intelectuali aproape fără excepție obișnuiți să trăiască din trădare”
– adică, s-ar zice astăzi, din corupție. Se înțelege că toți aceștia
trebuie înlăturați căci liderul care le “pretinde cinste se confruntă
imediat cu o dușmănie crescândă”.
Asemănătoare sunt și referirile la “noua Românie”. De remarcat este
împrejurarea că în istoriografia occidentală, atunci când se face
distincția între două perioade din istoria aceleiași țări, separate
printr-o revoluție, se vorbește despre „Vechiul regim” și „Noul
regim”. (Este cazul Angliei de dinaintea și de după revoluția din 1642
sau al Franței de dinaintea și de după revoluția din 1789.) Când
separarea se face printr-o reformă constituțională adoptată în cadrul
aceluiași sistem de guvernare, se menționează tipul de guvernare urmat
de indicativul său cronologic. (De exemplu, în Franța se vorbește
despre prima, a doua, a treia etc Republică.) Cînd adjectivul „nou”
este asociat cu numele unei țări, al unui oraș sau al unui ținut, ceea
ce rezultă este apelativul unei colonii (Noua Spanie, Noua Scoție,
Noul Orleans, Noul York etc.). La origine Lumea Nouă nu a fost decât
un transfer al Lumii Vechi pe un teritoriu nou, de pe care
civilizațiile băștinașe au fost izgonite. Că știu aceasta sau nu, atât
autorii documentului german din 1940 cât și mai recent ambasadorul
american Hans Klemm, referindu-se la „Noua Românie”, implicit și poate
involuntar dar fără echivoc, i-au definit și statutul – acela de
colonie. O colonie sui generis organizată în propriul spațiu
geografic. Drumul României către un posibil mare viitor ar trece prin
certitudinea unui asemenea statut.
În 1940 ca și acum se pare că aliații noștri nu sunt deloc mulțumiți
de partenerul lor român și de aceea vor nu să strice parteneriatul ci
să îl folosească pentru a transforma România în altceva; evident
potrivit concepției și intereselor lor. Un altceva care nu este
capabil de opoziție.
Experții germani din 1940 o spun cu claritate: “Noua Românie trăiește
de la început pe baza atotputernicei bunăvoințe a Axei, chiar și din
punctul de vedere al politicii interne”. Liderii români de nădejde au
făcut apel la ajutorul extern “nu împotriva unor puteri străine…ci
împotriva propriei lor armate și împotriva rezistenței din cadrul
aparatului de stat, pentru că nu aveau la îndemână forțe proprii care
să le fie alături”. (Parcă se vorbește despre doamnele Koveși sau
Macovei, ori parcă le auzim pe ele însele vorbind.) Nici poporul din
care se recrutează elitele, nu este, însă, mai bun: “…populația
României nu este una ambițioasă și în mod oriental-slav se mulțumește
cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să își asigure singură
toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe o
întărește în această atitudine”. În concluzie, “Noua Românie va avea
nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de
sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii
interne, pentru cel puțin câteva decenii.”
Dacă înlocuim din text cuvinte sau sintagme precum “axă” sau “trupe
germane” cu SUA sau Germania, precum și referirile la generalul
Antonescu (care a fost, totuși, un patriot român) cu altele amintind
conducători români de azi propulsați, susținuți și lăudați de
străinătate chiar în pofida impopularității lor domestice (de exemplu
Traian Băsescu), avem impresia că ascultăm discursurile ori citim
telegramele ambasadorului SUA sau ale celui al Germaniei la București.
(Mesajele ambasadorilor Marii Britanii sau Olandei se îndreaptă și ele
în aceeași direcție.)
Asemănările depășesc, însă, sfera analizei pentru a merge în zona
proiectului. S-ar putea zice că identitatea de rațiune reclamă o
identitate de soluție. “Dacă se dorește ca România să nu fie doar
păstrată ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea
succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale.” “Trebuie ca
forța de lucru care acum lenevește să fie ocupată intensiv, pe model
colonial…Trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă
sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită
forță de muncă intensivă trebuie transferate … în România.” Greu de
găsit vreo diferență între aceste citate datând din 1940 și cele ce se
spun și se întâmplă astăzi în România. Atunci ca și acum sunt și
români convinși că infrastructurile noastre nu se pot dezvolta decât
sub biciul disciplinei străine și că economia română nu poate progresa
decât preluând tehnologii obsolite occidentale.
Ca și planificatorii politici de astăzi, documentul german din 1940 se
arătă grijuliu cu aparențele. Iată cum vede el colonizarea României:
“Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea
formală a României (caracteristicile cele mai importante ale
suveranității oricum îi lipsesc acestui stat) și fără ca să fie
blocate posibilitățile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul
populației românești (atunci lăudat era Horia Sima, azi Codruța Kovesi
etc. – nn). Modalitatea de acțiune trebuie să fie o impunere
pașnică…Nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru
punerea sub regie germană a construcțiilor de drumuri și canale. Nu
este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială.
Printr-o politică românească bazată pe realități…fiecare va primi ceea
ce i se cuvine: masele…o mai bună supraveghere și alimentare ca până
acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce privește interesele
Reichului și foloasele cuvenite pentru contribuția și asumarea
responsabilității politico-militare (vezi astăzi bazele de la Deveselu
și Kogălniceanu – nn), forțele vrednice de origine românească vor
primi participarea la guvernare și administrare, conducerea producției
și comerțului. … Germania nu trebuie să lase să îi scape
posibilitățile coloniale care se găsesc la ușa sa.”
Această “ofertă” este valabilă și azi. Nu se poate spune că este cu
totul irațională sau lipsită de abordări pozitive. Ca să știm cum ne
poziționăm față de ea trebuie să știm dacă îi aceptăm sau nu
premisele.
Putem fi noi de acord că națiunea română este o alcătuire artificială
iar statul român exclusiv un proiect politic? Dacă suntem de acord cu
asta înseamnă că oricând un alt proiect politic – presupus mai bun –
îi poate lua locul. Ceea ce a fost montat „greșit” poate fi demontat
și remontat „corect” prin voința unui alt inginer.
Putem fi noi de acord că proiectul național românesc este unul cu
totul eșuat și că românii (în special liderii lor) care doresc
perpetuarea „eșecului” apărând o identitate națională iluzorie, sunt
niște retrograzi corupți care trebuie eliminați? După cum, dimpotrivă,
cei care vor o „Nouă Românie” anațională, reprezintă „forțele
sănătoase” ale unei comunități lipsită de alcătuire organică și de
identitate culturală? Dacă suntem de acord cu asta înseamnă că
eliminarea actualelor elite românești este necesară și legitimă.
Putem fi noi de acord că, astfel cum a fost ea construită, națiunea
română este incapabilă de autoguvernare și că are caracteristici
incompatibile cu civilizația occidentală euro-atlantică? Dacă da,
atunci nu avem altă posibilitate decât să acceptăm o tutelă străină,
singura noastră libertate fiind eventual aceea de a opta între un
stăpân sau altul. Aceasta cu conștiința că alegerea stăpânului este
ultimul drept de care dispune omul liber înainte de a deveni slugă.
Dacă tăcerea ar însemna acceptare, s-ar zice că majoritatea românilor
răspunde afirmativ acestor întrebări.
Cei care, însă, nu sunt de acord cu ipotezele din care s-au născut
întrebările anterioare, trebuie să respingă „oferta” și să se
pregătească de rezistență; atât în plan intern cât și în plan extern.
Să nu ne facem iluzii. Libertatea și sclavia nu pot sta împreună; așa
cum două săbii nu pot sta în aceeași teacă. Între cele două nu poate
exista compromis. Nu poți fi puțin liber și puțin vasal; așa cum o
femeie nu poate fi puțin virgină și puțin gravidă.
Bătălia în care suntem deja implicați este una pe viață și pe moarte.
Soarta ei depinde de cel care obține victoria pe frontul intern.
Este limpede că puterile globale sau regionale ale căror aliați
suntem – indiferent care ar fi ele – nu se simt confortabil cu o
Românie suverană, potentă și rezistentă.
Întrucât, totuși, nu ne pot nici ignora, ne vor accepta și așa, de
îndată ce semnele că există destui români gata să facă act de supunere
se vor stinge. Nu defectele noastre ci trădările noastre explică de ce
aliații noștri cred că este mai profitabil pentru ei ca noi să pierim
ca neam, lăsând în urmă o națiune vidă asemenea unei cochilii goale,
decât să ne păstreze ca partener pe care se pot sprijini tocmai
întrucât le opunem rezistență.
A mers vorba că românii obișnuiesc să își trădăze aliații. Adevărul
este exact invers. Aliații i-au trădat într-una.
Românii se trădează doar pe ei înșiși !

Deșteaptă-te române!