DISTRIBUIȚI

Am fost martori zilele trecute la un eveniment obișnuit, din păcate, pentru spațiul euro – mioritico – transatlantic în care am văzut cum unii dintre semenii noștri își ”pasc zilele”, într-o tăcută dar strigătoare ”frică de vrăjitoare” . Mai precis, două tinere de 18 ani de religie musulmană au fost bătute, zgâriate, smulgându-li–se voalul islamic de pe cap și trase de păr, evenimentul petrecându-se tocmai în capitala noastră cea dragă … București. La prima vedere am fi tentați să exclamăm ”și ce mare brânză că două tinere au fost bătute? Mai ales că sunt de religie musulmană; păi nu vedeți ce fac ăia prin Europa? Ia să plece mai bine la ei acasă.” Idei vocale ca și țipetele de struț, anti europene până la urmă care nu pot face altceva decât să ne închidă într-o carapace comodă, egoistă și nimicitoare de specie, atâta timp cât noi, ne considerăm purtători de piele albă și unici păstrători de valori și de idei culturale și cultuale. Avem de a face cu încă o situație jenantă ”născută” din imposibilitatea noastră ca europeni (creștini) de a comunica cu alte culturi și civilizații, de a găsi căi de comunicare cu persoane și grupuri diverse. Ne aflăm într-o mare eroare ca oameni și fii ai Lui Dumnezeu dacă ne închipuim că răul se poate rezolva răspunzând prin rău și dacă focul se poate stinge prin foc. De asemenea dăm dovadă de o crasă incultură generalizând efectele răului asupra tuturor membrilor unei comunități, unei etnii, devenind intoleranți și de sorginte fascistă.
Am în față eseul lui Alexia, o domnișoară din clasa VI A de la Școala Gimnazială ”Mircea Eliade” din Satu Mare și nu mă rabdă conștiința să nu-l citez la finalul acestei reflexii, concluziile discursului nostru propunându-se spre meditare.
”Mă uit la un dans popular sirian și îmi amintesc de o serbare din copilărie, un moment în care nu-mi trecea prin cele mai ascunse gânduri ideea de a face discriminări și diferențe, în ceea ce privește culoarea pielii și diferențele lingvistice. Există oameni discriminați? Da … sunt. E normal să fie așa? Oare cei care citesc acest eseu au discriminat vreodată vreun semen diferit de ei? De ce oare am impresia că da? Eu recunosc că am făcut-o … involuntar. Voi aveți curajul să recunoașteți? Să zicem că nu porți ceasul de mână la tine, dar chiar trebuie să afli cât e ora; … ai curajul să întrebi un cetățean cât e ora, sau aștepți să treacă o persoană cu pielea ca și a ta … albă? Acum, hai s-o luăm invers … un astfel de om vrea să știe cât e ceasul și – ți pune această întrebare relativ politicos. Ce faci? Îți scoți telefonul în valoare de 5, 10 ,15 poate 25 de milioane să-i spui ora exactă … sau îi spui că n-ai ceas? Aaaah bineînțeles că acest lucru n-ai face-o intenționat, fiind un reflex absolut involuntar! Am dedus de curând că discriminarea se învață de acasă … și așa e. Unde altundeva să se învețe? Țin minte că atunci când eram mică și vedeam o gașcă de țigani … trebuia să plec acasă. Mai mult, mi-era de ajuns să se ia de mine și nu era nevoie să – mi amintesc acele vorbe. Țin minte că mama-mi mai spunea din când în când Eu cred că populației îi este frică de și sunt sigură că discriminarea e de origine involuntară. Cu toate acestea, pot să afirm că dansul popular sirian pe care l-am văzut și de care v-am vorbit a fost un moment unic din existența mea.”
Valeriu Ioan