Literatura A-Z BĂTRÂNA de POMPILIU COMŞA

BĂTRÂNA de POMPILIU COMŞA

13
0
DISTRIBUIȚI

BĂTRÂNA
de POMPILIU COMŞA
Motto:
‘’Omul străzii este o fiinţă pe care viaţa n-o mai încălzeşte. N-are decât două mâini, două picioare şi capul. De folos sau nu braţele inimii, lui îi e totuna. Picioarele – mai de folos, mai legate de inimă – îl poartă adesea departe de viaţă, adică departe de orice realitate indiferentă dorinţei sale de a trăi. Şi-ar fi aproape fericit să se gândească acolo unde ele îl conduc, dar atunci intervine capul său groaznic, acea cutie plină de întrebări, de năluciri, de planuri, speranţe, nelinişti, nostalgii, amintiri – o învălmăşeală de imagini cumplite care se străduie să-I dovedească iar şi iar că nu-i decât un om de pe stradă, un om pe care viaţa nu-l mai încălzeşte.’’
PANAIT ISTRATI
Încercăm să trăim cu o jumătate de inimă. Iar rugăciunile noastre au fost de cele mai multe ori fără cuvinte. Numai cu lacrimi. Şi cu ‘’of’’-uri. După fiecare cuvânt sfânt, câte un ‘’of’’. În aceste zile se coc corcoduşele. Numai că nu totdeauna le-au cules cei care au sădit corcoduşu’. Pe bătrâna despre care ţin să vă povestesc o ştiţi cu toţi. Aţi văzut-o prin pieţe, la gară sau în parcuri. În singurătatea ei caldă căuta mereu să râdă. Corcoduşul îl găsise cu ceva vreme în urmă aruncat la un tomberon şi s-a hotărât să-i redea viaţa. Poate îi va fi şi ei de folos mai târziu. Mai ales că adora zeama de corcoduşe, cu pătrunjel şi mărar, care-i alunga foamea. Se obişnuise cu ea încă din satul de munte, cu pârâul curgând prin faţa curţii, când trăia moşu ei, lăutar la bază, dar dus prea curând în ceruri. De atunci nu a mai avut nici un rost. A decis să plece în lumea largă, pe care n-o ştia decât pentru răutăţile zilnice. Ca orice persoană fără adăpost, rătăcea pe străzi. Direcţiile de deplasare era aleatorii pentru că fiind bolnavă de alzheimer nu prea mai ştia ce şi încotro. Când o provocam să discutăm nu-şi mai amintea decât frânturi de viaţă. Nici nu mai recunoştea dacă sunt ale ei sau ale altora. Pentru ea, laptele şi mierea au un preţ, mânca-i-ar canceru’ de politicieni. Astea-s vremurile. Sărmană ţară, îi plângi de milă. Era uimită cât de puţine cărucioare de copii sunt pe străzi. Ai ei sunt departe, fiecare pe la casa lui. Au uitat-o, mai ales că n-a avut ce să le lase moştenire. Din când în când, adoarme pe vreo bancă dintr-un parc şi îşi visează nepoţii învăţând pentru a doua zi. Se trezeşte ca dintr-un coşmar şi privind lumina lunii uită să mai aţipească până dimineaţa. Sigur, şi-ar fi dorit să-i strângă la piept, dar n-o invită nimeni, plus că, sincer vorbind, nici nu are ce să le ducă. Abia ea face rost de o fărâmă de pâine de la vreun milostiv sau de un pahar de plastic plin cu colivă. Ruşinea şi cinstea la noi s-au predat necondiţionat, lăsând locul unei libertăţi mincinoase. Patria mai înseamnă doar mici fragmente de neant. Ţară, ţară, vrem făptaşi. E ca-n jocul din copilărie când se ţinea de mână cu alţi copii, dar nimeni n-o chema să spargă zidul celorlalţi. Era prea scândură. Când intra în casă, fiind întrebată de măicuţa ei ce-a făcut, răspundea, plină de candoare, că s-a jucat, deşi nu participase în ultimile două ore decât cu râsul ei zglobiu la joaca celorlalţi. Acum are mortu-n casă şi deja a început să pută. Noroc că şi-a făcut din timp provizii de amintiri frumoase. Se incubase doar într-o paragină a vechiturilor de când se ştie. Se felicita de multe ori că acum are mintea liberă ca zepelinul. Se bucura de ea, privindu-i pe cei din jur care vor la putere deşi li se bate coliva pe piept. Şi pentru că nu avem o scară a intensităţii tragismului românesc, vă mărturisesc că ieri bătrâna a murit. Ca şi cum nu ar fi fost pe lume, nimeni nu a băgat în seamă mogăldeaţa chircită rece din gară. Chiar dacă în colţul gurii îi înflorise un zâmbet. Zâmbise cu aerul că încearcă să spargă o nucă între dinţi. N-o căutaţi la rubrica de decese a ziarelor. N-are faţă pentru aşa onoare. Căzuse în plasa oglinzii fermecate. Că câr, că mâr, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, povestea are marele defect că nu duce nicăieri. Doar nişte adevăruri mari scrise cu litere mici. Când trăieşti în România, nu te mai miră aproape nimic. Sărăcia se întinde din cărţile de istorie în manualele de clasa întâi. Timpul nu ne aşteaptă, dar nici nu ne iartă. Trăim în aceeaşi ţară unde a înnebunit Eminescu, de unde Caragiale şi+a luat definitiv tălpăşiţa, iar Nicolae Iorga a sfârşit cu un glonţ în el. Avem nevoie de o minune. Scormonind în ceaunul cu regrete, închei cu câteva versuri, evident nu ale mele: ’’ Cine are părinţi, pe pământ nu în gând/ Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând/Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,/
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi. //Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc/De atâţia copii şi de-atât nenoroc/Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,/Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.//Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,/Care ştiu dureros ce e suta de lei./De sunt tineri sau nu, după actele lor,/Nu contează deloc, ei albiră de dor/Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,/Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!//Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,/Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva./Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni/Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni//Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,/Dacă nu au murit trişti în casele lor…/Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,/Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.//Cine are părinţi, pe pământ nu în gând, /Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând./Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii/Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.//
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plans/Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns./Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii? /Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,//Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,/Într-un biet orăşel, într-o zare de sat, /Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi/Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,/Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi/Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.//
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,/Cine are părinţi are încă trecut./Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,/Unde-avem şi noi însine ai noştri copii./Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,/Şi în genere sunt şi niţel pisălogi./Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,/Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici, /Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,/Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital./Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,/Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?/Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa/Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…//Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus/Pe conştiinţă povara acestui apus/Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,/Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer./Iar când vom începe şi noi a simţi/Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,/Şi abia într-un trist şi departe târziu,/Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,/Vom pricepe de ce fiii uită curând,/Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,/Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,/Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,/Deşi lumea în care părinţi am ajuns/De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.’’