DISTRIBUIȚI

Bicentenarul Revoluției care a marcat sfârșitul domniilor fanariote

În deceniul al doilea din secolul al XIX-lea, în Europa a început răspândirea accentuată a ideilor progresiste referitoare în mod deosebit la dreptatea şi egalitatea socială, precum şi dreptul la autodeterminare al popoarelor aflate sub suzeranitate, fapt ce a stimulat revoltele pentru libertate socială, antifeudale şi pentru afirmare naţională.
Parte din boierimea moldo-munteană, ostilă regimului de dominaţie otomană, s-a alăturat curentului de eliberare naţională care cuprinsese această parte a Europei.
La începutul secolului al XIX-lea, cele două provincii româneşti cunoaşteau o stare de decădere accentuată. În afară de exploatarea fiscală şi economică excesive, monopolul economic frâna dezvoltarea schimburilor şi crea instabilitate politică. În Ţara Românească se adăugă şi insecuritatea rezultată din incursiunile cetelor de tâlhari de la sud de Dunăre, precum şi jafurile comise de trupele paşei din Vidin, Pasvan-Oglu, în Oltenia.
La începutul anului 1821 Țara Românească a fost scena unor mișcări sociale și naționale complexe. O mișcare social-revoluționară a izbucnit în Oltenia și a cuprins rapid cea mai mare parte a Principatului de la sud de Carpaţi.
Cauzele acestei rebeliuni se aflau în condițiile insuportabile ale abuzurilor domnitorilor fanarioți și parțial în abuzurile fiscale și administrative ale dregătorilor locali. În acelaşi timp, erau boieri preocupaţi să pună capăt suzeranității otomane, în timp ce alții se concentrau asupra izgonirii fanarioților.
Vizunea lor se integra direct în puternicul sentiment patriotic și reprezenta o manifestare de conștiință națională care-și găsise deja expresia teroretică în proiectele boierilor reformatori. Doleanţele economice și sociale ale țăranilor împreună cu aspirațiile politice ale boierilor s-au intersectat în mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu, considerată ca fiind una dintre cele mai influente personalități din perioada timpurie a istoriei moderne a românilor.
În ziua de 18 ianuarie (la această dată a murit Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot din Muntenia), Tudor Vladimirescu a decis să pornească o revoltă împotriva fanarioților. La 23 ianuarie 1821, acesta lansa „Proclamaţia de la Padeş”, elaborată la Mânăstirea Tismana, moment care semnifică începutul revoluţiei de la 1821 din Ţara Românească.
Tudor Vladimirescu avea deja adunaţi sub arme peste 5.000 de panduri. A decis să plece pentru a lua controlul asupra Capitalei. Pe drum spre Bucureşti, i s-au alăturat trupe de arnăuți, precum și voluntari, ca la un moment dat oastea să ajungă la aproximativ 20.000 de luptători.
După cum este cunoscut, revoluţia lui Tudor Vladimirescu n-a avut viață lungă, însă obiectivele pe care şi le-a dorit realizabile s-au înrădăcinat adânc în conștiința românilor.
El a căutat să obţină depturi pentru români nefăcând nici un compromis, asumându-și întreaga responsabilitate cu riscul asumat de a-și pierde viața.
Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției de la 1821, a fost ucis de către eteriști lângă Târgoviște în noaptea de 27 mai 1821.
În scurta perioadă de domnie cât s-a aflat la Bucureşti, Tudor Vladimirescu a încercat să obţină facilităţi pentru ţărănime căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor. În primul rând a încercat să pună capăt injustiţiei aplicată de administraţie şi judecătorie, pe de altă parte a intrat în tratative oficiale cu turcii de îndată ce a realizat că mişcarea eteristă nu se mai bucura de susţinerea Rusiei. Aceasta era de altfel singura modalitate de a scăpa ţara de primejdia unei ocupaţii turceşti.
Deşi mişcarea socială din 1821 a fost înfrântă prin intervenția armatelor otomane, aceasta a reușit să determine sfârșitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea prejudiciilor înjositoare aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Țări.
Această acțiune a adus în Moldova, un nou domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza, iar în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica, însă reformele solicitate în Proclamaţie au fost înfăptuite, treptat, în decurs de câteva decenii.
În acelaşi timp, revoluția a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind „Partida Națională”.
La bicentenarul evenimentului, desfăşurat la începutul secolului al XIX-lea, Tudor Vladimirescu rămâne în conştiinţa românilor şi în istorie drept omul care, într-un moment greu al existenţei noastre pe aceste meleaguri, s-a ridicat împotriva stăpânitorilor acestui neam.

Bibliografie:
 Dan Berindei, „Revoluția română din 1821”, Editura Academiei Române, 1991
 Nicolae Edroiu, „Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) și presa belgiană: studiu și anexe”, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997
col.dr.IONEL PINTILII