DISTRIBUIȚI

(material publicat în ziarul „Tricolorul” nr. 1580/12.01.2010)

De ce plătesc oare românii peste 130 de taxe, fapt ce plasează România pe un loc fruntaş în Europa şi în lume, loc pe care nu cred că-l vom pierde prea curând?
Ignoranţi cum suntem n-am băgat de seamă cum s-au înmulţit aceste biruri de la o etapă la alta, de la o guvernare la alta, de-am ajuns să atingem o asemenea performanţă. Parcă am devenit ceva mai atenţi acum când se construieşte bugetul pe anul în curs şi când constatăm de câtă inspiraţie dau dovadă cei din actuala echipă guvernamentală în a descoperi noi surse de alimentare a acestuia.
Chiar aşa, oare de ce sunt atât de multe taxe? N-ar fi mai bine să se stabilească o anumită cotă de contribuţie publică pentru fiecare plătitor de taxe şi impozite, pe care să şi-o împartă apoi statul în funcţie de nevoile ce le are de acoperit? Întrebarea s-a mai pus, în primul rând pentru faptul că sistemul practicat în prezent, pe lângă povara fiscală în sine, îngreunează peste măsură şi birocraţia pe care trebuie s-o suporte contribuabilii, aceasta însemnând pierderi de timp şi cheltuieli suplimentare. Şi totuşi, de ce nu se procedează cum ar fi mai bine şi pentru firme şi pentru cetăţeni, totodată? Dintr-un motiv extrem de simplu şi anume pentru că nu există nici un interes din partea puterii pentru ca economia să prospere, ţara să se dezvolte şi poporul să trăiască mai bine. Acesta este adevărul care trebuie rostit cu tot mai multă tărie mai ales în faţa celor care încă nu s-au trezit la realitate şi nu-şi dau seama sub ce stăpânire monstruoasă a ajuns ţara.
În materie fiscală guvernanţii n-au nici o altă grijă decât să alimenteze cât mai consistent bugetul, pentru ca acesta să poată întreţine un aparat oligarhic, aflat exclusiv la dispoziţia şi în serviciul puterii. Iar puterea, în mod real, nu o deţine nimeni altcineva, acum în România, în afara preşedintelui. S-au produs, în ultimul timp, extrem de multe dovezi, chiar şi pentru cei mai naivi dintre noi, pentru a mai exista cineva care să creadă că în structura instituţională a statului ar mai fi rămas măcar vreo urmă de separaţie şi echilibru al puterilor, aşa cum cere şi Constituţia dar şi principiile unui guvernământ democratic.
Raţiunea pentru care se plătesc taxe şi impozite constă în a face statul cât mai funcţional în serviciul cetăţeanului. Da, în lumea civilizată, unde s-a dezvoltat, în timp, şi o cultură a contribuţiei publice, statul, prin tot ceea ce reprezintă funcţiile sale, se află în serviciul cetăţeanului. Domenii ca legalitatea, justiţia, ordinea publică, apărarea naţională nu pot constitui decât atributul statului. Statul este, de asemenea, responsabil şi în ceea ce priveşte învăţământul, sănătatea, cultura etc. domenii care asigură vitalitatea unui popor şi progresul acestuia.
Calitatea tuturor acestor servicii, reprezintă adevărata imagine a unei guvernări. Acesta este etalonul care ne dezvăluie scopul şi intenţiile sale, respectiv dacă ea este în serviciul ţării sau, din contra, este aservită unor grupuri oligarhice, cercuri de interese clientelare sau chiar puteri străine.
Istoria României postdecembriste ne arată că sub masca unei aşa zise libertăţi şi democraţii au proliferat structuri oligarhice de putere, ajungându-se ca rolul şi funcţiile statului să fie aservite unor grupuri care şi-au legat interesele de aceste structuri şi le-au acaparat exclusiv în beneficiul lor. În aceste condiţii, s-a ajuns ca nu statul să fie în serviciul cetăţeanului, aşa cum se întâmplă în lumea civilizată, ci invers, cetăţeanul a devenit supus al unei autorităţi despotice, lipsindu-l de libertate şi obligându-l la fel de fel de servituţi, care de care mai împovărătoare şi mai anacronice cu putinţă.
Iată adevăratul scop pentru care se înmulţesc în aceste zile obligaţiile fiscale, procedându-se într-o manieră nefirească, ce ne aminteşte de vremurile domniilor fanariote. Astfel, nu se procedează la o distribuţie, în funcţie de priorităţi, a sumelor ce se pot colecta la bugetul statului, ci invers. S-au făcut, mai întâi, alocări către zonele de interes pentru putere, după care s-a trecut la impunerea de taxe, impozite şi alte biruri până la acoperirea necesarului de consum stabilit.
„Ctitorul” acestui buget se înţelege că nu poate fi nimeni altcineva, decât cel care deţine, în mod real, puterea în România sau mai bine zis întreaga putere, acesta fiind, desigur, preşedintele. Reinstalat în funcţie împotriva voinţei poporului, acesta nu are, în prezent, un alt obiectiv mai important decât să-şi consolideze puterea personală, să-şi subordoneze toate instituţiile de autoritate ale statului şi să le transforme în instrumente docile pentru a-şi asigura o domnie liniştită după bunul său plac şi eventual s-o poată transmite la urmaşi.
Bugetul, pentru că despre el vorbim, este gândit să satisfacă întocmai acest obiectiv. Tuturor instituţiilor statului, pe care preşedintele şi le-a subordonat deja, li s-au distribuit sume mult mai mari decât cele de anul trecut. Desigur pot fi invocate fel de fel de motive, fundamentate chiar pe o situaţie reală în care se găsesc aceste instituţii, numai că am fi prea naivi să credem că ele ar fi determinat asemenea alocări.
Deci, în primul rând, li s-au făcut alocări bugetare suplimentare Preşedinţiei, Ministerului de Interne, Curţii Constituţionale şi Serviciilor Secrete. S-a afirmat că pe această cale preşedintele le-a răsplătit pentru contribuţia ce şi-au adus-o la câştigarea celui de-al doilea mandat. Poate fi întrucâtva adevărat, însă nu cred că preşedintele ar fi chiar atât de pornit spre gesturi de recunoştinţă, pentru a-şi asuma riscul unei politici bugetare discreţionare. Mai plauzibilă este cealaltă variantă, respectiv proiectul de a-şi subordona aceste instituţii şi a le avea în continuare la dispoziţie.
Preşedinţia, un aparat birocratic extrem de stufos, a devenit, sub actualul titular, un instrument personal de care el se foloseşte exclusiv în interesul său şi al grupului de susţinători. Gestul său de a-şi majora bugetul, pe care-l putem considera personal, ne aminteşte de un alt aventurier ce a ocupat, tot prin manopere frauduloase, tronul ţării şi, de asemenea, tot într-o perioadă de criză, ale cărei efecte le îndura, ca şi acum, tot cei amărâţi, tot masele largi de cetăţeni. Este vorba de Carol al II-lea care în momentul în care s-a urcat pe tronul ţării, în anul de criză 1930, prima grijă pe care a avut-o a fost să-şi mărească lista civilă, respectiv cheltuielile pe care le suporta statul pentru întreţinerea curţii regale, cu peste 700%. Şocantă asemănare, nu? Cât de penibilă devine istoria când se repetă!?, spunea parcă cineva.
Curtea Constituţională, instituţia care prin actul ei a validat un preşedinte „neconstituţional”, în dezacord cu tendinţele de modernizare a statului şi chiar împotriva speranţei de schimbare pe care şi-o pusese poporul în scrutinul prezidenţial de la finele anului trecut, a devenit şi ea aservită planurilor de acaparare a întregii puteri în stat de către ocupantul ilegal al fotoliului prezidenţial. Dacă cineva vede o altă explicaţie în majorarea cu peste 50% a salariilor celor care compun Curtea Constituţională, în condiţiile în care veniturile lor oficiale se ridică deja la sute de milioane de lei, atunci însemnă că este de-a dreptul idiot. Să ne ferească Dumnezeu ca numărul acestora să crească, pentru că ni se spulberă orice speranţă de a mai scăpa de acest regim despotic care, să fim bine înţeleşi, se sprijină şi pe mulţi proşti, pe care, cu prea mare uşurinţă, reuşeşte să-i mintă şi să-i manipuleze. O instituţie alcătuită din aşa zişi mari specialişti în dreptul constituţional ar fi trebuit să constate, pe baza unui volum imens de probe, multe dintre ele de notorietate, că votul exercitat în cele două tururi de scrutin n-a fost, într-o proporţie covârşitoare, un vot liber exprimat. Având în vedere că puterea ce se naşte în urma unui asemenea vot nu este o putere legitimă şi nici constituţională, Curtea, în spiritul funcţiei sale de garant al Constituţiei şi al statului de drept, trebuia să anuleze ambele alegeri şi să dispună repetarea votului. Indiferent de costuri, ar fi fost un exerciţiu democratic extrem de necesar pentru maturizarea electoratului şi a clasei politice. Sancţiunea ar fi contribuit la descurajarea, pe viitor, a practicilor de fraudare a alegerilor. Deci, a fost mai simplu ca aceşti indivizi să se vândă, să se lase şantajaţi pentru propria lor desfătare şi a celor pe care-i slujesc, decât să procedeze cum ar fi fost mai bine pentru ţară.
La fel se pune problema şi în privinţa celorlalte instituţii care sunt deja la discreţia preşedintelui. Ne putem întreba: pentru ţară şi pentru cetăţeni ce fac internele, serviciile secrete, telecomunicaţiile speciale etc.? Este mai bine apărată ţara, economia şi resursele ei sunt mai bine protejate, cetăţenii se simt mai în siguranţă, valorile spirituale şi materiale ale poporului sunt ele oare la adăpost şi ferite de trădători şi aventurieri? Oricine poate să constate că nimic din toate acestea nu se-ntâmplă. Şi atunci, aceste alocări de resurse bugetare nu sunt făcute tocmai împotriva intereselor şi a nevoilor reale ale ţării?
Contribuabilul, cetăţean simplu sau firmă neafiliată politic, este supus la o povară fiscală tot mai greu de suportat şi aceasta pentru a întreţine o putere şi o administraţie care, prin tot ceea ce face, dovedeşte că se îndepărtează tot mai mult de interesul naţional. A se observa că sunt vitregite tocmai ministerele care, prin natura lor, sunt destinate a asigura servicii în interesul cetăţenilor, a contribuabililor cu alte cuvinte. Tocmai ei sunt vitregiţi, tocmai lor nu li se întorc prestaţiile pe care le fac la bugetul statului. Mă refer la învăţământ, sănătate, cultură, protecţie socială etc. Aceasta arată şi cât interes manifestă actuală putere prezidenţială, pe cale să devină pe deplin stăpână în România, faţă de destinul acestui popor. Ignoranţa faţă de învăţământ şi sănătate, mai ales, este dovadă că puterea se află în mâna unui aventurier ce nu-şi cunoaşte decât propriul interes meschin. Fiecare a putut să constate că, atunci când s-a pus problema unui minuscul spor pentru pensionari, ministrul finanţelor a ameninţat că-şi dă demisia, invocând lipsa resurselor. În schimb pentru sporurile bugetare, de-a dreptul sfidătoare, direcţionate în zonele de interes prezidenţial nu s-a înregistrat nici cel mai vag gest de împotrivire. Ci, din contra, se inventează noi taxe pentru a li se putea face faţă. Iată o altă dovada a trădării şi al faptului că avem un regim despotic care pur şi simplu îşi bate joc de acest popor.
Nu numai că Guvernul este o creaţie absolut prezidenţială, alcătuit din indivizi obedienţi, şantajabili, lipsiţi de vreo calificare anume pentru domeniul pe care-l administrează, dar asupra lor se exercită şi o presiune continuă pentru ca nu cumva să devieze de la linia trasată de la Cotroceni. Din când în când li se aminteşte că sunt posibile remanieri. De fapt cu această ameninţare s-a şi oficiat procedura de învestitură. Nu le-a spus preşedintele noilor miniştri că el îi aşteaptă, în continuare, pe liberali să se răzgândească şi să vină la guvernare? Cum să înţeleagă miniştrii în funcţie acest mesaj, dacă nu ca un avertisment că nu trebuie să iasă din cuvântul preşedintelui. Din când în când câte un liberal mai dă câte un comunicat şi alimentează temerea întreţinută de preşedinte.
Parlamentul, după cum s-a văzut, de când cu diversiunea unicameralului şi a unui număr mai mic de parlamentari, a devenit şi el o instituţie de care preşedintele nu prea se mai împiedică. Din când în când le aminteşte „uninominalilor” că „poporul suveran a hotărât” şi că trebuie să se treacă la punerea în aplicare a voinţei sale. În aceste condiţii, după cum se constată, vocile de împotrivire sunt tot mai slabe, iar când este vorba de vot, mai ales când acesta este secret, rezultatul este cel dorit de preşedinte.
Presa este şi ea şantajată şi manipulată prin intermediul patronilor, aşa cum lesne se poate observa. Chiar în aceste zile tot mai multe ziare îşi încetează apariţiile.
În aceste condiţii singura speranţă care le-a mai rămas românilor este ca batjocura la care sunt supuşi, mimându-se atât de grotesc regulile democraţiei, să atingă un prag exploziv şi să declanşeze o furtună care să-l măture la lada de gunoi a istoriei pe ocupantul ilegal al fotoliului prezidenţial, pe această creatură cu aspiraţii despotice şi, odată cu el, toată această pleavă nesimţită care-l înconjoară, făcând-o totodată responsabilă de dezastrul care s-a abătut asupra ţării.
Nu întârzia Doamne prea mult acest moment şi fă-ţi milă de acest popor osândit!