DISTRIBUIȚI

Există două metode de a cuceri și a înrobi o națiune. Prima este prin sabie și cealaltă prin îndatorare. John Adams (1789-1797), al doilea președinte al Statelor Unite ale Americii John Perkins este un fost „asasin economic”, care timp de 10 ani și-a pus competențele de economist și puterea de convingere în slujba imperiului mondial. Misiunea lui a fost aceea de a ruina țările lumii a treia, pentru a maximiza profitul marilor corporații americane. Ulterior, regretând ce-a făcut, a scris cartea „Confesiunile unui asasin economic” și a pornit o campanie de dezvăluiri, dorind prin aceasta nu numai să deschidă ochii politicienilor, ci și să determine corporațiile să dea dovadă de mai multă responsabilitate economică, socială și în ceea ce privește protejarea mediului. Iată câteva dintre informațiile surprinzătoare pe care le transmite John Perkins prin prelegerile sale: «Aș spune că după cel de-Al Doilea Război Mondial, noi, asasinii economici, am reușit să creăm primul imperiu cu adevărat mondial. Am reușit acest lucru fără armată. Contrar modului în care au procedat imperiile de-a lungul istoriei, noi am folosit cu abilitate pârghiile economice. Lucrăm în multe moduri, dar cel mai frecvent este acela de a găsi o țară cu resurse naturale, cum ar fi petrol, și de a-i aranja acelei țări un împrumut uriaș la Banca Mondială sau la o altă organizație de acest tip. Dar, de fapt, banii nu ajung cu adevărat în țara respectivă, ci la marile noastre corporații, pentru a construi acolo infrastructură – centrale electrice, parcuri industriale, porturi – lucruri de care să poată beneficia ulterior corporațiile noastre și câțiva oameni bogați sau cu putere de decizie din acea țară. Iar asta nu ajută deloc populația. Țara se alege cu o datorie mare, pe care nu poate s-o plătească, iar asta face parte din plan. La un moment dat, noi, asasinii economici, mergem înapoi acolo și le spunem: Ascultați, dacă n-aveți bani să vă plătiți datoriile, vindeți-vă ieftin petrolul companiilor noastre… lăsați-ne să construim o bază militară la voi în țară… trimiteți trupe care să lupte alături de-ale noastre în Irak… votați-ne la următoarele alegeri ONU etc. Le mai cerem să privatizeze companiile de electricitate, de apă și canalizare și să le vândă corporațiilor americane și multinaționalelor. Este modul tipic în care acționează Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială ­– îndatorează o țară cu o sumă atât de mare, încât aceasta să n-o poată plăti. Apoi tot ei se oferă să refinanțeze datoria, iar țara trebuie să plătească o dobândă și mai mare. Prin urmare, țara respectivă își vinde corporațiilor străine resursele, serviciile sociale, companiile de utilități, sistemul de învățământ, de asigurări… Deci țării i se dă o lovitură dublă, triplă, cvadruplă. Conceptul de „asasin economic” a apărut la începutul anilor ’50, când Mohammad Mosaddegh a fost ales în mod democratic prim ministru în Iran. La vremea aceea, era considerat o speranță pentru democrație în Orientul Mijlociu. Revista Time l-a desemnat chiar omul anului. Dar una dintre ideile lui a fost aceea că companiile petroliere străine trebuie să plătească mai mult pentru petrolul pe care-l cumpără, deoarece iranienii trebuie să abă un câștig de pe urma vânzării propriului petrol. Desigur că asta nu ne-a plăcut, dar ne-a fost frică să facem ce făceam de obicei, adică să trimitem armata peste ei. Așa că am trimis un agent CIA – Kermit Roosevelt, rudă cu președintele Teddy Roosevelt – cu câteva milioane de dolari, care au fost foarte eficiente. În scurt timp, s-a reușit ca Mosaddegh să fie dat jos, fiind înlocuit cu shar-ul Iranului. Așa a apărut o nouă modalitate, ușoară și ieftină, de a manipula țările deținătoare de resurse. Singura problemă cu Roosevelt a fost faptul că era agent CIA. Dacă s-ar fi aflat, consecințele ar fi putut fi serioase. Așa că s-a luat decizia ca de-atunci încolo să se apeleze la consultanți privați, care să canalizeze banii prin Banca Mondială, FMI sau altă agenție de acest tip, și să se aducă oameni ca mine, care lucrează pentru companii private. În cazul în care am fi fost descoperiți, nu s-ar fi făcut legătura cu guvernul. Și așa s-a născut un nou tip de soldat: asasinul economic. În 1954, când Arbenz a devenit președinte al Guatemalei, țara era controlată în mare măsură de compania United Fruit și de mari corporații internaționale. Arbenz le-a spus oamenilor că vrea să le dea pământul înapoi. A implementat politici în acest sens, dar cei de la United Fruit n-au fost prea încântați, așa că au angajat o firmă de relații publice, care a lansat o campanie pentru a convinge Congresul, mass-media și cetățenii Statelor Unite că Arbenz era o marionetă a URSS și că dacă l-am fi lăsat la putere, URSS ar fi creat o bază în această emisferă. Pe atunci, exista în mințile tuturor o frică exagerată de „teroarea roșie”, așa că CIA și armata s-au angajat să-l înlăture de la putere. Asta s-a și întâmplat. Am trimis avioane, soldați, șacali și tot ce-am putut, și l-am înlăturat. Imediat, cel care i-a luat locul a redat corporațiilor internaționale (inclusiv United Fruit) toate drepturile și posesiunile anterioare. Ecuador a fost condus mulți ani de dictatori brutali, pro-SUA. Apoi, în 1981, poporul a decis să se facă alegeri democratice. Candidatul Jaime Roldos a avut ca scop principal să se folosească resursele țării în beneficiul oamenilor. A câștigat cu un scor copleșitor de mare, nimeni până la el nu mai câștigase alegerile atât de detașat. Imediat a început să implementeze politicile promise în campanie, pentru ca profiturile din petrol să ajungă la populație. Ei bine, aici, în SUA, nouă nu ne-a plăcut asta. Am fost trimis acolo ca unul dintre numeroșii asasini economici, pentru a-l corupe pe Roldos: „Știi, dacă joci jocul nostru, poți ajunge foarte bogat, tu și familia ta, dar dacă continui să faci ce-ai promis, vei pleca. N-a vrut să asculte și a fost asasinat. Imediat ce s-a prăbușit avionul în care era, zona a fost închisă. Singurii care au avut acces au fost militarii SUA aflați într-o o bază militară din apropiere și câțiva militari din Ecuador. Când s-au demarat investigațiile, doi martori cheie au murit în accidente de mașină înainte de a avea șansa să depună mărturie. Multe lucruri stranii s-au întâmplat în jurul morții lui Roldos. Cred că oamenii care au urmărit acest caz n-au avut nicio îndoială că a fost vorba de un asasinat, și asta pentru că nu s-a lăsat corupt. Omar Torrijos, președintele statului Panama, a fost unul dintre preferații mei. Era carismatic și chiar voia să-și ajute țara. Când am încercat să-l corup, mi-a spus: „Uite, John… (de fapt, îmi spunea Juanito) nu vreau bani, vreau ca țara mea să fie tratată corect. Vreau ca SUA să-și plătească datoriile față de acest popor, pentru toate distrugerile pe care le-a făcut aici. Vreau să ajut și alte țări din America Latină să-și câștige independența față de această prezență teribilă din nord. Voi ne explatați. Vreau Canalul Panama înapoi, în mâinile acestui popor. Așa că lasă-mă în pace. Nu încerca să mă mituiești”. Era în anul 1981 și în luna mai fusese asasinat Jaime Roldos, președintele Ecuadorului. Omar era conștient că la fel putea păți și el și mi-a spus: „Probabil că sunt următorul. Dar o să fac ceea ce am promis să fac. Am renegociat canalul și va fi din nou în mâinile noastre. Am terminat negocierile cu Jimmy Carter și avem un tratat semnat”. Două luni mai târziu a murit și el într-un accident de avion. Nu există nicio îndoială că a fost executat de șacali CIA. Există foarte multe dovezi. Unul dintre bodyguarzii lui Torrijos i-a dat în ultimul moment, pe când ieșea din avion, un mic casetofon ce conținea o bombă. Interesant e că acest sistem a continuat ani la rând în același mod, doar că asasinii economici au devenit din ce în ce mai buni. Apoi ne-a venit o idee pe care am aplicat-o în 1988 în Venezuela, când Hugo Chavez a fost ales președinte. Înaintea lui fuseseră mulți președinți corupți, care practic distruseseră economia țării. Chavez a fost ales democratic. A înfruntat SUA și a cerut ca petrolul Venezuelei să fie folosit în beneficiul poporului. Desigur că asta nu ne-a plăcut nouă, americanilor. În 2002 s-a stârnit o revoltă și nimeni n-a avut vreo îndoială că CIA se afla în spatele evenimentului. Era identică cu ceea ce Kermit Roosevelt făcuse în Iran: au plătit oameni să iasă în stradă, să protesteze, să-i ceară lui Chavez să plece. Dacă poți convinge două mii de oameni să facă asta și mai aduci și televiziunea, poți să faci să pară că toată țara a ieșit în stradă. Apoi lucrurile încep să degenereze. Dar oamenii lui Chavez l-au servit cu atâta loialitate, încât au reușit să înfrângă revolta. Acesta a fost un moment unic în istoria Americii Latine. Irak este exemplul perfect de cum funcționează sistemul. Noi, asasinii economici, suntem prima linie: Mergem acolo, încercăm să corupem guvernanții și să-i facem să accepte împrumuturi uriașe, pe care apoi le folosim pentru a-i cumpăra. Dacă eșuăm, așa cum mi s-a întâmplat mie în Panama cu Omar Terrijos și în Ecuador cu Jaime Roldos, a doua linie este să trimitem șacalii. Aceștia răstoarnă guvernul. Apoi vine noul guvern, care va face ce vrem noi. Iar președintele știe ce se i va întâmpla dacă face altfel. În cazul Irakului, ambele metode au dat greș. Asasinii economici n-au reușit să-l convingă pe Saddam Hussein, așa că am trimis șacalii să-l asasineze, dar aceștia n-au reușit. Garda lui de corp era prea bună. În 1991 am trimis armata. În acel moment am presupus că Saddam se va răzgândi. Am fi putut, desigur, să-l înlăturăm, dar era prea puternic și înconjurat de gărzi extrem de competente. Îi învinsesem armata și speram să se răzgândească. Am trimis din nou asasinii economici, tot fără succes. Dacă aceștia ar fi reușit, Saddam Hussein ar fi și acum la putere și i-am fi vândut câte avioane de luptă ar fi vrut și orice ar mai fi vrut. Dar șacalii n-au reușit să-l înlăture, așa că am trimis din nou armata. De data asta, am făcut treaba până la capăt. L-am înlăturat și totodată ne-am ales cu contracte de construcție foarte profitabile, pentru a reconstrui o țară pe care tot noi o distrusesem. Așadar, Irakul este exemplul perfect al celor trei stadii: asasinul economic → șacalii → armata. În acest mod subtil ne-am creat un imperiu, dar unul clandestin. Toate imperiile din trecut au fost construite cu ajutorul armatei și toți știau ce fac. Romanii, grecii, englezii, francezii, germanii erau mândri de asta. Și toți aveau un motiv declarat: răspândeau civilizația, o anumită religie etc. Dar oamenii din Statele Unite nu știu că trăiesc de pe urma unui imperiu clandestin. Nu știu că astăzi există mai multă sclavie în lume decât a fost vreodată. Ar trebui să ne întrebăm: Dacă există un imperiu, cine este împăratul? În mod evident, președinții SUA nu sunt împărați. Împărat e cineva care nu e ales, nu are un mandat limitat și nu răspunde în fața nimănui. Prin urmare, nu-i putem numi pe președinții noștri împărați, dar avem ceva care ar fi echivalentul împăratului. Este ceea ce eu numesc „corporatocrație”. Corporatocrația este un grup de indivizi care conduc cele mai mari corporații și care se comportă ca împărații unui imperiu. Ei controlează mass-media, fie direct, fie prin publicitate. Controlează majoritatea politicienilor, pentru că le finanțează campaniile electorale. Nu sunt aleși, nu au mandat, nu raportează nimănui. La vârful corporatocrației nu-ți mai poți da seama dacă persoana lucrează pentru o corporație privată sau pentru guvern, deoarece se mișcă tot timpul dintr-o parte în alta. Deci ai un individ care la un moment dat este președintele unei mari companii de construcții, cum ar fi Halliburton, și în următorul moment este vicepreședintele Statelor Unite. Și asta se întâmplă indiferent dacă la conducere se află republicani sau democrați. Se mișcă dintr-o parte în alta, pe ușa batantă. Într-un fel, guvernul nostru este invizibil. Politicile lui sunt îndeplinite de corporații și, de fapt, acestea sunt create de corporatocrație și prezentate guvernului spre aprobare. Mecanismul ăsta nu e ceva gen „teoria conspirației”. Acești oameni nu trebuie să se întîlnească și să comploteze pentru a face anumite lucruri. Cu toții lucrează având în minte un singur scop: maximizarea profitului, indiferent de costurile sociale și de mediu. Această manipulare exercitată de corporatocrație prin îndatorare, mituire și selecție politică se numește globalizare.»