DISTRIBUIȚI

Savanţii de la CU Boulder au arătat că au rezolvat un mister geofizic, indicând cauza posibilă pentru un fenomen care seamănă cu o defecţiune la „motorul” planetei noastre, unde unele bucăţi din plăcile tectonice rămân blocate între mantaua superioară şi cea inferioară.

Într-un studiu publicat recent în Nature Geoscience, echipa a explorat mecanismele „plăcilor stagnante”. Aceste ciudăţenii geofizice se formează atunci când bucăţi mari din plăcile tectonice terestre sunt forţate spre interiorul planetei la marginile plăcilor continentale. Acestea se scufundă în planetă la adâncimi de sute de kilometri până când, pentru un motiv necunoscut, se opresc brusc din mişcare pe verticală, scrie Phys.

Cercetătorii Wei Mao şi Shijie Zhong de la CU Boulder au găsit un posibil motiv. Folosind simulările computerizate, cercetătorii au examinat o serie de plăci stagnante din Oceanul Pacific de lângă Japonia şi Filipine. Au descoperit că aceste roci reci par să alunece pe un strat subţire de material slab care se află la graniţa dintre mantaua superioară şi mantaua inferioară – circa 660 de kilometri adâncime sub crusta terestră.

Cel mai probabil, oprirea este temporară. „Deşi vedem că aceste plăci ar stagna, de fapt este un fenomen destul de recent, care a avut loc în doar ultimii 20 de milioane de ani”, a precizat Zhong, co-autor al studiului.

Descoperirea este relevantă pentru tectonica şi vulcanismul suprafeţei Terrei. Cercetătorii au explicat că mantaua Pământului, care se află chiar deasupra miezului, generează cantităţi enorme de căldură. Pentru a răci planeta, rocile mai fierbinţi se ridică prin manta, iar rocile mai reci se scufundă. „Poţi vedea această convecţie din manta ca pe un motor mare care provoacă ceea ce vedem pe suprafaţa Terrei: cutremure, apariţia munţilor, plăcile tectonice, vulcani şi chiar câmpul magnetic al planetei”, a adăugat Zhong.

„Pur şi simplu nu se scufundă”
Totuşi, existenţa plăcilor stagnante complică metafora, sugerând că motorul Terrei ar avea blocaje în unele zone, anume, în zonele de subducţie unde plăcile oceanice se scufundă sub cele continentale. Plăcile observate în locuri de pe coastele Americii de Nord şi de Sud se comportă în moduri previzibile, scufundându-se în mantaua superioară şi inferioară, unde se încălzesc lângă nucleu.

Dar în jurul Asiei, „pur şi simplu nu se scufundă”, a precizat Zhong. Aici, plăcile se deplasează orizontal în apropierea graniţei dintre mantaua superioară şi inferioară, o zonă în care căldura şi presiunea face ca mineralele să se schimbe dintr-o fază în alta.

Pentru a găsi motivul, Zhong şi Mao au creat simulări realiste a modului în care ciclurile de energie şi de roci se manifestă în întreaga planetă. Astfel, au descoperit că singurul mod de a explica acest comportament a fost existenţa unui strat subţire de rocă mai puţin vâscoasă care s-a întins între cele două jumătăţi din manta. Deşi nimeni nu a observat în mod direct un astfel de strat în studiile geofizice, cercetătorii au prezis că există prin studierea efectelor de temperatură şi presiune asupra rocilor.

Dacă într-adevăr există, un astfel de strat ar acţiona ca o „baltă” în interiorul planetei. „Dacă introduci un strat subţire la acea adâncime, cumva, vâscozitatea redusă ajută la lubrificarea regiunii. Plăcile sunt deviate şi se pot deplasa orizontal”, a precizat Zhong.

Existenţa plăcilor stagnante pe coasta Asiei, dar nu şi a Americilor, se explică prin faptul că mişcările continentelor de deasupra oferă mai mult spaţiu pentru alunecarea plăcilor. De asemenea, Zhong crede că plăcile nu vor fi blocate pentru mult timp. Acesta susţine că vor reuşi să scape de stratul subţire şi îşi vor continua drumul în adâncime spre miezul Pământului.