DISTRIBUIȚI

Cu câtă poftă am recitit nuvela “Chef la mănăstire” scrisă în 1952 de Vasile Voiculescu și ce m-am mai amuzat în timp ce am pictat acuarelele pentru articolul scris de Voicu Bojan la PressOne!
Mă și vedeam acolo în beciul mănăstirii, printre butoaie și călugarii care pritoceau vinurile…
Poftiți deci la ospăț, așa cu n-ați mai pomenit:
https://pressone.ro/agapa-banchet-chermeza-chef-la-manastire
Fragment din nuvela “Chef la mănăstire”:
“…Tocmai se sfârşise rugăciunea mesei, gata să stea jos, când se numărară şi aflară cu groază că sunt treisprezece. Punctul Iudei.
— Nu se poate! Trebuie să găsim pe cel de al paisprezecelea, hotărî stareţul.
Dar de unde să-l scoţi? Şi se învârteau toţi deznădăjduiţi prin odaie, scremându-se.
— Dăm jos din perete icoana Mântuitorului şi o punem pe un scaun cu un tacâm dinainte, ca la nunta din Cana, propuse în cele din urmă fratele Minodor, un fătălău rumeior – răsfăţatul stareţului.
— Taci, proasto! îl puse la locul lui acesta. Pe vremea nunţii din Cana, Isus era carne şi oase şi umbla printre oameni. Acum e dumnezeul nostru şi ne trăsneşte!
Fetişcanul nu se lăsă, ci grăi, lăsând genele-i lungi şi mieroase în jos:
— Atunci nu mănânc eu, ci trec în dosul sfinţiei-tale, să te slujesc.
— Dinapoia mea o să treci când o veni timpul şi locul potrivit, îi zâmbi împăcat Iosafat stareţul. Acu o să stai lângă mine şi o să-mi cânţi. Nu degeaba eşti protosinghel. Lasă, că găsim pe altcineva să ne-mplinească numărul.
Deodată, părintele portar, care trebuia să stea numai cu ochii zgâiţi la fereastră pentru paza iepei şi nu s-ar fi atins de mâncare, sări pişcat de un gând:
— Ce-ar fi să aducem iapa înăuntru? Tot suflet de-al lui Dumnezeu e şi ea. O punem în capul mesei, ca să aibă loc mai mult şi să nu ne stingherească, îi trântim în cap traista cu ovăz şi pe masă o cadă cu apă.
— Un cal – cică face cât şapte oameni, întări stareţul. Aşa că întrecem cu mult pontul Iscariotului, şi astfel se primi cu chiote de bucurie iscusita dezlegare a grozavei piedici.
Bucatele începură să se perinde. Ciorbă de perişoare, sarmale, muşchiuleţ şi costiţe fripte, purcei la tavă pe varză călită şi cartofi prăjiţi, chifteluţe mici şi pârjoale late cât palma, cârnaţi sfârâitori, din care când înfigeai furculiţa săreau cât colo stropi de untură. Toate stropite cu cinci feluri de vinuri mari, sorbite din pahare adânci de cleştar. Cum fratele Minodor era înclinat mai mult spre vinuri muiereşti dulci şi licoroase, stareţul şi domnul său în părintească grijă luminându-l des când cu vorba, când cu pilda, îl îndruma către vinurile bărbăteşti, vânjoase, cu voinicie în ele.
În toiul ospăţului, iapa, care mâncase cam mult, începu să scoată pe partea cealaltă, cu necuviincioase zgomote rău mirositoare, mâncarea.
— Dobitocul, tot dobitoc! se scârbi părintele portar şi se grăbi să schimbe locul traistei de la bot la coadă.
Zadarnic. Iapa mai avea şi alte urâte nevoi. Desfăcu fără ruşine picioarele dinapoi şi se porni să dea drumul unor ape cu miros din acelea cu care se trezesc beţivii. Balta ajunse până la picioarele sfinţilor părinţi, care fură nevoiţi să ridice tălpile pe stinghiile mesei.
— S-o dăm iar afară, porunci stareţul. La fereastră facă ce-o pofti.
Şi o priponiră de zăbrele, printre care Liza îşi vârî capul şi zâmbea de renghiul ce jucase călugărilor.
— Acu să se aducă al paisprezecelea tacâm aici la mine.
Şi lipăind prin udul păcătoasei, stareţul Iosafat trecu iar în capul mesei. I se aşeză, după poruncă, un castron în dreapta şi altul în stânga, fiecare cu lingura, furculiţa, cuţitul şi paharul lui.
— Eu, lămuri el pe fraţi, mănânc măcar cât doi, şi cu voi doisprezece facem tocmai paisprezece. Dar am să mă lupt de data asta să mănânc cât trei.
Luând cu dreapta o lingură şi cu stânga lingura cealaltă, le cobora în ciorbă şi le urcă la gură pe amândouă deodată, ca şi când ar fi sorbit doi oameni în acelaşi timp. Tot aşa, cu amândouă mâinile armate de furculiţe, înfuleca deodată câte două bucăţi de friptură şi câte două rotogoale de castraveciori, care se spărgeau în dinţi şi-i ronţăia ca pe nişte cofeturi. Când lua câte un pahar în fiecare mână şi ciocnea cu sine însuşi, se făcea tăcere sfântă. Toţi priveau cu uimire şi pizmă dibăcia cu care izbuteşte să le ducă la gură ca să le răstoarne pe amândouă deodată, dând uşor capul pe spate, fără să verse o picătură.
Masa a durat până seara târziu cu taclale, snoave şi poveşti, şi mai ales cu cântece de lume şi podobii bisericeşti. Şi nu s-ar fi întrerupt dacă nu era iapa. Grija ei a trezit pe popa Bolindache şi pe părintele portar, în seama căruia fusese dată. Şi părintele avea interes să se întoarcă grabnic la ospăţul dus înainte de ceilalţi…”