DISTRIBUIȚI

Colecție de amintiri
L-am cunoscut pe Nichita în primăvara lui ’77, imediat după cutremurul din 4 martie. În anul acela, Nichita se bîlbîia şi şchiopăta. Susţinea că amîndouă i se trag de la cutremur, care îl surprinsese în casa lui Sorin Dumitrescu. În realitate, şchiopătatul i se trăgea de la o polinevrită alcoolică, un sindrom descris încă din 1877 de neurologul rus Serghei Korsakov. Cu bîlbîitul era altceva. Şi Sorin Dumitrescu se bîlbîia, iar Nichita, în semn de simpatie faţă de pictor, a început să se bîlbîie destul de convingător.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, acest defect nu s-a instalat şi în gurile noastre, adică în gurile celor care îl frecventam pe Nichita. În definitiv, nu toată lumea era căzută în cur după Sorin Dumitrescu, aşa că transferul nu s-a produs şi la noi. Cu vremea, lui Nichita i-a trecut bîlbîiala, semn că admiraţia lui pentru geniul lui Sorin se transformase în prietenie. Şi cum Nichita susţinea că orice prietenie, oricît de mare o fi fiind ea, are nevoie, ca să reziste, de o pauză igienică, este de bănuit că după mai multe pauze de-astea a uitat să se mai bîlbîie.
Pe vremea aceea nu exista o stăpînă a casei lui Nichita, dar exista o stăpînă, destul de misterioasă, a inimii lui. Doamna care îi frînsese inima se numea Rodica, avea un fiu, Ionică, şi avusese şi un soţ, dar acesta fugise din ţară. Nichita se muta la ea în fiecare sîmbătă. Înainte de a ajunge la ea trecea pe la noi, pe la mine şi pe la soţia mea, Cristina, avînd noi casa chiar în drumul lui. Avea întotdeauna cu el o plasă în care erau cîteva sticle cu vodcă şi mici cadouri pentru Ionică, fiul doamnei brunete. De sîmbătă după-amiază pînă luni dimineaţă, poetul ducea o viaţă foarte domestică şi, mărturisea el, al dracului de plicticoasă. Trebuia să mănînce, să se uite la televizor, să nu bea prea mult, să-l ajute pe Ionică la lecţii, să se spele, să doarmă în aşternuturi curate şi, destul de probabil, să nu se mai bîlbîie. După un asemenea „tratament” era însă apt să înceapă o nouă şi adevărată săptămînă de lucru.
În vara lui ’77, în jurul lui Nichita se formase un nucleu de plevuşcă literar-artistico-numismatică (cum ar spune Nicolae Breban), se bea vodcă, se citeau diverse producţii literare mai mult sau mai puţin interesante şi, cum nu exista încă o stăpînă a casei, era o harababură de nedescris, practic „salonul Nichita” fiind deschis non-stop. E greu de spus ce era în capul lui Nichita în vara aia. Nu publicase nici o carte nouă de şase ani şi scrisese (de fapt, dictase – Nichita, cel puţin atunci cînd l-am cunoscut eu, nu mai scria nimic cu mîna lui) o parte din Epica Magna. Plevuşca, unde mă număram şi eu în calitate de numismat, era încîntată de carte. Şi nu numai ea.
O seară petrecută în frumoasa „vilă florentină” a părinţilor lui Sorin Dumitrescu s-a consumat cu fragmente din Epica Magna în prezenţa unor personaje celebre în lumea noastră mică: Alexandru Paleologu şi Andrei Pleşu. Andrei Pleşu era un tînăr bărbos, deja corpolent, specialist în pictura lui Sorin (şi nu numai a lui) şi în urcarea drumului spre Păltiniş. Publicase, în 1974, cartea de eseuri Călătorie în lumea formelor şi toată lumea îşi punea mari speranţe în el. Conu’ Alecu Paleologu „spărsese” toate normele comuniste polemizînd cu Ivasiuc (cea mai strălucită minte teoretică a momentului) despre marxism. Iar ca editor, lucra la Cartea Românească, se chinuia să publice un roman scris de un fost activist PCR din Dobrogea, Tudor Manta.
Romanul, care se chema Ana, stăpîna măgarului, a apărut anul următor într-un tiraj de 22.000 de exemplare, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Prezenţa lor ca invitaţi de onoare îl măgulea pe Nichita, dar mai ales pe noi, plevuşca. Onorurile casei le îndeplinea viitoarea doamnă Dumitrescu, pe atunci poreclită Ţăndica. Dumnezeu nu coborîse încă în sufletul lui Sorin, în al nostru nici atît, dar aveam cîteva substitute: vodca, poeziile lui Nichita, cîntecele lui Sorin, dar şi pictura lui. Eu mă mulţumeam să colecţionez monede şi să sper că într-o zi voi debuta. Primul meu roman zăcea de vreo cinci ani într-un sertar al Editurii Cartea Românească. Proprietarul sertarului era – aţi ghicit! – conu’ Alecu Paleologu.
In vara lui 1977, atunci cind m-am imprietenit cit de cit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodca. Nu mi-am dat seama imediat, asta s-a intimplat de-abia in septembrie. Cu toate ca bea foarte mult, peste doua sticle de vodca pe zi, Nichita nu era aproape niciodata beat. Alcoolul ii producea o stare de efervescenta intelectuala vecina cu geniul.
Cum spuneam, de-abia in toamna aveam sa-mi dau seama ca „motoarele” lui Nichita nu mai porneau decit alimentate cu alcool. In septembrie, toata gasca, adica Nichita, Sorin Dumitrescu cu iubita lui, Tandica, poetul Valeriu Pantazi, eu si Cristina, sotia mea, era la mare, la 2 Mai. De Nichita s-a lipit imediat o tinara domnisoara superba, manechin la Apaca, poreclita Fabiola. Valeriu Pantazi a agatat si el o domnisoara cu niste tite imense („ca doi topotami, bre!”, zicea Nichita), asa ca formatia era completa. Se bea in draci, inclusiv pe plaja.
In fiecare noapte, inainte sa ne culcam, Nichita isi lua cu el in camera o portie uriasa de vodca, pe care o numea „rezerva demagogica”. Intr-o noapte a uitat de aceasta rezerva (de fapt, bauseram tot) si cind s-a sculat a intrat direct in sevraj: tremura tot, transpira abundent si varsa. S-a facut instantaneu bine dupa ce a baut cincizeci de grame de vodca la Dobrogeanu, circiuma din sat. Ochii i s-au luminat si a recunoscut-o fericit pe Cristina, care il dusese cu chiu, cu vai pina acolo.
Multi si-au pus problema daca Nichita ar fi scris ce a scris daca n-ar fi baut. Probabil ca nu. Ca si Adrian Leverkühn, celebrul personaj al lui Thomas Mann, Nichita a facut si el un pact cu diavolul. Acesta i-a oferit douazeci si patru de ani de geniu, exact cit si lui Leverkühn. Si-a platit datoria catre diavol prin alcoolism si o moarte prematura. Am spus douazeci si patru de ani din cauza ca Nichita n-a baut pina la douazeci si sase de ani, spre risul colegilor de generatie, decit carcalete, un amestec de vin, sifon si sirop. Cind a debutat, in 1960, cu volumul Sensul iubirii, putea de talent. I s-a parut prea putin.
Cu toate ca se lauda cu femeile cucerite de el, Nichita era la capitolul asta un barbat mai curind cuminte, ca sa nu zic cast, fiindca ar fi o exagerare. Povestea, si incepuse sa creada si el ce povestea, ca s-a insurat inca din liceu cu sora unui prieten, dar ca, plecind la facultate, la Bucuresti, casnicia s-a destramat. Nu l-am crezut niciodata, dar el isi lua foarte in serios povestea si prin ’81 m-a anuntat, cu o mina indurerata, ca Magdalena a murit undeva prin Australia sau Noua Zeelanda. „Care Magdalena?”, am intrebat eu.
Mi-a explicat ca Magdalena fusese prima lui sotie, ca se casatorisera cind el era in ultimul an de liceu si ca de casatorie nu stia nimeni, nici macar parintii lui.
Mariana, sora lui Nichita, mi-a confirmat ca existase o Magdalena Petrescu, sora unui prieten. Si ca Nichita fusese indragostit de ea, dar nici vorba de casatorie. De casatorit, Nichita s-a casatorit in 1962 cu Doina Ciurea, cu care fusese coleg de facultate. Era o bruneta superba, care devenise celebra datorita faptului ca Labis, beat fiind, incercase s-o violeze pe vremea cind erau colegi la Scoala de Literatura. Nichita il admira enorm pe Labis, asa ca era deosebit de mindru ca iubita lui Labis devenise sotia lui. Casnicia n-a tinut si, in 1964, Nichita fugea de acasa. Cind am cunoscut-o eu pe Doina, era trecuta binisor de patruzeci de ani si arata ca o baba uscata si rea.
Cum spuneam, Nichita a fugit de acasa, dar n-a divortat decit in 1982, cu un an inainte de a muri. In 1977 ma imprietenisem nu numai cu Nichita, ci si cu Mircea Ciobanu, care va deveni editorul meu. Nichita nu vorbea cu Ciobanu. L-am intrebat de ce. S-a codit o vreme si pina la urma a spus: „Bre, Ciobanu s-a culcat cu nevasta-mea!”. „Care nevasta?”, am intrebat eu. „Pai, cu Doina, ca alta nevasta n-am!” „Bre, Nichita”, am zis eu, „da-o dracului de treaba, nu mai esti cu Doina de peste cincisprezece ani. Ce nevasta e asta?” Mi-a explicat ca in acte e nevasta lui si ca nu admite ca cineva sa se culce cu ea. Am ris si am dat a lehamite din mina. Intr-o zi i-am pus fata in fata si i-am explicat lui Ciobanu de ce e suparat Nichita pe el. Acesta s-a jurat ca nu s-a atins in viata lui de Doina si, pina la urma, Nichita l-a iertat.
Asa cum scriam saptamina trecuta, Nichita n-a rezistat prea mult linga Doina Ciurea, o femeie frumoasa, dar o scriitoare modesta, cu aere de intelectuala rasata. De altfel, cel putin atunci cind l-am cunoscut eu, pentru Nichita, femeia era mai curind un obiect estetic decit unul sexual. Se indragostea de o femeie frumoasa asa cum se indragostea de vreo moneda greceasca, dar se plictisea la un moment dat si – cel putin moneda – o facea cadou. Intr-o zi, Cristina, sotia mea, pe care el o poreclise Fuzi (de la fuziform), l-a intrebat pe sleau cam cum e dotat ca barbat.Nichita s-a gindit o clipa si a raspuns foarte sigur pe el: „Bre, Fuzi, sincer vorbind, nu prea grozav, dar am o fantezieee…”.
De altfel, atunci cind venea vorba despre asa ceva, Nichita isi descria cu mult umor „obiectul” dintre picioare ca fiind de categoria mijlociemica, cu aspect butonat. O minimalizare evidenta a „obiectului” in discutie, dupa cum aveam sa constat in toamna, pe plaja de nudism de la 2 Mai. Oricum, ori de cite ori aparea prin preajma lui o femeie frumoasa, devenea stralucitor precum un foc de artificii care nu se mai sfirsea si putine femei ii rezistau. Dar, cum spuneam, era numai o joaca de-a dragostea care in cele mai multe cazuri nu se finaliza, poetul multumindu-se numai cu admiratia doamnei in cauza. Intr-o zi – era in vara lui ’79 –, o tinara doamna, care era fascinata de poezia lui, a baut, ca o nepriceputa, mai multa vodca decit putea duce.
Eram, in sufrageria lui Nichita, patru-cinci prieteni, plus doamna. Vazind ca e beata, Nichita a culcat-o in dormitor si noi ne-am vazut linistiti de baut si de taclale. Toata lumea, inclusiv Nichita, a uitat de doamna beata din dormitor si Nichita imi povestea amuzat, a doua zi, cit de surprinsa fost cind a descoperit in patul lui o femeie adormita. „Si ce-ai facut?”, l-am intrebat eu. „Pai, ce sa-i fac, bre? Am acoperit-o cu un pled si m-am culcat linga ea. Cind m-am trezit a doua zi, inspre prinz, femeia plecase, dar ramasese in urma ei un parfum minunat, asa ca am adormit la loc.”
In noiembrie 1954, Nichita a scris o poezie, „Cintec la drumul mare”, care va deveni curind celebra printre prietenii lui de atunci: „Motan m-as fi dorit sa fiu / cu gheare si mustete lungi, / cu coada-n sus, cu blana-n dungi, c-un ochi verzui si-un ochi capriu. // Pisicile de prin vecini / sa le gonesc pe la pricini, / sa-mi fete fiecare-un fiu / c-un ochi verzui si-un ochi caprui…” (v. volumul Argotice, Editura Romanul, 1992).
Nu stiu cit de motan o mai fi fost poetul dupa despartirea de Doina Ciurea, dar in mod sigur starea motaneasca i-a revenit cind a dat cu ochii de Gabriela Melinescu.
Asta se intimpla in 1964, Nichita avea 31 de ani, Gabriela 22. Eu am cunoscut-o in 1970, la redactia revistei Luceafarul, unde lucra ca redactor la sectia de poezie, si pot sa va spun ca era o bruneta superba, care-ti taia respiratia cind o vedeai prima oara. Gabriela Melinescu era nu numai tinara si frumoasa, ci si o poeta extrem de talentata. In ’77, cind l-am cunoscut pe Nichita, acesta vorbea cu nostalgie despre ea si despre perioada pe care au petrecut-o impreuna. Locuiau intr-un apartament de doua camere in Drumul Taberei, pe aleea Romancierilor, si Nichita considera perioada petrecuta alaturi de Gabriela ca fiind cea mai fericita din viata sa. Si una extrem de productiva, s-ar putea spune. Alaturi de Gabriela Melinescu a scris 11 elegii, Oul si sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, In dulcele stil clasic. Nichita a considerat intotdeauna ca el e vinovat pentru despartirea lor. Lipsea cu zilele de acasa in lungi petreceri bahice alaturi de prieteni. Ca sa fie sigur ca n-o va pierde, ii lua cheile si o incuia in casa, uitind sa se intoarca cite o zi, doua. Intr-o zi, a pierdut-o. Era in 1970. In amintirea Gabrielei a scris Nichita poezia A mea, una dintre cele mai frumoase poezii din literatura noastra: „Singurateca ea ma asteapta sa-i vin acasa. / In lipsa mea ea se gindeste numai la mine, / ea cea mai draga si cea mai aleasa / dintre roabele sublime. // Ei i se face rau de singuratate / ea sta si spala tot timpul podeaua / pina o face de paisprezece carate / si tocmai sa calce pe dinsa licheaua. (…) Ea isi asteapta barbatul betiv / ca sa-i vina acasa / si degetele albe si le misca lasciv / pentru ceafa lui cea frumoasa // Pregatindu-i-le de dezbatat / ea tine in boluri si zeama acra, / parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat / sa nu greseasca barbatul niciodata / drumul predestinat”.
Dupa despartirea de Nichita, Gabrielei Melinescu nu i-a mers tocmai rau. Era inca tanara (28 de ani), la fel de frumoasa ca intotdeauna si frumusetii i se adaugase si gloria literara castigata in urma cartilor pe care le scrisese pe vremea cand era femeia indragostita de Nichita. Asa ca nu a durat mult pana cand de ea s-a indragostit lulea un editor belgian stabilit in Suedia, René Coeckelbergh.
Era insurat si avea si copii pe deasupra, dar asta n-a contat prea mult. In 1975, Gabriela pleca in Suedia, pentru a se intalni cu noul ei iubit. In Jurnal suedez I, aparut in 2003 la Editura Polirom, poeta nota, in ianuarie 1976: „Dar iubitul meu René ma tine strans, ca si cum de aici inainte, orice s-ar intampla, trebuie sa intram amandoi in foc. Abia vindecata de arsurile altei mari iubiri, mi se propune din nou acelasi lucru ingrozitor: o descindere in flacarile unui infern nou, despre care nu stiu nimic”.
Cu toate spaimele produse de noul inceput, Gabriela Melinescu a fost fericita alaturi de noul ei iubit, cel putin asa rezulta din jurnalul ei, chiar daca nu l-a uitat niciodata pe Nichita. In acelasi timp, viitorul ei sot (cu Nichita n-a fost casatorita), René Coeckelbergh (cocos de munte), proprietarul unei edituri mici, dar cu coaie mari in Suedia si nu numai, l-a descoperit pe Nichita-poetul. I-a publicat rapid cateva carti si, prin relatiile pe care le avea, l-a impins in randul intai al candidatilor pentru Premiul Nobel. In 1979, Nichita era propus de Academia Suedeza la Premiul Nobel.
Candida alaturi de Frisch, Senghor, Borges si Elytis. Va castiga Elytis, care avea 68 de ani. Pe la inceputul lui ’81, eram la Nichita in vizita si acesta primise o scrisoare de la René, pe care ne-o citea foarte fericit. René il consola ca n-a luat premiul si ii explica pe indelete ca n-au intrat premiile in sac, totul fiind doar o chestiune de timp. Singura conditie, ii explica René, este sa nu faca prostia sa moara tanar, Premiul Nobel fiind acordat de cele mai multe ori scriitorilor trecuti bine de saizeci de ani. Nichita radea si spunea ca pentru un ditamai premiul merita sa traiesti oricat de mult. N-a fost sa fie!
Gabriela Melinescu a fost ce-a fost, totul se dusese, iar Rodica, mama copilului Ionica, se pregatea sa plece in Franta. In 1977, imediat dupa cutremur, Nichita isi cauta, complet debusolat, noi prieteni. Cei vechi fie nu mai erau in tara, precum Matei Calinescu, fie iesisera din cercul lui Nichita si-si vedeau de ale lor. Petre Stoica isi cumparase o casa la tara, la Bulbucata, si-si facea veacul pe acolo, cultivandu-si gradina, Grigore Hagiu locuia intr-o margine de Bucuresti si fiind dipsoman lipsea cu lunile de la betiile lui Nichita.
Nicolae Breban facea naveta Bucuresti-Paris si invers, dar statea mai mult la Paris cu viitoarea lui sotie, Cristina Romanita, si-si scria romanele.
Oricum nu era un mare bautor si-i placea sa vorbeasca numai el (asa e si acum), asa ca Nichita, chiar daca il revedea cu placere, se plictisea repede de el, iar Ivasiuc murise la cutremur. Fanus Neagu era un betiv serios, dar era prea galagios si destul de gaunos in galagia lui. Asa ca, atunci cand l-a cunoscut, pe la inceputul anului, pe pictorul Sorin Dumitrescu, a fost cucerit imediat. Sorin era talentat, destul de cult, bea moderat, avea un farmec aparte, canta la chitara pe versurile unor poeti cunoscuti, inclusiv pe cele ale lui Nichita, si nu-l apucase inca pasiunea pentru Dumnezeu si pentru icoanele bizantine.
Pe vremea aia picta niste ciolane imense, sidefii, pe fond negru, dar, cum spuneam, avea farmec si o „vila florentina”, undeva pe langa Foisorul de Foc. Nichita, dupa ce colectionase ceasuri vechi, apoi fiare de calcat cu carbuni, in vremea aia cazuse in damblaua monedelor. In aceeasi dambla cazusem si eu si asa – am mai spus-o – l-am cunoscut, dar nu monedele aveau sa ma apropie de el, cu toate ca au fost un bun pretext de a intra in vorba si de a ma fatai prin preajma lui. Sorin era gelos si intr-o seara – eram la carciuma numita „Odobesti”, pe Calea Mosilor, azi demolata – a facut o criza de nervi reprosandu-i lui Nichita ca a ajuns prieten cu un desenator tehnic, adica cu mine. „Lasa, bre”, a spus calm Nichita, „ca Ago e un mare scriitor”. Cu o saptamana in urma ii dadusem sa citeasca primele trei povestiri din viitorul Manual al intamplarilor si marele poet ma declarase „genial”, chestie pe care o facea mai cu toata lumea, asa ca nu l-am luat in serios. Sorin n-a cedat si de-abia dupa ce am publicat Tache de catifea, in 1981, m-a recunoscut drept egalul lui. In fine, nu chiar egal, dar undeva pe acolo, ceea ce, la orgoliul lui, era chiar mare lucru.
Despre Nichita s-a scris mult, dar mai ales s-a fabulat – de cele mai multe ori oral – enorm. El insusi a intretinut mitul creat in jurul lui stiind ca, pe langa o opera mare, o biografie controversata nu strica. Ba chiar din contra. Spunea adesea ca posteritatea trebuie construita din timpul vietii, un paradox pe care el l-a rezolvat cu nonsalanta. Facea permanent „gesturi nebune”, menite sa epateze un public conformist care ramanea cu gura cascata de emotie. La Iasi, in toamna lui ’77, in timpul lansarii volumului Epica magna, a ingenuncheat, in fata a sute de persoane, la picioarele lui Geo Bogza si i-a sarutat mana. Aparent act de adulatie aproape fara precedent in cultura romana, in realitate, gestul lui Nichita (care in particular il injura pe Bogza) ascundea o malitie bine mascata. Cu douazeci de ani inaintea gestului de la Iasi, Geo Bogza „il silise” pe Nichita sa-i sarute mana lui Arghezi. Intorcand acel sarut pe mana lui Bogza si uluind asistenta, Nichita il umilea pe acesta din urma. Fiindca amandoi stiau foarte bine si ca Bogza nu e Arghezi si ca cel care ingenunchea era cel mai mare poet de dupa razboi al Romaniei.
S-a vorbit de asemenea mult despre spaimele lui Nichita in fata autoritatilor. Spaima sau sila fata de autoritatile comuniste. Sau, mai curand, un amestec subtil al celor doua sentimente. De exemplu, lui Nichita ii era foarte frica de militienii de pe strada, cu care nu stia sau n-avea chef sa intre in dialog. La un moment dat, refuza sa se mai intoarca seara tarziu acasa neinsotit. Dupa o vreme, l-am intrebat de ce. Mi-a marturisit, destul de jenat, ca in fiecare noapte il asteapta un militian in fata intrarii in curtea blocului, il legitimeaza si, fiindca nu are grupa sanguina trecuta pe buletin, chestie obligatorie la vremea aceea, ii ia cate o suta de lei ca sa-l faca scapat de amenda. Am crezut ca minte, fiindca era caraghios ce spunea, dar insotindu-l de cateva ori am gasit militianul la datorie. Care militian, vazand ca Nichita nu era singur, ne saluta politicos si-si vedea de ale lui. Pentru Nichita, care avea acces la o multime de oameni cu functii inalte, ar fi fost foarte simplu sa rezolve problema dand un banal telefon. Sau sa roage un prieten medic sa-i puna nenorocita aia de grupa sanguina pe buletin. Pana la urma, chiar asa s-a si rezolvat problema. In schimb, in aceeasi perioada, nu se sfia sa ceara audienta la generalul Plesita, seful Securitatii, pentru a-i lua apararea lui Paul Goma. In perioada aceea, prestigiul lui Nichita era imens si orice inalt functionar comunist era mandru sa dea macar mana cu el.
Luni, 31 martie, (n.n.: anul 2008) Nichita ar fi implinit 75 de ani.
Chiar daca in tinerete trasese mata de coada, atunci cand l-am cunoscut, la 44 de ani, adica in 1977, Nichita era un om cu bani. Castiga peste 10.000 de lei pe luna. Ca sa va dati seama ce insemnau pe vremea aia 10.000 de lei, va pot spune ca eu aveam o leafa de 1.436 de lei, iar Cristina, sotia mea, de vreo 2.000 de lei. Impreuna castigam o treime din venitul lui Nichita. E drept, el era considerat cel mai mare poet roman in viata, in timp ce eu nu publicasem decat o povestire in revista Luceafarul. Avea mai multe surse de venit. Un salariu la Romania literara, unde fusese redactor-sef adjunct si apoi publicist comentator.
Desi nu trecea pe-acolo cu anii (nu era singurul in situatia asta, stati linistiti), lua vreo 5.000 de lei. Colaborarile ii aduceau alte cateva mii de lei. Eram intr-o zi la el cand la usa a sunat un domn bine imbracat, care a fost poftit foarte ceremonios inauntru. Mi l-a prezentat si mie: „Uite, bre Ago, dansu’ e Olimpian Ungherea!”. Si catre musafir: „Colonel?”. Acesta a aprobat. Si iar catre mine: „Locotenent-colonel, redactorul-sef al revistei Pentru Patrie”. Stiam ce-i aia Pentru Patrie, era revista Ministerului de Interne, de fapt a Securitatii. Nichita i-a turnat o vodca, apoi, brusc inveselit, a zis: „Auzi, domnule, am vazut multe la viata mea, da’ pana acum n-am crezut ca pe cineva poate sa-l cheme un-Gherea. Cum adica? Un Gherea, doi Gherea si Olimpian pe deasupra. Pai, olimpian era numai Maiorescu, Gherea era carciumar, ploiestean de-al meu prin adoptie, cu carciuma in gara”. Omu’ s-a jurat ca asa il cheama, da’ Nichita nu l-a crezut. „Bine, bre, da’ ce treaba ai cu mine? Nu cred c-ai venit sa ma arestezi, ca esti si dumneata scriitor (tipul publicase cateva romane politiste) si scriitorii nu aresteaza scriitori. Scriitorii aresteaza cuvinte…”. Pana la urma, s-au lamurit. „Omul nostru din Havana” dorea poezii de-ale lui Nichita, cam pentru doua pagini de revista. Nichita l-a privit atent, si-a luat un aer serios, cu toate ca se distra copios, si a zis: „Va dau, bre, ca Securitatea ne apara de dusmani, da’ vreau cinci mii pe ele”.
Olimpianul nostru (pe care l-am vazut recent la TV, in calitate de specialist in francmasonerie) s-a uitat catre telefon. Nichita si-l pusese de curand si era foarte mandru de asta. „Vorbeste, bre, vorbeste, ca noi nu ascultam”, a zis Nichita. Si Olimpian a vorbit. Pe urma am baut, am trancanit, in timp ce Nichita a ales vreo douazeci de poezii proaspete, din cele dictate cu o seara inainte, si i le-a dat. Dupa vreo jumatate de ora, a sunat cineva la usa si Olimpian s-a ridicat. S-a dus la usa si s-a intors cu un plic pe care i l-a dat lui Nichita. Dupa ce-am mai baut o vreme, a plecat. Nichita l-a condus si cand s-a intors a zis: „Vezi, bre, ca-i buna si Securitatea la ceva? Hai sa le sunam pe fete (pe Fuzi, sotia mea, si pe Delia, iubita lui de atunci) si sa ne bucuram ca exista Securitatea!”. Din pacate, nu reusea intotdeauna sa-si vanda atat de bine „marfa”.
Scriam saptamana trecuta despre veniturile lui Nichita, care nu erau mici (aproximativ 10.000 de lei pe luna), dar erau scriitori care castigau de trei-patru ori cat Nichita. Un exemplu este Eugen Barbu, care ajunsese sa fie invidiat chiar de Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor. Pe de alta parte, marele poet traia modest intr-un apartament de doua camere in Piata Amzei, nu avea resedinta la munte, precum multi colegi scriitori, nu avea masina, televizor si-a cumparat cu vreo doi ani inainte sa moara si cam tot atunci si-a pus telefon. Avea un singur costum de haine, pe care si-l cumparase in 1975, cu ocazia Premiului Herder.
Si totusi cum isi cheltuia Nichita banii? Cheltuia mult pe bautura, ii placea sa faca cinste si casa ii era mai tot timpul plina de musafiri. Aduceau si ei de baut, nimic de zis, dar grosul il suporta Nichita. Apoi, cheltuia enorm pe monede, noua lui pasiune. Numismatii negustori profitau de faptul ca Nichita nu se uita la bani atunci cand ii placea vreo moneda – asta era, de altfel, unicul criteriu dupa care cumpara – si-l pacaleau. Ii vindeau falsuri, imitatii, cateodata destul de reusite, dupa monede antice celebre si, cand il certam ca arunca cu banii aiurea, zambea si zicea: „Lasa, bre, ce daca sint falsuri, nu vezi ce frumoase sint?”. Pana la urma, dupa ce se plictisea de ele, i le daruia poetului Gheorghe Tomozei, caruia ii zicea „Printul Tom”, ca sa mai atenueze faptul ca prietenul lui era copil din flori. Asa se face ca „Printul” nostru, un barbat frumos care rupea inimile doamnelor mai slabe de inger, a ajuns sa aiba cea mai mare colectie de monede false din Romania. Adevarul e ca Nichita avea o adevarata slabiciune pentru Tomozei, iar acesta, e drept ca nu foarte des, profita de prietenia cu Nichita. Intr-o seara, Nichita m-a sunat si m-a rugat sa trec pe la el ca sa-mi arate o achizitie absolut uluitoare. Uluitoarea achizitie era o statueta de bronz patinat de vreo 20 de centimetri care reprezenta o balerina facand o pirueta si pe care, numai cu multa ingaduinta, o puteai considera apartinand curentului Art Nouveau. Avea si soacra-mea una la fel. „Ce zici, bre?”, m-a intrebat Nichita, cu o figura fericita. N-am apucat sa-i raspund, ca a continuat: „A fost dezgropata la Histria si cu chiu, cu vai am reusit s-o cumpar!”. Daduse 15.000 de lei pe ea si i-o vanduse Tomozei impreuna cu povestea cu Histria si cu arta romana tarzie. I-am explicat ce si cum si l-am rugat sa ceara banii inapoi, ca-i dau eu una la fel, pe gratis. „Lasa, bre, a zis el, ca Tom avea nevoie de bani ca sa plateasca un chiuretaj, nu pot sa-i cer banii inapoi, c-am patit-o si eu de cateva ori si stiu cum este.”
Cum spuneam, Nichita era un risipitor, dar în acelaşi timp era foarte atent la banii lui. M-a invitat într-o zi la restaurantul Uniunii Scriitorilor, în care eu n-aveam dreptul să intru, nefiind încă scriitor, şi acolo un tînăr poet s-a luminat la faţă cînd m-a văzut. M-a luat deoparte şi m-a rugat să-i împrumut o sută de lei, că n-are bani să plătească. I-am zis că n-am bani la mine, că sînt invitatul lui Nichita, dar că am să-l rog pe acesta să-l împrumute. M-am întors la masă şi i-am spus lui Nichita ce şi cum.
Nu era o situaţie neobişnuită ca un scriitor să se apuce de băut fără să aibă un ban în buzunar. Întotdeauna se găsea cîte un coleg care avea în ziua aia bani şi care fusese şi el, nu de puţine ori, în situaţia respectivă. Nichita m-a ascultat, după care a zis: „Mai dă-l, bre, în moaşe-sa, că i-am dat pînă acum trei sute de lei şi n-am văzut nimic înapoi!”. Era ceva neobişnuit la Nichita, dar n-am insistat, mai ales că pe poetul tînăr şi promiţător nu-l ştiam foarte bine şi Nichita avea diverse antipatii pe care şi le reprima destul de conştiincios, dar din cînd în cînd ele răbufneau. Nu-l putea suferi, de exemplu, pe Marin Preda. Motivul, cel puţin aşa susţinea Nichita, era că, la o beţie la Mogoşoaia, Preda se luase de originea lui rusă, sfătuindu-l s-o lase mai moale cu românismul. Habar n-am dacă-i adevărat, cert e că Nichita aproape îl ura pe Preda.
Am pus, aşadar, întîmplarea pe seama unei antipatii care, sigur, juca şi ea un rol. Peste vreo lună-două aveam să aflu că lucrurile sînt mai complicate. După ce i-a plecat iubita, Rodica, în Franţa, Nichita îşi făcuse obiceiul ca din cînd în cînd să doarmă la noi. Eram vecini, venea la o trăncăneală care se lungea şi pînă la urmă se culca la noi. După o astfel de întîmplare şi-a uitat la noi un carneţel cu coperte de vinilin. Mai curioasă, ca orice femeie, Cristina, nevastă-mea, s-a uitat în el. Era împărţit în două: în prima parte erau notate sumele de bani pe care poetul le datora unor diverse persoane, în special negustori de monede; în partea a doua erau zeci de nume, majoritatea ale unor scriitori, cărora Nichita le dăduse bani. Cînd i-am dat carneţelul înapoi, Cristina a rîs de el, dar el şi-a luat o mină serioasă şi a spus: „Lasă, bre, Fuzi, că nu strică nimănui să ştie cît de porci sînt oamenii!”.
Nu ştiu cum era înainte, dar atunci cînd l-am cunoscut eu, în primăvara lui ’77, în casa lui Nichita era un du-te-vino mai rău ca în Gara de Nord. Veneau tineri poeţi de prin toate colţurile ţării, încărcaţi cu damigene şi cu de-ale gurii. Veneau vechi prieteni, iar unii, precum poetul Grigore Hagiu, nu mai plecau cu zilele sau chiar cu săptămînile. Nichita, care toată tinereţea stătuse pe unde apucase, nu crîcnea, ba chiar aş putea spune că se lăsa înveselit de situaţie.
Dintre numismaţi, se distingea doctorul Ion Donoiu, specialist în acupunctură şi în monedele antice, despre care făcea tot felul de comunicări la Societatea de Numismatică. Mai era inginerul Matache, zis Bobiţă, soţul prozatoarei Maria-Luiza Cristescu, un numismat de duminică. Era director general la Uzina de Mecanică Fină, uzină care producea tot felul de chestii, de la ceasuri la arme. Tot la numismaţi ar trebui trecut şi un anume Bedivan, poreclit Motanul, un negustor fără mamă şi fără tată, dar care se îndrăgostise de Nichita, care îl îmbăta la Lido şi apoi rîdea de el că nu ştie să bea (ceea ce era adevărat).
Veneau artişti plastici, cum ar fi pictorul Mihai Bandac, despre care toată lumea zicea că ar fi securist, dar lui Nichita nu-i păsa şi se distra foarte bine cu glumele lui cam din topor. Mai venea şi Constantin Chiriţă, tăticu’ Cireşarilor, despre care chiar Nichita zicea că ar fi general de Securitate, ceea ce mi se pare o exagerare. Ceva-ceva era el, fiindcă Nichita nu-i ieşea din cuvînt şi, la sfatul lui, a scris volumele Un pămînt numit România şi Roşu vertical, volume care, în afară de titlu, n-au nimic compromiţător în ele. Tot Chiriţă (aşa susţinea Nichita) l-a sfătuit s-o lase mai moale cu Suedia şi să nu se ducă în vizită la Stockholm deoarece, dacă ia Premiul Nobel, lu’ tovarăşu’ (Ceauşescu) nu i-ar cădea tocmai bine. Dar cred că şi asta era una din frumoasele invenţii pe care Nichita le debita din cînd în cînd.
Cum scriam săptămîna trecută, în vara lui ’77, femeile roiau în jurul lui Nichita, el le cucerea la repezeală şi cam la asta se reducea totul. Într-o zi, a apărut însă o fetică gata îndrăgostită, a declarat cu nonşalanţă chestia asta şi l-a privit pe poet aşteptînd senină reacţia acestuia.
Nichita s-a gîndit ce s-a gîndit şi a spus: „Stai, bre, cuminte, că pînă la urmă o să-ţi treacă”. Fetişcana, care nu era deloc o fetişcană (avea vreo douăzeci de ani şi era studentă la matematică), era nu numai îndrăgostită, ci şi perseverentă. Apărea de două-trei ori pe săptămînă, îşi declara dragostea neţărmurită pentru marele poet şi aştepta spăsită ca bărbatul vieţii ei să ajungă la sentimente mai bune. Nu era o frumuseţe, precum Loreta, ţiganca-evreică, secretara lui Nichita, dar era tînără şi, cum spuneam, foarte perseverentă. Nichita ne explicase că e fata unor buni prieteni, că o ştie de cînd era în scutece şi că nu-i trezeşte decît sentimente părinteşti.
Cu astfel de sentimente în suflet, într-o bună zi, Nichita s-a uitat în ochii ei şi a spus foarte serios: „Mă, fato, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Eşti minunată, dar mie nu-mi plac decît femeile păroase”. „Cum adică păroase?”, a întrebat fetica. „Păi, îmi plac alea care au păr pe braţe”, a zis Nichita la fel de serios. „Aha!”, a zis ea şi şi-a privit braţele acoperite cu un puf fin. N-a mai apărut vreo două luni, dar atunci cînd a apărut strălucea toată, s-a uitat la Nichita şi şi-a dezvelit braţul stîng. „Poftim, a zis, acum sînt păroasă!” Şi într-adevăr, era destul de păroasă. „Cum ai reuşit?”, a întrebat Nichita. „Păi, m-am ras în fiecare zi şi… poftim, sînt păroasă!” Nichita a zîmbit şi a spus: „Am glumit, mă, fato. Adevărul e că urăsc femeile păroase”. Fetişcana a început să plîngă şi, printre suspine, a spus: „Să ştii că nu te mai iubesc deloc”. Nichita a mîngîiat-o pe cap şi i-a spus: „Vezi, ştiam eu că pînă la urmă o să-ţi treacă”.
Crăciunul din ’77 l-am făcut la socrii mei, care aveau o casă mare pe Calea Plevnei. Pe Nichita îl mai chema şi Hristea (avea, pe linia tatălui, ceva sînge de aromân în el), pe socru-meu, care era machedon curat, îl chema chiar Hristea şi mai era Cristina, nevastă-mea, poreclită de Nichita Fuzi. Un bun prilej de petrecere de ziua naşterii Domnului.
Cu ocazia aia am aflat că pe Nichita îl mai chema şi Hristea, mi-a arătat buletinul ca să mă convingă, deoarece aveam o figură destul de neîncrezătoare. După ce i-am văzut buletinul, mi-a zis: „Prima oară am semnat Hristea N. Stănescu. Mi se publicase rezolvarea unei probleme în Gazeta matematică şi eram mai mîndru decît atunci, nu mai ştiu la ce vîrstă, cînd trecusem de la pantaloni scurţi la lungi. Îmi tot repetam «Hristea N. Stănescu, Hristea N. Stănescu» şi nu-mi mai încăpeam în piele de orgoliu.
M-a calmat profesorul meu de matematică. A citit rezolvarea, m-a felicitat, după care s-a încruntat văzînd semnătura. «Mă, Nichita, a spus, ce dracu’ de semnătură e asta?» «Aşa mă cheamă!», am spus eu. «Pe dracu’, a spus el, semnătura asta seamănă cu un nume de soldat mort în primul război mondial.» A fost ca un duş rece, n-aveam nimic împotrivă să fiu soldat, dar în nici un caz nu-mi doream să fiu un soldat mort în primul război mondial. De atunci mă feresc să spun că mă cheamă şi Hristea”. Aveam deci doi Hristea şi o Cristină, se anunţa un Crăciun grozav. Casa era mare, băutură şi mîncare din belşug, musafiri pe cinste: Sorin Dumitrescu cu Ţăndica, Tomozei cu o actriţă de mîna a doua, dar în vogă pe vremea aia, poetul Valeriu Pantazi, proaspăt divorţat, care n-avea pe nimeni, şi Nichita care visa la o viitoare doamnă.
Cristina, ca să încurce lucrurile, s-a gîndit că n-ar fi rău să o invite şi pe Liliana R., colegă de facultate la Psihologie şi de serviciu, o blondă micuţă, cu ochii de un albastru-gri metalic, o tipă dată dracului şi plină de hormoni futăcioşi. Avea în ea sînge de ardeleancă, de unguroaică şi de armeancă. Lui Nichita nu-i plăceau blondele, dar cum a văzut-o, i-a căzut cu tronc şi au plecat împreună după petrecere. După aia spunea: „Bre, vine o vreme cînd orice bărbat are nevoie de un psiholog la purtător”. Au stat aproape doi ani împreună.
Liliana R., pe care Nichita o poreclise Delia, era o femeie hotărîtă să facă ordine în viaţa poetului. Întîi şi întîi, fiind iarnă şi Nichita cam dezbrăcat, i-a croşetat un pulover din lînă groasă, gri. La cererea poetului, l-a făcut mai larg şi Nichita îl purta foarte mîndru. Motivul mîndriei era faptul că nu i se mai vedea burta cînd îl purta.
Într-o seară, cînd m-am dus în vizită la ei, mîndreţea de pulover era tăiat în patru. Se certaseră şi, la nervi, Liliana tăiase puloverul. Nichita se lamenta: „Uite, bre, Ago, ce-a făcut nebuna cu puloverul meu!”. Liliana nu s-a lăsat: „Era pe dracu’ al tău, Nichita. Eu am cumpărat lîna, eu l-am împletit, iar tu eşti un porc!”. Pînă la urmă s-au împăcat şi puloverul a fost reconstituit. Oricît de aprigă o fi fost Liliana, tot n-a reuşit să-l facă să bea mai puţin, dar a început să-i gătească şi, pentru Nichita, care mînca pe apucate, asta era foarte important. În iarna şi primăvara lui ’78, Nichita a definitivat viitoarea carte, pe care o numea deja Epica magna.
Pe la începutul verii, am hotărît să plecăm la mare. Era toată gaşca, formată din Sorin Dumitrescu cu iubita lui, Ţăndica, poetul Valeriu Pantazi, proaspăt însurat cu o prietenă de tinereţe a lui Nichita, arhitecta şi autoarea de literatură pentru copii Francisca Stoenescu, eu cu Fuzi, soţia mea, şi, bineînţeles, Nichita cu Delia lui. Se anunţa o vacanţă minunată şi chiar aşa a şi fost, cu toate că am început-o cu stîngul. Trenul cu care am plecat era foarte aglomerat, ca de obicei pe vremea aia, dar avea ataşate vreo trei vagoane care rămîneau la Feteşti din nu ştiu ce motiv. Numai în ele am găsit locuri, iar la Feteşti ne-am mutat în vagoanele care ajungeau la Mangalia. Ne-am mutat e un fel de a zice, deoarece Nichita şi cu Delia n-au reuşit acest lucru. Ne-au făcut cu mîna şi, după cum ne-au povestit mai tîrziu, s-au dus să caute o cîrciumă în aşteptarea trenului următor.
Vacanţa la mare din vara lui ’78 i-a fost, fără discuţie, benefică lui Nichita. Aveam un program destul de strict pe care, spre surpriza noastră, Nichita l-a respectat. După ce ne sculam, pe la zece, zece jumate, cei mai mulţi din gaşcă îşi beau cafeaua, iar Nichita, o să rîdeţi, mînca. Mînca mult, patru-cinci ouă, jumări sau ochiuri, salată de roşii şi puţină vodcă, cît, vorba bancului, să-i lucească puţin ochii. Într-o zi a cerut, spre surpriza noastră, şi lapte proaspăt. I s-a dat şi a băut aproape un kil.
Cred că nu mai băuse lapte de cînd fusese înţărcat. După aceea plecam la plajă, unde nu luam băutură cu noi, spre deosebire de toamna precedentă, cînd vodca pe plajă era o regulă sfîntă. Stăteam pe plajă pînă pe la două. Nichita nu făcea nudism, precum noi ceilalţi, dar avea nişte chiloţi de sport negri, foarte largi, şi cînd se tolănea pe cearşaf i se vedeau toate celea cu care bărbaţii vin pe lume şi noi rîdeam de el, rugîndu-l să-şi scoată nenorociţii ăia de chiloţi, însă el ne refuza foarte demn. Nu făcea baie, dar intra cu picioarele în apă să se răcorească şi-l mai stropeam şi noi, ca să nu se încingă prea tare. La întoarcere, pe la două, cum spuneam, ne opream la „Dobrogeanu”, celebra cîrciumă din sat, şi toată lumea bea ceva, cei mai mulţi bere, Nichita o vodcă mare, poate două.
Gazda ne aştepta cu masa pusă, trei feluri de mîncare, ciorbă, friptură şi desert. Nichita mînca din fiecare fel şi cîteodată cerea şi supliment. Se bea numai bere sau vin. Apoi toţi cădeau răpuşi, Nichita primul. Nu dormeam mai puţin de trei ore în după-amiezele alea, Nichita chiar mai mult, toropit cum era, de soare şi mîncare. Pe la opt, atunci cînd soarele începea să apună, se dădea liber la băutură. După aproximativ zece zile, Nichita nu mai şchiopăta, avea o minte sănătoasă, pielea lui gri-gălbuie devenise arămie şi se simţea iar tînăr şi ferice. Au mai fost totuşi două întîmplări neplăcute. Sorin Dumitrescu a făcut o criză de hemoroizi. Cum fusesem felcer la armată şi tratasem cazuri mai grave decît al lui, i-am recomandat infuzie cu muşeţel şi Hemorzon şi curînd era din nou pe picioare.
A doua întîmplare a fost cam aşa: într-o dimineaţă, după ce a mîncat, Nichita s-a dus să-şi vadă un cunoscut care era cazat la cîteva curţi mai încolo de noi. S-a întors peste cîteva minute cu cracul stîng al pantalonilor sfîşiat de sus pînă jos. Se luptase cu un cîine fioros, ne-a povestit el, şi cîinele fioros îl învinsese. I-am spălat rănile cu vodcă şi apoi ne-am dus să vedem animalul care îl învinsese pe Nichita. Era o stîrpitură de-aia dobrogeană cu picioarele scurte şi strîmbe, care n-avea mai mult de cinci kile şi pe care, cu o singură lovitură de picior, o făceai arşice.
Pe la sfîrşitul verii lui ’78, Nichita se putea considera un om fericit: avea o iubită, care, chiar dacă nu era tocmai pe gustul lui, fiind ea blondă, lui plăcîndu-i brunetele, era totuşi o iubită, şi nu una oarecare, ci o psiholoagă aprigă care încerca să-i pună viaţa cît de cît în ordine; terminase Epica Magna şi Sorin Dumitrescu o ilustrase extraordinar, şi pentru ca totul să fie perfect, acelaşi Sorin plecase la Bacău ca să aleagă hîrtia cărţii şi să urmărească personal tipărirea ei; şi, başca, se simţea sănătos după vacanţa la mare.
Epica Magna a apărut în luna octombrie 1978 la Editura Junimea din Iaşi, într-un tiraj de 19.000 de exemplare. Costa 44 de lei. Nichita s-a dus la Iaşi să facă lansarea, care a fost un triumf. S-a întors fericit de la Iaşi şi habar n-avea că-l aşteaptă zile destul de negre. Era învăţat să fie răsfăţat de critica literară, care chiar îl răsfăţa, aşa că articolul din România literară al lui Nicolae Manolescu a picat pe capul lui ca un duş rece. Iată cum începea articolul lui Manolescu: „Recentul volum al lui Nichita Stănescu, apărut în condiţii grafice impresionante la Editura Junimea, constituie, vai, o decepţie. Nu atît prin flagranta inegalitate (inegale erau în fond şi alte cărţi ale poetului, în special Necuvintele şi Măreţia frigului), cît prin impresia de eteroclit pe care o lasă şi prin lipsa de noutate chiar a poeziilor remarcabile. Autopastişa a devenit procedeu curent. Marele poet trăieşte aici, cu puţine excepţii, prin umbra lui”. Şi articolul continua tot aşa pe aproape o pagină de revistă. I se reproşau pînă şi cîteva virgule puse, e drept, anapoda. Nicolae Manolescu avea în mare măsură dreptate, volumul era destul de eteroclit, dar mai fuseseră şi altele aşa, cum recunoaşte chiar Manolescu. Altul era motivul pentru care Nichita fusese pus la zid. Un motiv care n-avea nici o legătură cu esteticul, chiar dacă „execuţia” s-a consumat în sfera esteticului. Nicolae Manolescu putea foarte bine să ignore poeziile slabe din volum, aşa cum o mai făcuse şi altădată, şi să le discute pe cele valoroase, dar din motive politice nu mai avea chef de aşa ceva.
În 1978, lumea literară era împărţită în două tabere, una bună şi una rea. Scriitorii din tabăra bună se grupaseră în jurul revistei România literară, susţineau autonomia esteticului şi erau sprijiniţi de postul de radio Europa liberă, cu care aveau legături strînse, chiar dacă ele erau clandestine. Se poate considera că Nicolae Manolescu era liderul grupării bune. Cei răi aveau două reviste, Săptămîna şi Luceafărul, erau protocronişti înrăiţi, naţionalişti şi antisemiţi. Securitatea îi sprijinea pe faţă, la fel şi Partidul. E drept că în conducerea superioară de partid erau oameni care, din diverse motive, sprijineau gruparea bună. Gogu Rădulescu era unul dintre ei. Era destul de educat, meloman de bun-gust şi era căsătorit cu o evreică cu veleităţi de scriitoare.
va urma