DISTRIBUIȚI

…Voiam să vă spun că şi calomnia se intersectează cu destinul unui critic literar. Uitându-mă în urmă, constat că niciun critic important n-a scăpat de calomnie…

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Planurile dv. sunt atât de mari şi diverse încât, văzându-vă, cu greu îmi închipui că mai aveţi timp să fiţi prieten, părinte, şi – mai ales – bunicul celor două nepoţele pe care le adoraţi…

EUGEN SIMION:Dacă ai norocul să devii bunic, trebuie să fii un bunic afectuos şi grijuliu, în fine, este bine să ai prieteni şi să respecţi prietenia pentru că toate acestea fac parte din existenţa ta. Şi existenţa ta (în parte ei intimă) nu trebuie să fie strivită de literatura ta, dacă eşti scriitor, sau de alte pasiuni. Le putem numi – pasiuni publice. Acestea din urmă sunt acaparante şi, când suntem tineri, ne lăsăm seduşi de ele. Vrem să fim mari scriitori sau mari profesori, să avem succes, să facem, pe scurt, o mare carieră intelectuală. Nu-i rău, dar nu-i îndeajuns. Partea proastă este că ne dăm seama de acest lucru mai târziu, când descoperim că, obsedaţi de performanţele noastre, am lăsat să treacă pe lângă noi atâtea lucruri esenţiale care ne-ar fi putut înfrumuseţa viaţa…Mă gândesc, azi, că n-am făcut bine ratând toate vacanţele mele şi toate sâmbetele şi duminicile de peste an: erau zilele când trebuia să scriu cronica la România literară sau când citeam opera integrală a unui poet sau prozator român pentru a scrie, la urmă, un capitol din Scriitorii români de azi. Îmi amintesc că într-o vară n-am făcut nimic altceva decât să citesc cele aproximativ o sută de volume de versuri de Mihai Beniuc. Nu-i un poet fără talent, dar este un poet industrios şi, pentru a selecta o sută de poeme bune, trebuie să înghiţi o tonă de hârtie tipărită. Un caz, în fond, tragic prin abundenţă… Merită să-i jertfeşti o vară întreagă? Ca să nu fiu nedrept cu un poet mai mult decât notabil, răspund: cineva, un critic prob şi obstinat, trebuia să facă această experienţă. S-a întâmplat să fiu eu acel critic disponibil, aşa că… vălul duioşiei. Oricum, vacanţele de atunci nu se mai întorc niciodată… Mă întrebaţi dacă îmi îndeplinesc sau nu misiunea de bunic… Mi-o îndeplinesc cum pot, mă străduiesc, îmi place, mă împlineşte, copiii sunt miraculoşi şi-mi dau sentimentul că nu-i totul pierdut şi lumea noastră nu-i pură zădărnicie… Cum reuşesc? Simplu: mă scol dis de dimineaţă (scriu numai dimineaţa), îmi fac temele, cele două fetiţe (Sonia şi Diana) vin pe rând sau amândouă deodată să-mi ceară o foaie albă sau un „pic” (pix) şi, în acest caz, las temele deoparte, bineînţeles, şi le dau ceea ce solicită. Uneori nu-i îndeajuns, vor să le desenez o casă, o pisică, pe Moco (o jucărie care reprezintă un fel de catâr) sau pe Mami şi Tati… Execut numaidecât dorinţa lor, desenez cum mă pricep şi, la urmă, scriu apăsat: Moco sau căţel, casă etc. Nu de altceva, dar ca să se ştie despre ce e vorba. De curând, cele două libelule au început să picteze. Au primit în dar pensule, o cutie cu culori şi o cutie cu foi groase. Sonia – foloseşte cu precădere culoarea neagră, Diana are preferinţe pentru culoarea roşie sau albastru. În această situaţie, rolul meu este de expert. Critic de artă. E frumoasă pictura mea? Cea făcută de Sonia e mai frumoasă decât pictura Dianei?… Interogaţii la care trebuie să răspund repede şi categoric. De regulă, răspunsurile sunt pozitive…Pe scurt, mă descurc. Vorba prietenului meu Nichita Stănescu: am început să am sentiment de patriarh… N-aş fi crezut…

C.I.U:Prin 1981, într-o discuţie cu George Arion, vă arătaţi oarecum supărarea chiar faţă de colegul şi prietenul Nichita, care vă contesta anumite calităţi, după ce dv. Îi comentaseţi toate cărţile….Aţi rămas acelaşi prieten şi admirator …Clar că între autor şi critic nu există reciprocitate….Criticul n-are prieten, n-are duşman, n-are frate…., el are în faţă doar textul pe care îl comentează…. Astăzi, când toţi contestă şi sunt contestaţi, cum mai sunt privite opera şi imaginea autorului ”Necuvintelor”?

E.S:Nichita Stănescu era un om prea inteligent ca să se supere pe criticul care-i făcea o observaţie „neprietenoasă” (îi zicea el), iar dacă se supăra într-o împrejurare oarecare, supărarea nu ţinea mult. Se de-supăra repede. Supărarea lui ţinea de pildă, de seara până dimineaţa. Am relatat altădată un incident de acest fel. Nu puteai, la rândul tău, să fii supărat pe acest om fermecător, mare poet. Îl ştiam de la 11 ani şi am străbătut cu el tinereţea şi începutul maturităţii noastre. M-au scandalizat, uneori, atitudinile lui complezente (unii, mai necruţători, le numeau „căderile” lui morale, eu le ziceam şi le zic, în continuare, micile lui compromisuri), dar n-am abandonat niciodată convingerea că autorul Necuvintelor este un om moral şi că esenţial pentru el este literatura, ca şi pentru Preda, Sorescu şi atâţia alţi scriitori
din generaţia mea. Literatura este raţiunea lor de a fi, literatura este chiar existenţa lor. Cum să mă supăr pe ei? Rostul pe lume al unui critic literar, repet o propoziţie celebră, este să se resemneze în faţa adevărului estetic… Ziceţi, D-le C. I. Uşurelu, că un critic are sau nu trebuie să aibă prieteni, duşmani, fraţi…. Lăsând fraţii deoparte, pot să vă contrazic:criticul literar doreşte să aibă prieteni şi îşi face, inevitabil, duşmani. Uneori duşmanii sunt intratabili şi răzbunători, te urmăresc cu o inimaginabilă cruzime toată viaţa… Ce-i de făcut? Nimic. Duşmanii, ca şi prietenii, trebuie acceptaţi, fac parte din peisajul nostru. Problema este după mine nu câţi duşmani sau câţi prieteni îţi faci, ci dacă un critic are în el tăria de a nu confunda planurile. Dacă mă bizui pe experienţa mea, pot spune că nu-i uşor deloc să ţii dreapta cumpănă nici cu prietenii, nici cu duşmanii. Dar nici imposibil nu este. Oricum, trebuie să încerci. Este ceea ce încerc să fac de 50 de ani. Cu Nichita Stănescu n-a fost greu să rămân prieten, scriind ceea ce cred despre poezia sa, pentru că poezia nu m-a silit să fac niciun compromis. Micile lui manierisme, repetiţii, compromisuri amicale… nu pun în discuţie valoarea fundamentală a poemelor… Cu poeţii mediocri sau de-a dreptul execrabili este mai greu. Dacă scrii şi spui adevărul despre ei te vor urî sincer şi temeinic toată viaţa, dacă îi eviţi, te vor contesta până la sfârşitul istoriei…Toată arta criticului este să treacă netimorat printre aceste fenomene care fac parte – şi ele –din viaţa lui…

C.I.U:În 1957, aţi fost martor în procesul politic intentat de autorităţile vremii profesorului de italiană,D.D. Panaitescu. Deşi cu consecinţe dramatice imediate pentru dv., aţi binecuvântat, mai târziu, într-un fel, urmările acestei acţiuni…

E.S:„Binecuvântat” nu-i cuvântul potrivit. Am zis şi eu că, dacă n-am dispărut şi am putut să fac critică literară, mă consider un om norocos. Eram foarte tânăr şi, ştiţi şi Dvs., tinerii nu cred în eternitatea răului şi n-au gustul catastrofei. Este ceea ce s-a întâmplat cu mine. Ce rost are să mă vait, azi, de ceea ce mi s-a întâmplat acum 50 de ani? N-am vocaţie de bocitoare şi nu-i iubesc pe ilegaliştii care ne asasinează cu dosarele lor. Altceva este important, dincolo de suferinţele noastre: Opera. Unde-i Opera? Ce-ai făcut, cu alte vorbe, cu suferinţa, injustiţia ta? Vrei doar răsplata jertfei tale patriotice? Dacă numai asta vrei, vrei puţin. Şi, în fond, mă ţii de vorbă… Îmi plac oameni ca N. Steinhardt care, trecând prin puşcărie, au luminat prin scrierile lor calea suferinţei, au descătuşat umanul din spiritul lui atins de cruzimile istoriei…Am învăţat multe cât timp am fost cinci ani şomer la începutul carierei mele intelectuale. Am învăţat, între altele, că nu trebuie să fii prizonierul urii. Ura este contagioasă şi, pentru spirit, ura este paralizantă şi sterilă.

C.I.U:Practicaţi mai mereu un donquijotism pozitiv,apărând scriitori dispăruţi dintre noi, deci nu aveţi nici un avantaj social. Propuneţi chiar, în locul ”pălăvrăgelii”, o discuţie serioasă despre literatura în comunism. Totul însă pe criterii axiologice… Revizuirea literaturii în sens estetic şi moral în epoca post – totalitară…Câţi vă urmează?

E.S:Am scris de multe ori despre această temă. Volumul al VI din Fragmente critice se cheamă Ne revizuim, ne revizuim… Spun, aici, cam tot ce ştiu până acum despre revizuirile morale şi revizuirile critice. Atrag atenţia asupra faptului că ele nu trebuie confundate. Nu trebuie să refuzăm opera numai pentru faptul că autorul ei n-a fost, într-un moment al
existenţei lui, la înălţimea talentului său. Atât, nimic mai mult…De 20 de ani nu facem, din nefericire, decât să amestecăm criteriile şi să vorbim despre revizuiri fără a le face în sens lovinescian. O imensă, insuportabilă „pălăvrăgeală”, cum spuneţi. Am făcut eroarea să-i iau în seamă pe aceşti oameni de vorbe şi acum îmi pare rău că mi-am pierdut timpul cu ei. Mă întrebaţi, apoi, dacă tinerii critici urmează sau nu ideile mele în această privinţă. Nu ştiu, mă conduc după principiul că adevărul în literatură învinge în cele din urmă. Sper ca tinerii care au azi 30 de ani să fie de partea adevărului. Ei n-au complexe şi nici idiosincrazii de ocrotit, nici insatisfacţii de răzbunat, cum au generaţiile anterioare.

C.I.U:Cine vă cunoaşte şi vă citeşte vă consideră omul armoniei, al toleranţei, al duelului de idei, un critic la care ”instrumentele fioroase ale criticii” se transformă în gesturi delicate, de tandreţe cu textul… De când nu mai sunteţi Preşedintele Academiei, vi se reproşează că aţi pus în practică vechea maximă a lui Cicero: Oderint dum metuant (Urască-mă numai să se teamă de mine)? Poate nu toată lumea înţelege acţiunile dv. de anvergură…Cât adevăr şi câtă minciună găsim în afirmaţiile acestea?

E.S:Nu mizez în critica literară pe „teamă” şi n-o cultiv. Nu-mi plac teroriştii nici în viaţă, nici în cultură. Sunt de părere că poţi spune adevărul despre o carte fără să-l insulţi pe autorul ei. Injuria nu-i arma mea. E suficient să scriu că romanul pe care îl citesc este remarcabil plictisitor sau că versurile acestea pline de obscenităţi nu au relevanţă, pentru ca lectorul meu să înţeleagă despre ce este vorba. Nu, nu cred că frica are autoritate în literatură. Cred, dimpotrivă, că autoritatea impusă prin frică nu are viaţă lungă…

C.I.U:Că tot vorbeam de ură şi teamă, acum să adăugăm (deşi cele două o includ) şi calomnia. Ştiindu-se, probabil, fraza personajului din ”Bărbierul din Sevilla”, ”Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose”, un oarecareom de afaceri, la care s-au raliat, din păcate, Ioana Bot şi C-tin Vică, vă acuză că aţi cheltuit 2,4 milioane de dolari pentru editarea electronică a manuscriselor eminesciene. Se uită că pentru traducerea lui Cărtărescu, a lui Liiceanu, a lui Pleşu etc. s-au cheltuit 18 milioane de euro. Toate acestea vă deranjează, vă demoralizează, vă înving intenţiile de a crea opere de mari dimensiuni şi de înalt nivel artistic?

C.I.U:Domnule profesor, este un subiect pe care vreau să-l uit. O mică diversiune care, desigur, m-a vexat, dar nu mi-a dat coşmaruri. Nu ascund faptul ca istoria să reţină faptul că în anii de graţie 2009-2010 au existat indivizi care au protestat şi s-au adresat Procuraturii cerând pedepsirea mea penală pentru că am cheltuit banii naţiunii publicând, în facsimil, manuscrisele lui Eminescu. Poate numele pe care le-aţi pronunţat vor rămâne în istorie în acest fel. Dar ce să zic de ele când preşedintele Uniunii Scriitorilor numeşte manuscrisele în discuţie „maculatoarele lui Eminescu” ? Sigur că sunt deranjat de acest proces de intenţii, dar n-am ajuns încă să fiu demoralizat. De 20 de ani sunt ţinta acestor calomnii, încât, atunci când nu apar în presă, intru la păreri… Ce-o fi?, mă întreb. Voiam să vă spun că şi calomnia se intersectează cu destinul unui critic literar. Uitându-mă în urmă, constat că niciun critic important n-a scăpat de calomnie. Aşa că mergem mai departe…

C.I.U:Aveţi viziunea lucrărilor monumentale:”Scriitori români de azi”(4 volume), ”Ficţiunea jurnalului intim”(3 volume), ”Fragmente critice(4 volume) etc. Şi DGLR pare,prin importanţă şi mărime, monumentală. Ca şi ”PLEIADE”, o altă iniţiativă de excepţie… Aţi ajuns la numărul o sută cu mari nume ale literaturii române. Nu v-aţi întrebat dacă anumite acuzaţii vi se aduc doar din cauza neînţelegerii acţiunilor dv. atât de neobişnuite? Ca importanţă, dar şi ca măreţie……Helvetius o spunea mai bine: ”Meritul naşte invidie, aşa cum copacul dă umbră”.

E.S:Fac şi eu ce cred că-i bine şi că pot să fac cu darurile mele, dacă există. Nu ştiu dacă am vocaţia monumentalului, ca G. Călinescu, dar nu ascund că aş dori s-o am. Orice critic (istoric literar) visează să ridice mari construcţii spirituale, să lase în urma lui ceva esenţial. Este în firea lucrurilor. Am observat că această vocaţie există şi la scriitorii români, numai că ei n-au timp sau n-au suflul necesar pentru a termina catedralele pe care le încep… Suferim, toţi, de adamism. Complex naţional, complex (după Ortega y Gasset) al spiritului mediteranian. Încerc să-l depăşesc, dar nu pot spune când voi reuşi… Scriu, deocamdată, fragmente cu nostalgia totalităţii, monumentalului. Scriu fragmente critice şi analizez în studii ample poetica jurnalului intim şi a altor genuri ale biograficului care sunt, cum ştiţi, prin natura lor, genuri ale fragmentului… Fac, adică, sinteza părţilor cu gândul la spiritul totalizator. Un paradox care, remarc, mă urmăreşte de câteva bune decenii. Vorbiţi de iniţiative culturale (dicţionare, ediţii de tip „Pleiade” etc.) şi de faptul că ele pot provoca gelozii de multe feluri. Aşa este, dar dacă am ţine cont de ele, am rămâne cu dicţionarele şi ediţiile critice nefăcute. Nu-mi rămâne decât să fac şi să tac, cu gândul că dicţionarul, tratatele, ediţiile rămân şi invidiile, acuzaţiile, injuriile trec…Nu sunt resemnat, sunt un spirit lucid…

C.I.U:Aţi scris literatură la persoana întâi: ”Timpul trăirii,timpul mărturisirii”, ”Întoarcerea autorului”, ”Sfidarea retoricii. Jurnal german” , ”Ficţiunea jurnalului intim” şi, de curând, ”Genurile biografului”… La dv., ca şi la Philippe Lejeune, autorul este un martor dublu: al existenţei şi epocii proprii….Viitorul unei asfel de literaturi?

E.S:Am scris, într-adevăr, jurnale intime şi am scris, cum am zis, despre jurnalul intim ca gen literar şi despre alte genuri ale intimismului, cum le numea Jean Rousset. Viitorul genurilor confesive –cum le numesc eu – depinde de literatura (ficţiunea) din interiorul lor. Depinde, desigur, de capacitatea lor de a transforma, cum a zis cineva, experienţa într-un destin. Iar acest proces nu-i posibil decât prin ceea ce am putea numi, în cazul diaristicii, expresivitatea limbajului direct despovărat de convenţiile literaturii. Proces încurcat: fac literatură refuzând seducţiile literaturii…

C.I.U:Pentru capitolul ”Mircea Eliade” din ”Scriitori români….volumul a fost retras, iar dv. aţi fost anchetat. Ştim cum au reacţionat colegii… Ruşinos…”Capra vecinului” să funcţioneze şi în literatură, în interiorul unei bresle atât de capabile? Sau, aplicând un joc de cuvinte, da, colegii erau (sunt) capabili… de orice…şi, bănuiesc, aşa au rămas…

E.S:Am uitat şi de acest incident. Uitaţi-l şi Dvs. Sunt bucuros că, totuşi, cartea a fost salvată în cele din urmă şi că după 1990 am reuşit să public un studiu amplu despre Eliade (Nodurile şi semnele prozei) care a fost tradus în Statele Unite şi Franţa şi, fragmentar, în Germania…

C.I.U:Se pare că aţi preluat de la Michel Tournier doi termeni interesanţi, dar puţin folosiţi pe la noi: logosfera şi pragmatosfera. Aţi afirmat chiar că un critic este un cetăţean al Logosferei şi trebuie să-ţi apere cu dinţii onorabilitatea. Accesul lui la Pragmatosferă este mai limitat…nu imposibil….Care din criticii actuali s-ar încadra în definiţia dv.?

E.S:Nu pot să vă răspund, n-am ţinut socoteala criticilor care s-au implicat în treburile „pragmatosferei”, mai precis: în treburile publice. Şi cum, la noi, sfera publică se confundă cu sfera politicii, ar trebui să vedem cine a făcut şi cine face politică. Şi, mai ales, cu ce rezultate. Credeţi că ar fi interesant să facem această socoteală? La ce bun? Ce-au reuşit cei care au petrecut ani în şir în Parlamentul României? Nu cunosc decât un exemplar pozitiv:
Adrian Păunescu. El a reuşit să scoată o lege care acordă scriitorilor, artiştilor, sportivilor şi oamenilor de ştiinţă o indemnizaţie de merit care să le îndulcească puţin pensiile modice… Alţii s-au ocupat de cariera lor… Literatura a profitat prea puţin de performanţele lor politice.

C.I.U:O afirmaţie întru totul justificată a dv.:”Actuala generaţie de scriitori e ca un cor ”Madrigal” fără vedetă”. Nici n-aţi exclamat vreodată, după cum mărturisiţi, la finalul unei cărţi scrisă de un tânăr:”Este extraordinară”! Atât de gravă este situaţia? Viitorul literaturii noastre este , se pare, sumbru…

E.S:Am dreptate, cred. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar ce mare scriitor a apărut în ultimele decenii? Aceasta nu înseamnă că n-o să apară într-o zi. Viitorul nu este niciodată sumbru când este vorba de viitorul literaturii pentru că nu ştim dacă nu tocmai acum geniul poetic nu se pregăteşte să iasă undeva la lumină. Sau a ieşit deja şi aşteaptă să fie identificat. Cunoaşteţi doar basmul cu calul răpciugos…

C.I.U:Aţi aşteptat decenii la rând apariţia unui alt Eminescu… Dacă apărea n-ar fi avut soarta celui cunoscut? Pentru că, iată, pentru ”Dilema”, publicistica lui Eminescu este ”reacţionară”, el este xenofob. ”Clasicii, ca să trăiască estetic şi să se bucure de preţuirea noastră, trebuie să se supună, repetat, examenului nostru critic, singura formă de omagiu.” Admirabilă definiţia dată de dv.! Dar unii ”mari” analişti aduc, în loc de omagiu, o denigrare feroce…Cum ar putea lupta literaţii împotriva acestor încrâncenaţi? Cât reprezintă, în procente, şi ce calitate au, în fond, aceşti denigratori?

E.S:Am scris în repetate rânduri că Eminescu este victima a două fatalităţi, a două tipuri de paranoia: 1) una care îl supralicitează, terorizându-ne pe toţi prin discursuri encomiastice şi goale, insultătoare, în fond, pentru poet prin lipsa lor de măsură şi imaginaţie şi 2) alta – paranoia negaţionistă – ca răspuns la cea dintâi. Nu ştiu care este mai nocivă… Cea care contestă absurd şi imoral o mare poezie sau cea care o striveşte cu fraze goale şi printr-o mistică a sublimului?… Este limpede că nu avem de ales între detractorii şi zelatorii lui Eminescu. Să ne întoarcem la poezia, la proza lui politică şi proza lui fantastică. Avem ce găsi… Cei care o neagă prosteşte nu fac decât să-şi flateze lipsa lor de gust şi imensa, neruşinata lor mediocritate.

C.I.U:Unii critici îl acuză pe autorul ”Celui mai iubit….” pentru vrute şi nevrute…Cum aţi reacţionat, cum veţi reacţiona, mai ales în calitate de exeget al operei sale?

E.S:Cum să reacţionez? Scriind despre opera lui şi încercând, astfel, să dovedesc că detractorii lui Preda n-au dreptate. Unii, mai vechi, s-au compromis singuri prin tenacitatea urii lor nediferenţiate (Gh. Grigurcu, Al. George), alţii mai noi şi mai titraţi (Eugen Negrici) trebuie demontaţi cu argumente estetice. Am făcut şi fac acest lucru, trebuie să mărturisesc, cu neplăcere. Nu-mi place să fiu nici avocatul apărării, nici al acuzării. Văzând însă că puţini dintre critici literari de azi se arată preocupaţi de ceea ce se întâmplă cu valorile noastre spirituale (zic puţini ca să nu zic că aproape nimeni), am intervenit de câte ori am putut şi am avut unde, căci nu-i uşor să găseşti un loc unde să răspunzi unui atac în presa noastră liberă şi independentă… Pierd timpul, cum îmi reproşează un amic literar, îmi risipesc inutil energiile intelectuale, cum mă povăţuieşte altul? Nu cred. Injustiţia, prostia, reauavoinţă nu mor totdeauna de moarte bună. Trebuie ajutate să dispară… iată, dar, de ce mă amestec în astfel de chestiuni, cu riscul de a fi socotit un indezirabil fan. Fie, accept dacă mi se recunoaşte faptul că simpatia mea are o raţiune estetică…

C.I.U:Cum sunteţi priviţi de către tinerii critici, dv., d-l Nicolae Manolescu şi ceilalţi, care veniţi din secolul al XX-lea?

E.S:Aş vrea şi eu să ştiu ce cred tinerii critici despre noi, „şaizeciştii”. Am primit câteva semne de simpatie din partea unora, am primit şi mesaje de ostilitate. Câtă vreme în discuţie este opera mea critică, nu zic nimic, nu protestez, nu deschid o campanie de presă împotriva celui care mă contestă. N-am făcut acest lucru niciodată. Ce-mi displace, ce mă îngrijorează este faptul că unor cronicari literari le este teamă să scrie despre cărţile mele. Să nu se supere cine ştie cine… să nu se supere, de pildă, Dl. Roman Horia Patapievici şi să le taie bursele sau directorul unei reviste literare să le interzică să mai publice. Această laşitate este Primejdioasă. Nu-i critic cu adevărat cel care nu învinge în el teama de a spune ce crede despre o carte indiferent de cine este scrisă. Se practică, observ, complotul tăcerii… Socoteală proastă în critică, după opinia mea. Diplomaţie perdantă.

C.I.U:S-a vorbit despre o oarecare concurenţă (chiar o adversitate, dar civilizată) între dv. şi d-l Manolescu… A fost, mai este?

E.S: Nu ştiu. Dvs. ce credeţi?

C.I.U: Aţi fost pe Valea Timocului însoţit de Adam Puslojic… Eu ştiu dintr-o discuţie între patru ochi cu un român de acolo că situaţia vlahilor este foarte gravă, nu cum se prezintă oficial. Astfel, bisericile şi şcolile româneşti sunt desfiinţate mai rău ca pe vremea turcilor, aducerea cărţilor din România de către un vlah înseamnă diversiune şi se pedepseşte cu închisoarea, muzica românească a devenit sârbească, poporul sârb este popor sfânt şi are numai drepturi… etc. Cum acţionează România în favoarea românilor din Iugoslavia? Implicarea Academiei?

E.S:Adevărat, Academia Română s-a implicat şi a făcut bine. Am avut o discuţie utilă, cred, cu autorităţile bisericii ortodoxe sârbe (chiar cu patriarhul Pavel), în compania prietenilor noştri Sîrba Ignatovici şi Adam Puslojč, scriitori cunoscuţi şi influenţi în Serbia… Sper ca toţi cei implicaţi în această problemă să înţeleagă că orice comunitate are dreptul, ca şi orice individ, să se roage în limba lui.

C.I.U:Noica dorea un stat de filosofi care să ştie greceşte. Gândindu-se că a existat un stat cu prim ministru filosof (Seneca) şi cu împărat nebun (Nero) nu a mai avut această dorinţă. Noi, care dispreţuiam- pe vremea comunismului- miniştrii analfabeţi, avem astăzi la conducerea ţării numai doctori în drept , în litere, în mecanică, în medicină…etc. Viaţa noastră nu s-a schimbat în bine, cultura parcă dă înapoi…, educaţia –vai de ea! Ce-i
de făcut?

E.S:În tinereţea sa, Noica visa, într-adevăr, un stat condus de filosofi, mai târziu şi-a schimbat însă gândul, citându-l pe Erasmus… care, la rândul lui, comentându-l pe Platon, punea la îndoială folosul pe care îl aduc filosofii când se amestecă în treburile politicii: „gândindu-mă cine a fost ministrul (consilierul) lui Neron, tot mai vreţi ca filosofii să vină la putere?!” Nu-i nimic de adăugat… Doar atât: ne dăm seama că nu-i bine nici cu politicienii de meserie care ajung miniştri. Nu ştiu ce-i de făcut, sincer vorbind. Poate doar să-i trimitem pe politicieni la şcoală, dar nu în cătuşe.

C.I.U:În Academia Română sunt persoane onorabile dar și multe controversate ca Ion Solcanu, Anghel Stanciu, V-le Burlui etc. proveniţi de la anumite partide. Pe ce criterii? O personalitate ca Nicolae Manolescu nu a fost acceptată ca membru plin, iar ei da.. S-au opus Secţiunile ştiinţifice sau este o manipulare penibilă? Culmea ar fi ( şi nu m-aş mira) ca votul negativ să fi venit şi de la anumiţi umanişti din Academie….

E.S:D-nii Solcanu, Dl. Anghel Stanciu nu sunt membrii Academiei Române. Sunt membri altor academii pe care, pe bună dreptate, Academia Română nu le recunoaşte. Şi nici nu are cum, pentru că ce valoare, cât de serioasă poate să fie o „academie” care ignoră criteriul valorii.? Şi Dl. Ion Solcanu şi Dl. Anghel Stanciu sunt oameni stimabili dar ei s-au băgat unde nu trebuie. Cât despre N. Manolescu, el este membru al Academiei Române. L-am propus chiar eu şi a fost primit. Când l-am propus, după câţiva ani, tot eu, pentru a fi titularizat, i-au lipsit câteva voturi pentru a fi acceptat. E regretabil, dar nu-i o tragedie. Oricând votul poate fireluat. Între timp, Dl. N Manolescu s-a supărat pe mine, nu pe cei care, observând că el nu trece niciodată prin Academia Română, nu i-au dat votul lor. N-am înţeles de ce el dă vina pe umaniştii din Academia Română, când umaniştii nu reprezintă decât o pătrime din numărul membrilor… Din secţia de Literatură au fost în sală doar patru… Cum puteau influenţa ei votul adunării, vă întreb?!… Părăsiţi, vă rog, ideea manipulării pentru că, cine ştie? se găseşte cineva care crede în ea şi, dacă crede, fandacsia e gata!… Şi aşa lumea românească este plin de fandacsii negre şi de scenarii apocaliptice… Mi s-a părut că N. Manolescu chiar a început să fabrice unele… M-a surprins. Îl ştiam un om lucid…

C.I.U:L-aţi cunoscut pe secretarul particular al lui Vilhelm Filderman, preşedintele Federaţiilor Evreieşti din România în vremea lui Antonescu. Acest prieten al românilor v-a contactat în vederea lăsării testamentului său Academiei Române. Din păcate, Mossadul a fost mai iute şi a confiscat documentul înainte de a ajunge la dv. Testamentul era mai mult decât un simplu testament…De ce a dorit să-l dea Academiei? Alte implicaţii, complicaţii în acest caz?

E.S:L-am cunoscut, într-adevăr, la Paris cu 10-15 ani în urmă pe fostul colaborator al Preşedintelui Federaţiei Evreieşti şi am discutat cu el despre memoriile lui Wilhem Filderman… De la el am aflat, întâi, că aceste memorii există şi sunt păstrate la o bancă din Statele Unite. I-am propus, atunci, să le încredinţeze Academiei Române pentru a le publica, asigurându-l că nici o propoziţie nu va fi eliminată. Mi-a cerut un răgaz, apoi, când am reluat discuţia, mi-a răspuns că nu poate onora această propunere pentru că autorităţi mai înalte decât el au hotărât ca memoriile în discuţie să fie încredinţate instituţiilor abilitate de la Ierusalim. Discuţia mea cu secretarul lui W. Filderman s-a oprit aici. Fostul meu student şi, apoi, coleg, ca profesor la Facultate, Ion Coja, a reluat acest caz într-o serie de articole publicate în ultima vreme şi a trimis chiar o scrisoare la Academia Română, cu solicitarea ca înalta instituţie să intervină pentru a obţine de la autorităţile israeliene manuscrisul acestor însemnări (donate, zice el, prin testament Academiei Române), însemnări care pot elucida evenimentele de la începutul anilor ’40… Într-o discuţie particulară avută cu profesorul Ion Coja i-am comunicat ceea ce v-am spus şi Dvs. Ţin să precizez şi aici că n-a fost vorba de o donaţie făcută Academiei Române prin testament de Wilhem Filderman, ci doar de posibilitatea de a tipări la Bucureşti, prin grija Academiei Române, aceste preţioase, după cât se pare, confesiuni făcute de un om care a trăit în inima unei tragedii colective şi a avut tăria de cuget şi onestitatea de a rămâne până la capăt obiectiv.

Vă mulțumesc, domnule academician! trimis de prof Ioan Culuță Ușurelu