DISTRIBUIȚI

Pe 4 mai 1955, George Enescu, cel mai mare compozitor pe care l-a dat natia noastra deceda fara lumanare la etajul patru al unui hotel parizian, acolo unde-si traise ultimele clipe alaturi de Mutzerli, cainele lui credincios.
Prima zi de mai, 1955, Paris.
La un portativ distanta de Champs-Elysee, o doamna rafinata, asa,
cam la 80 de ani, urca singura, fara ajutor scarile-melc, pana la al patrulea cat. Bate la usa apartamentului 40.
I se deschide.
Doua camere mari, holul, sala de baie, vederea la strada. Pe un pat, un muribund. Livid. Abia respira.
Vorbeste greu, in timp ce un caine ii linge mana.
Suferindul este GEORGE ENESCU,
una dintre cele mai luminate minti al poporului roman.
Doamna este ELISABETA DE BAVARIA, regina a Belgiei, sotia lui Albert I si mama lui Leopold al III-lea.
Cățelul e MUTZERLI.
Comunistii l-au indepartat, cu un deceniu in urma, de Romania.
I-au luat tot. I-au cerut sa-si
arda pasaportul cu stema regala pe el. I-a ignorat pe toti, a ajuns la Paris. Marcel Mihailovici si celebrul
Yehudi Menuhin, vazand ca starea sa de sanatate i se inrutateste, dau vorba sa-l instaleze pe maestru in fostul castel al lui Chateaubriand, in Vallee-aux-Loups. Acesta refuza .
Asa, ca o ironie a sorții, in loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numarul 14. Acolo se afla hotelul ”ATALA”, al românului Florescu. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, trei mioritici il renovasera, ii adaugasera o stea, ducandu-l la patru stele.
Florescu plange cand vede starea lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. Da ordin sa fie dus in apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fara ca maestrul sa
stie, plateste simbrie unui medic cardiolog, care-l supravegheaza, și unor infirmiere care-l ingrijesc;
I-a adus chiar si un pian cu coada, la care, insa, Enescu nu va ajunge niciodata să-l mângâie. Familia l-a uitat. Prietenii, nu !
Elisabeta, Regina Belgiei, vine sa-l viziteze. Vorbeste sase limbi straine, discuta – e, de fapt, mai mult un monolog al sau, deoarece compozitorul e o stafie
E 1 mai 1955, Securitatea, prin ochii
agentului Corneliu Bediteanu, vegheaza.
Patria – mumă l-a trimis sa-l convinga sa se intoarca acasa.
Elisabeta îl simte. Vede ca nu mai are mult de trait. Enescu abia se misca. Cu toate acestea, e perfect lucid.
Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc il viziteaza. Intreba, soptit, daca maestrul mai gandeste.
”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu îl aude. Raspunde pe loc:
”Luci…de Lammermour”, facand aluzie la celebra piesa a lui Donizzetti.
Geniul muzicii noastre se stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fara lumina lumanarii ce trebuiau sa-l duca peste Styx… Infirmiera de serviciu tocmai plecase…
L-au aflat dis de dimineata.
Vestea s-a dus repede.
Din ceata au aparut doi ”prieteni”,
de la Ambasada Romaniei din Paris. Unul dintre ei, Bediteanu. S-au dus, glont, la Receptie, au cerut sa li se deschida usa, sa-i ia trupul, ”patrimoniu al statului roman”.
Cei de acolo erau instruiti; au sunat dupa Maruca. Sotia le-a explicat, ca Enescu plecase din cauza regimului totalitar si ca nu avea de gand sa se mai intoarca vreodată in Romania.
Dar agentii nu se lasa induplecati. Atunci Florescu cheama politia.
Îi este frică de baietii cu ochi albastri, sa nu cumva sa fure cosciugul.
Pe 7 mai 1955, Enescu e coborat la cele vesnice in cimitirul ”Pere Lachaise”, in stanga mormantului lui Georges Bizet..