DISTRIBUIȚI

Foarte adevărat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia

arpadiană, a decedat la 300 ani după regele Ștefan (la 1300). Din

1300, până în 1527, au fost numai regi străini, ce nu aveau nici o

legătura cu ungurii.

Numele de „Ungaria” derivă din turcă și înseamnă „10 săgeți”, adică

numarul triburilor turcice venite în Panonia: 3 triburi de turci

Cabari (proveniți din Khazari – popoare turcice care au adoptat

iudaismul), 6 triburi de populații turcice, care au format baza

ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) și un

trib de Baschiri, de la care derivă și cuvântul „Bozgor”(baschir,

boschir, boscor) din care s-a format în română verbul „a boscorodi – a

vorbi neînțeles”.

SĂ SE ŞTIE !!

Ungaria Mare nu a existat! Să afle şi TOKES!!!

Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu

visurile deşarte de mărire!

Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă

birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în

1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi

aranjamente de culise.

Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită

printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul

prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la

temelia sa jertfa a sute de mii de români! Prin jertfă se

consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa

ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după

un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este

eliberată de armatele imperiale austriece?

Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune,

faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că

în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu

a existat niciun combatant ungur!

Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost

alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu

a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea

sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două

secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de

rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice,

nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor

româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii

Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de

mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare.

Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe!

De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la

1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din

acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi

complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în

linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi

Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi

istorie, la acelaşi model de organizare politică.

Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul

cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte

uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa

de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei

care ne-au condus şi reprezentat pe noi ! S-o spunem pe şleau şi pe

înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine

că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care

i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment

dureros.

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie

adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom

închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce

este românesc !

Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori

maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie:

câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt

maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al

căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii,

şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?.

Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care

îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul

cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice

ocazie!

Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!

Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le

facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa

artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât

de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face

această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul

unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au

născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten

un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia,

scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800,

iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un bine cunoscut nume de

botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din

Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru

persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul! Să-l

ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr

să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini,

întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris

pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii

noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea

acestora!. Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în

Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana

împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români.Oare cât vom

mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit

măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic

demascând nerușinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri,

complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate

felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea

statului Ungaria! Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat,

suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de

ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru

prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară.

Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea

internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii,

consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din

istoria lor!

Care e logica acestor resentimente?

Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care

aparţineau altora, adică habsburgilor?!

Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!

Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea

şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după

Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum

vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima

iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la

Budapesta? Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară,

suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani ? Nu ştiţi,

căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din

Ungaria ! Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o

delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand

şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un

stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în1867!.

Nici mai mult, nici mai puţin!

Aşa dar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic

cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!. Lipsiţi

de exercițiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost

teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea.

S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o

apuce ! Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost

eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au

întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară

să rămână mai departe sub pulpana sa!

Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este

românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână

cerşindu-ne întovărăşirea?! Unde era dorul de libertate şi

neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor

maghiari?!. Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari?

Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel

mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600

de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găseşti multe

popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică! Semn

de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la

nivelul omului de rând de la talpa Ţării!

Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare

din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu,

vestitul Jus Valachicum.

Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un

moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi

istoricii români, ca niște veritabili domni, ca nişte adevăraţi

boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut

să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm! Să facem caz, ori,

ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost,

nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi

poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate

asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt! Din păcate, abnegaţia

ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot

ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de

a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul

nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca

această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine

să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice

aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ

care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu

îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoara. Avem

nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să

contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de

minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie!

Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem,

ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea

în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri. Numai

detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!

Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu

ne bagă şi în traistă!. Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi

a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat.

Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire

apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din

acei ani teribili ai Marelui Război.

1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!

Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru

întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce!

Prof. univ. dr. ION COJA

Apropos, ştiţi cum a chemat-o pe mama lui Matei Corvin? (rege al

Ungariei timp de 32 de ani – 1458-1490 – fiul lui Iancu de Hunedoara).

Elisabeta Sălăjan!!!