DISTRIBUIȚI

Dorul tău, iubirea mea,
zboară-n zori ca rândunea,
totul este foc și pară
până-n seară mă doboară,
că în inimă amarul
arde ca în vatră jarul,
jarul arde și mocnește,
inima n-o potolește.
Iarna gerul m-a-nghețat
până s-a-mprimăvărat,
vara gâtul mi-a uscat,
mi l-a ars și însetat,
doar cu rouă l-am udat.
Sufletu-mi însingurat
prin păduri a colindat,
izvorul răcori i-a dat,
fragi și mure a mâncat
dar de dor tot n-a scăpat,
a umblat și a oftat
după mândrele din sat
până-am simțit că-s bărbat.
Toamna haina și-a schimbat,
crengi și frunze s-au uscat,
din ele a făcut pat
pentru viitor iernat.
Dar eu nu l-am mai lăsat
să colinde pe-nserat
pentru-un dorit sărutat.
Gânduri mă ningeau petale,
răsunau vorbele tale
cântate-n zefirul serii,
mă dedam, oricum, tăcerii
și mă ostoiam plăcerii.
Am venit să mi te iau
că te doresc și te vreau,
la nimeni să nu te dau.
Martor mi-este Cel de Sus
că respect tot ce am spus.
Dar mă rog lui Dumnezeu
să-ți dea ce nu ți-am dat eu!
Nu ți-am dat că n-am avut,
doar atât cât am putut:
ți-am pus sufletul pe tavă,
inima-mi ți-am făcut sclavă,
ți-am jurat să fii a mea
câte zile-om mai avea
că ne leagă dragostea.