DISTRIBUIȚI

 ramona ursuJurnalista Ramona Ursu, autoarea unui editorial devastator la adresa celor șapte tineri acuzați că au violat o fată la Vaslui, a revenit cu un nou text.

De această dată, jurnalista a ținut să o încurajeze pe tânără, însă a făcut și o mărturisire tulburătoare. Ramona Ursu a povestit că și ea a fost la un pas să fie abuzată de un necunoscut când avea 9 ani.

Era, de fapt, spre înserat, aproape beznă-n bloc, liftul mergea, dar nu puteam, cum îţi spuneam, urca. Şi-am aşteptat, însă foarte puţin, pentru că am auzit imediat uşa de la scară. Venea cineva! Am ţopăit bucuroasă câteva trepte care duceau spre cuşca aceea cu buton, am apăsat să vină şi mă uitam să văd cine-i vecinul acela erou care mă va urca măcar un pic mai aproape de casă. Dar n-a fost un vecin. Nici un erou. A fost, spre groaza mea, un psihopat, care şoptea ceva apropiindu-se de mine. Ceva ce nu înţelegeam. Şi a ajuns la mine. A ajuns despuiat, de la brâu în jos, şi-a pus mâna pe mine. Iar eu, copilul acela care puteam să ţip de o mie de ori pe zi din faţa blocului la mama, la etajul opt, să-i cer orice, eu, copilul acela care habar n-avea ce înseamnă teroarea, eu, fata care era mai băieţoasă decât băieţii, am îngheţat. N-am scos un sunet. Simţeam doar groază.

Draga mea, fila mea de jurnal nu seamănă nici pe departe cu a ta. Nu seamănă pentru că, în toată nenorocita aceea de zi pe-nserat, eu am avut noroc. Am avut noroc de un zgomot venit chiar în secunda în care blestemul urma. Nici acum nu ştiu de unde a venit acel zgomot. Din bloc sau de afară sau de la Dumnezeu. Un zgomot care l-a speriat, m-a lăsat o secundă din mâini şi am putut fugi, cu toată disperarea pe care un copil o poate simţi, pe scările de după lift.

Eu am scăpat atunci, am scăpat doar fugărită vreo două-trei etaje. Dar am scăpat. Şi am ajuns întreagă, cu inima în gât, acasă. Draga mea, n-am spus nimic. Nimic, nimănui. Îmi era foarte ruşine! Ba chiar am şi minţit când am intrat înspăimântată-n casă. Am zis că mi-a fost teamă-n bloc, că nu era lumină, că am fugit mai repede pe scări, că… că de aceea-s cu sufletul la gură. Să-i spun eu mamei că am văzut, cât puteam vedea în semibezna aceea, un bărbat cu pantalonii desfăcuţi? Să-i spun eu mamei aşa o ruşine? Şi am ascuns totul o zi, două, trei, până când eu, copilul acela care se zbânţuia mereu pe-afară, nu mai ieşeam la joacă. Nu mai vorbeam. Nu mai râdeam. Aşa a reuşit mama să înţeleagă că nu sunt bine, aşa a reuşit să mă facă să-i vorbesc. Şi i-am vorbit.

Au trecut 25 de ani de atunci. Şi, draga mea, nu am uitat nimic din clipele acelea îngrozitoare. Le-am retrăit de multe, foarte multe ori. Le-am răsucit în fel şi chip. Mi le-am tot povestit. Am încercat cu mintea de 15, 18, 20, 30 de ani să schimb tot ce-am simţit. Şi tot ce am reuşit a fost să scap de groază, să nu mă învinovăţesc, să nu-mi fie ruşine de tot ce am trăit. Am reşit să îmi transform toată spaima într-o uriaşă părere de rău pentru că bestia aceea care putea să mă nenorocească definitiv (şi nu am siguranţa că nu a făcut asta cu un alt copil) a scăpat atunci. Ce am mai reuşit a fost să-ţi scriu acum. Să-ţi spun că nu eşti singură în povestea oribilă pe care alţii au scris-o în jurnalul tău, că niciun om întreg la minte, la suflet n-o să te judece vreodată. Că nu ai niciun motiv să îţi fie ruşine. Nu ai greşit cu nimic.

Ce îţi doresc din suflet este să nu laşi zeci de ani ca să înţelegi că, în povestea asta teribilă pe care o cari acum în mintea şi în inima ta, în povestea asta cu multe personaje oribile, eşti singura îndreptăţită să lupţi şi să ai parte de fercire”, a scris Ramona Ursu.