DISTRIBUIȚI

Pelerin sau turist? Pe aici a mers Dumnezeu

Tabloul e mereu acelasi: inotatori, biciclisti, amatori de jogging. Barbati de toate varstele. O singura femeie: o tanara de vreo treizeci de ani, cladita ca o amazoana de pe un basorelief elen. E cu un cap mai inalta decat ceilalti, iar costumul negru, mulat pe trupul fara cusur o face si mai inalta. „Ceasornicul” meu secret… La 7.30 trece, cu precizie matematica, prin dreptul hotelului, efemera priveliste tonica. Din minusculul balcon de la etajul opt, vad silueta futurista a unui cilindru cu zeci de etaje, taiat piezis la varf, viziune singulara printre paralelipipede care amintesc mai degraba de Manhattan decat de un oras din Orientul Mijlociu. Dar asta e doar suprafata.

Eora cand soarele, deocamdata clement, se pregateste de asalt. Teoretic … „Aveti noroc, ar fi trebuit sa ploua”, ne spun Magdalena si Vladimir Bratescu, prietenii care ne-au asteptat la iesirea din imensul aeroport „Ben Gurion”. Nici macar o picatura, doar rareori, nori parelnici, nascuti din rasuflarea nocturna a marii, repede ucisi de soarele crud. Fii atent, pune-ti o sapca! ma previne Vladimir. Pe esplanada sirul semetelor hoteluri: Hilton, Carlton, Mariah, Ramada, Sheraton compune imaginea unui spatiu cosmopolit. E o perceptie partiala si superficiala. La doi pasi de zona ultramoderna a falezei dai de suk, bazarul heteroclit unde mirosurile ametitoare si culorile tari ale mirodeniilor Rasaritului se amesteca, intr-un vartej de senzatii, cu strigatele negustorilor in araba, in ivrit, cu fosnetul matasurilor, cu reflexele aramariei, tipsii, ibrice, cu luciul sclipiciurilor din pravaliile de suveniruri, cu imaginea compozita a vitrinelor minuscule unde stau alaturi de icoane cu chipul Maicii Domnului, Steaua lui David, in bronz smaltuit, Mana binecuvantatoare, cu rugaciuni in ebraica pentru protectia caminului, si bratarile-amuleta, impodobite cu piatra azuriu-opalescenta care fereste de deochi… Langa bazar – un cartier de blocuri cubiste, semanand bizar cu unele zone ale Bucurestiului anilor 20. Dupa larma din labirintul suk-ului, intri intr-un spatiu al linistii. Au fost construite pe vremea administratiei britanice. Cu aerul lor vetust, mic-burghez, raspandind o impresie de calm si bunastare moderata, le-am simitit mai aproape de suflet decat trufasele turnuri ultramoderne, functionale, desigur, dar impersonale, tributare unei stereotipii care marcheaza metropole precum Sydney, Toronto, mai nou orase din China dezlantuita…

De pe faleza ajungi, pe jos, in nici zece minute in celalalt Tel Aviv, cel nascut acum aproape o suta de ani, puternic influentat de stilul urbelor europene, mai ales de Viena. E o placere sa te plimbi pe Dizengoff si Ben Yehuda, sa te amesteci in multimea galagioasa, vioaie, sa te asezi pe o banca si sa incerci sa descoperi nota particulara, locala, in suvoiul uman, in forfota multicolora. Pentru mine, nota insolita a fost contrastul dintre pestrita scurgere larmuitoare a pietonilor de ambe axe, in blugi si tricouri estivale, si evreii ultraortodocsi, rari, e drept, dar impresionanti prin severa lor imbracaminte neagra: palarie cu boruri largi, de sub care coboara incadrand fata, perciuni bogati, redingota lunga, uneori ciorapi de matase. Privirea le e abstrasa, ignorand fluxul profan in care inoata. M-am plimbat indelung pe incantatoarea strada – mai degraba bulevard – Dizengoff, cu nume de rezonanta slava dar desemnand un evreu sadea, Meir Dizengoff, cel dintai primar al localitatii: vitrine elegante, cafenele animate, magazine selecte de antichitati si suveniruri de buna calitate, langa mici bacanii cu preturi modice, unde gasesti vinuri autohtone excelente (ah, vinurile izvorate din colinele Tarii Sfinte, vinul atat de des amintit in Cantarea Cantarilor, licoare sacra din timpuri biblice cunoscuta, elixir ceremonial, contopire cu frumusetea Sulamitei, al carei san „e cupa rotunjita, pururi de vin tamaios plina…”), barci ai caror cerberi stau marturie despre relativitatea poruncii de a-ti iubi aproapele, uneori banii lui fiind chiar mai iubiti…
Cat despre Ben Yehuda, strada poarta numele facatorului unei minuni: reinvierea limbii ebraice. Limba in care Yahve i-a vorbit lui Moise. Limba Cartii Sfinte. De obarsie lituaniana, Eliezer Ben Yehuda a venit aici cu vreo sapte decenii inainte de proclamarea statului Israel (1948), decis sa faca din ebraica, considerata „moarta” precum latina si elina, apanajul savantilor orientalisti, teologi, arheologi, o limba vie, ferment de coagulare nationala. Extraordinarele eforturi ale lui Ben Yehuda echivaleaza cu o revolutie in cultura si mentalitate, de o importanta greu de evaluat.

La sud de Tel Aviv, Yaffo – mai cunoscut sub numele Jaffa – urca lin pe un deal de pe culmea caruia vezi pana departe Mediterana, catre apus si, spre nord, seria ritmica a marilor hoteluri de pe faleza Tel Aviv-ului. Dupa zgomotul suvoaielor de masini din marele oras, calmul din arhibatranul Yaffo (pe numele sau biblic Ioppe) e binecuvantare cereasca. Orasul e vechi de cand lumea, aproape ca Ierihonul, varsta i se masoara in milenii; de la turnul cu ceas de pe strada Yefet, care jaloneaza, conventional, intrarea in spatiul fermecatoarei asezari, incerci si o coborare in timp. Pe colina Yafo s-a nascut, zice-se, mitul Andromedei, salvata de Perseu si proiectata in imensitatea constelatiilor; de cresterea si descresterea locurilor se leaga nume ilustre – regele Solomon, Alexandru, Sfantul monarh cruciat Louis, Sfantul Petru (aflat la Ioppe cand a fost chemat la Cezareea de catre piosul centurion Corneliu, informat de un inger al lui Dumnezeu ca Apostolul era gazduit in mica asezare mediteraneana, de un anume tabacar Simon, in „casa de langa mare”, locuinta situata, deci, in perimetrul unde au fost construite biserica cu hramul Sfantului si manastirea unde a poposit Sf. Louis dupa eliberarea din captivitate, la doi pasi de celebra cafenea „Aladin”; tot la Ioppe a savarsit Sfantul Petru minunea invierii din morti a cuvioasei mucenite Tavita, careia i se spunea Caprioara, precum sta scris in „Faptele Apostolilor”, 9, 36-41)

Retina inregistreaza imagini disparate. Din apropiere de moscheea Mahmudie – urma a prezentei turcilor in stapanirea carora intrase intr-o vreme Palestina – pleaca o strada comerciala, cu case vechi: la parter mici pravalii cu de toate, la etaj sacnasie, acele balcoane inchise, perdeluite, de unde cadanele puteau spiona forfota ulitei fara a fi vazute, asa cum gasesti si la arhaicele case cu cat de lemn de la Istanbul, pe malul asiatic al Bosforului. Mai sus e platoul din fata Muzeului de Antichitati unde, rasfirate pe cateva mese protejate de coviltire parasolare sunt etalate suveniruri care au si atras-o pe doamna Monique Bergé, coautor si eroina a cartii „Iubire interzisa”, pe care am tiparit-o cu ani in urma la Constanta. O ajuta Magdalena in tratativele cu vanzatoarea, o tanara zdravana, roscata, care isi prezinta marfa in timp ce vorbeste ruseste la mobil. (Face, probabil, parte din imensul val recent de imigranti din fosta Uniune Sovietica, in total cam vreun milion de oameni, zice-se. Exista chiar un banc. Care e a doua limba vorbita in Israel? Rusa, nu? As, zice interlocutorul, glumet, ebraica! Prima e rusa… Se non é vero, é ben trovato…). La cativa pasi se rasfira pe nisipul tarmului spuma valurilor marii, poleite de lumina crepusculara…

Ierusalim, „Salasul Pacii”
De-abia acum, acasa, imi dau seama cat este de greu sa scrii despre Ierusalim. Despre ce sa scrii? Despre orasul pe care il poti parcurge cu ghidul turistic in mana identificand biserici, sinagogi, muzee, cartiere? Sau despre proiectia din tine a unui loc perceput de o buna parte a omenirii ca imagine a sacrului? Ca axis mundi, de unde porneste o legatura cu Cerul, invizibila dar mai puternica decat timpul?

Vladimir si Magdalena ne-au luat de dimineata de la hotel, din Tel Aviv. Parcurgem cei aproape 60 de kilometri pe o autostrada destul de aglomerata si intram in marele oras printr-o impunatoare artera din partea vestica. Trecem – din pacate doar trecem – pe langa Muzeul Israelului, unde, printre mii de alte exponate, sunt prezentate celebrele pergamente de la Marea Moarta, dupa ce lasam in urma Arhivele Nationale si Ministerul de Interne. Ne oprim langa sediul Knessetului, Parlamentul israelian, edificiu monumental, zidit din piatra alba din care sunt cladite, in mare parte, constructiile capitalei. Vrem sa-l vizitam dar, ghinion, e miercuri, zi de dezbateri, turistilor fiindu-le rezervate joia si duminica. Trecem pe langa ghereta de unde doi politisti supravegheaza zona si ne oprim langa monumentala Menora, Sfesnicul cu sapte brate, din bronz masiv, patinat, decorata cu altoreliefuri inspirate din Vechiul Testament. Ne aflam in micul scuar semicircular de unde incepe incantatoarea Wohl Rose, un paradis al trandafirilor. Ne indreptam catre Orasul Vechi luand-o pe strada Regele David, o artera eleganta, marcata de hotelul anonim, de rafinate imobile de locuinte si de silueta zvelta, turn terminat printr-o cupola care domina, cu cei 120 de metri, ansamblul de blocuri dimprejur: sediul YMCA (Young Men Christian Association). Sunt edificii ridicate acum aproape optzeci de ani, pe vremea mandatului britanic. Cartierul este alcatuit din imobile de lux, degajand o impresie de calm si bunastare, un aer usor vetust. Nota comuna este culoarea alba, un alb-galbui, asa-numita „piatra de Ierusalim” imbracand fatade; efectul este anularea masivitatii, o impresie de calm, de liniste. Am ajuns, in cateva minute, la poalele dealului, pe care se intinde Orasul Vechi.

Migdal David
De jos, privelistea e grandioasa: zidul care-l incinge, intins pe vreo patru kilometri, masiv, inalt, cu creneluri, este de un alb aproape ireal, puternic subliniat de verdele ierbii care acopera panta colinei si de esplanada intesata de furnicarul uman urcand spre poarta Jaffa, strajuita de Migdal David – migdal inseamna turn in ebraica, mai spune Vladimir. Constructia zidului a fost poruncita, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, de Soliman Magnificul, sultanul care a castigat in materie de inaltare de edificii si statornicire de legi ce a pierdut incercand sa infiga steagul Profetului in inima Europei. si zidul, si Turnul lui David sunt cladite din piatra alba, care absoarbe lumina zilei si o transforma in stralucire celesta. Dincolo de zid – larma, zgomot, intr-o alta tonalitate decat in oras: omeneasca, scutita de sforaitul motoarelor automobilelor, sunet de fond perceput in orice oras in care monstrul pe patru roti devine zeu. Suntem la o aruncatura de bat de Biserica Sfantului Mormant – dar pana acolo trecem printr-o piateta intesata de mici restaurante, magazine de covoare si suveniruri, agentii de schimb, inainte de a intra in suk-ul arab, mult mai ordonat si mai linistit decat ce am vazut in bazarul de la Istanbul si, in raport cu cel de la Fez – o culme a curateniei. In spatiul din fata bisericii este o inghesuiala greu de descris prin care ne facem loc cu dificultate, inregistrand, in timp ce ne caznim sa pastram unitatea micului nostru grup, fragmente de fraze in engleza, rusa, greaca, araba, franceza, polifonie lingvistica la care se adauga franturi de idiomuri neidentificate. Nici inauntru, in sala lespezii pe care a fost spalat Sfantul Trup de catre mironosite inainte de a fi pus in mormant, nu e mai putina larma.

Ma aplec, printre lampile albe care arunca o lumina opalescenta asupra marmurii trandafirii, si pun mana pe marginea dalei. Este clipa pe care Magdalena o fixeaza in memoria aparatului de fotografiat dupa care imi sopteste – de-acum esti hagiu! Este adevarat, sunt primul din sirul generatiilor de pana la mine, tarani, preoti si invatatori, care a ajuns la Sfantul Mormant. Cat despre a intra in minuscula capela unde se afla mormantul, e alta poveste! Sute de pelerini stau la coada; o scurta socoteala ne spune ca randul nostru ar veni cam peste doua-trei ceasuri asa ca ne multumim sa privim din prag interiorul lacasului. In capelele cu bolti bizantine ale marii biserici, a carei constructie a fost inceputa in secolul XII, staruie un zumzet, ca sa nu spun larma, care n-are nimic de-a face cu sfintenia locului. (De altfel, cu o zi inainte de sosirea noastra in Israel, intre calugarii greci si calugarii armeni avusese loc o incaierare in toata regula, cu smucituri de barbi si tras de sutane, pricinuita de o neintelegere privind intrarea la slujba. Respectarea randuielii la oficiile divine este esentiala, astfel s-ar isca neoranduiala, ceea ce s-a si intamplat).
Pe coordonatele aceluiasi fus orar cu noi, orele sunt identice la Ierusalim ca si la Bucuresti. Ne grabim catre Vechiul zid al Templului, Zidul de Vest, zidul Plangerii, Hakotel – in ebraica. Este relicva nepretuita a tuturor evreilor, indiferent de locul unde traiesc pe glob. Avem noroc, Vladimir gaseste repede loc de parcare, politistii sunt intelegatori. Trecem de poarta imensei incinte prevazuta cu sisteme de control aidoma celor de la aeroporturi, si ne indreptam catre Zid. Magdalena mi-a atras atentia – vezi ca barbatii se duc spre stanga si noi spre dreapta! – dar, coplesit de importanta vestigiului, uit imediat. Rezultatul: un cor de vociferari furioase in mai multe limbi, printre care disting viguroase interpelari in rusa. Am gresit drumul secondandu-le pe Magdalena si d-na Bergé pe drumul rezervat femeilor. Ma conformez scurt ritualei segregatii si ajung pe larga cale ce duce la poalele Zidului, plina de o lume pestrita: rezervisti ai armatei israeliene, in civil, dar cu pusca automata langa ei, turisti de fel de fel de natii, soldati in termen (trei ani, obligatoriu); multi poarta Kipa, semnul evreului religios, prinsa de par cu un soi de ace de siguranta. Ca si la sinagoga, nu te poti infatisa cu capul gol in fata zidului. Evreii ultrareligiosi poatra palarii negre, cu boruri largi, de sub care ies lungi zulufi, si redingote, tot negre, sfidand arsita zilelor subtropicale. Ma apropii de imensul zid peste pietrele caruia au trecut mai bine de doua milenii, ma rog, tacut, pentru pace si sanatate, imping intre doua pietre biletelul scris in seara precedenta, tot cu o rugaciune pentru Fauritorul tuturor celor vazute si nevazute, ma inchin, plec. De sus, de pe soseaua pe care ne vom inapoia, aruncam o ultima privire catre peisajul incarcat de splendoare mistica: zidul, aproape, apoi Moscheea lui Omar, in plan secund, a carei cupola aurita parand o luna plina sectionata de orizont, reflecta lumina asfintitului, El-Suwaneh – Muntele Maslinilor… Privelistea suprafireasca, definind spatiul sacru al celor trei mari religii monoteiste. Cum va fi aratat templul inainte de distrugerea prin foc din anul 70 aflam de la Joseph Ben Matitiahu, pe numele universal cunoscut – Josephus Flavius: „…Imbracat cum era cu masive placi de aur, la rasaritul soarelui el revarsa o stralucire atat de puternica incat privitorul care se straduia sa-l contemple era silit sa-si intoarca privirile la fel ca in fata razelor astrului zilei. Asadar strainilor veniti la ierusalim in pelerinaj, Templul le aparea din departare ca o creasta de munte acoperita cu zapada, caci portiunile neaurite erau stralucitor de albe.”

YARDENIT – raul Botezului
Tot de dimineata plecam spre locul unde a fost botezat Mantuitorul: drum destul de lung, catre Nord, prin peisajul colinar al Galileii in care sunt presarate locuri sfinte ale Crestinismului, Nazaret, Capernaum… Trecem pe la poalele muntelui Tabor, inaltimea unde s-a produs miracolul Schimbarii la fata („si dupa sase zile, Iisus a luat cu sine pe Petru si pe Iacov si pe Ioan, fratele lui, si i-a dus intr-un munte inalt, de o parte. si S-a schimabt la fata, inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina” – (Matei, 17, 1-2), locul unde I s-au aratat lui Christos Moise si proorocul Ilie iar Dumnezeu a grait: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in care am binevoit: pe Acesta ascultati-L”. Cotim catre Kinneret, in fata se deschide o priveliste uluitor de frumoasa, de o nebanuita amplitudine, cum rareori mi-a fost dat sa vad: vai domoale, jos – marea Solileii sau, cum i se mai spune Marea Ginossar, lacul Tiberiadei – in ebraica Yam Kinneret (are forma unei harpe – kinor). In cateva minute suntem la locul Botezului. De-a lungul parkingului se intinde un zid acoperit cu texte din Noul Testament. Strabatem holul unui complex cu suveniruri si flacoane cu apa din Iordan si dam, dupa cativa metri, de locul unde Sf. Ioan Botezatorul a implinit ritualul cu care Iisus si-a inceput misiunea pamanteasca. Este locul unde, adresandu-li-se saducheilor si fariseilor veniti la botez Ioan le-a spus: „Pui de vipere, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie? Faceti deci roada vrednica de pocainta (…) Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic sa-I aduc incaltamintea; Acesta va va boteza cu duh sfant si cu foc” (Matei, 37-11). Spatiul unde traditia plaseaza actul Botezului este intr-un cot lin al raului. Iordanul (Yardenit) curge domol pastrandu-si apele putin adanci pe un pat stancos pe partea malului drept, cel opus fiind retezat, aproape abrupt, sapat in pamantul rosiatic omniprezent in Israel. Dincolo, in spatele unei perdele de eucalipti al caror frunzis se reflecta in apa verzuie este o curticica in care zaresc cai, asini, capre, gaini, un caine – o arca a lui Noe in miniatura. Intru in apa putin adanca si umplu sticla, prea profan ambalaj de plastic fost de Coca-Cola, singura relatie cu ambientul fiind inscriptia in literele stravechiului alfabet hebreu. La doi pasi de mine aluneca nesinchisindu-se de prezenta umana pesti grasi. si in apele Iordanului, si in Marea Galileii pestele s-a aflat intotdeauna din abundenta. Nu este, deci, de mirare ca Mantuitorul a aflat ucenici – viitorii Apostoli – printre pescari, intai pe Petru-Simon si pe Andrei, increstinatorul daco-romanilor („Pe cand umbla pe langa Marea Galileii a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare caci erau pescari. si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El” – Matei, 4, 18-20). Intr-adevar, pamantul acesta musteste de sfintenie.

Eroica sinucidere de la Masada
Drumul prin desertul Iudeii, regiune extrem de arida, cu imense intinderi valurite de pamant rosu si asezari de beduini, duce la Arad (da, asa se numeste acest oras nou, situl antic omonim la opt kilometri spre vest este vechi de circa cinci milenii). De la periferie, ne angajam imediat pe un drum descendent, numai viraje, ajungand intr-o depresiune enorma pe fundul careia se afla Marea Moarta, cota – 390 m fata de nivelul Mediteranei. Falii ametitoare, ravene, vai taiate de torenti, grohotisuri, pesteri – prin apropiere se afla si pestera in care se afla, se spune, stalpul de sare in care a fost transformata femeia lui Lot, nepotul lui Avraam, pedepsita pentru nesocotirea poruncii Ingerilor de a nu intoarce capul („Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma si Gomora ploaie de pucioasa si foc din cer de la Domnul. si a stricat cetatile acestea, toate imprejurimile lor, pe toti locuitorii cetatii si toate plantele tinutului aceluia. Femeia lui Lot insa s-a uitat inapoi si s-a prefacut in stalp de sare” – Facerea, 19,24-26). Furat de infricosatoarea frumusete a peisajului, de-abia am timp sa observ un indicator – „Sodom” – Sdom in ivrit. Trecem pe langa un grup de hoteluri situate pe malul enormului lac ale carui ape, de fapt, o solutie suprasaturata de sare (cu care este comparabil Techirghiolul nostru inainte ca dispretul oficialitatilor fata de valorile noastre sa-l fi periclitat grav), stau pe un pat de namol terapeutic. Telul calatoriei este Masada, cetatuia cladita – asa cum aflam din „Razboiul Iudeilor” de regele hasmoneu Alexandru Ianai pe un platou stancos, izolat, la 450 m inaltime fata de Marea Moarta si consolidata din ordinul regelui Irod cel Mare (37-4 i.e.n.) care a poruncit sa se construiasca palate luxoase, bai, cisterne, facand din fortificatie refugiu in fata oricaror dusmani dinauntru sau din afara. Din acest moment si pana la distrugerea Ierusalimului (70 d. H.) de catre Titus, proclamat imparat de soldatii romani in incinta Templului in ruine, istoria poporului evreu este o insiruire de evenimente dramatice, la ce se adauga extraordinarul episod al sinuciderii colective de la Masada, ultimul bastion al revoltei antiromane a zelotilor. Circa zece mii de asediatori s-au straduit, timp de cinci luni, sa cucereasca citadela aparata eroic de vreo cateva sute de iudei. Asaltul final a fost dat asupra unei cetati puse sub semnul mortii: invadatorii nu au gasit decat cadavre. Explicatia o aflam tot de la Flavius Josephus: seful rasculatilor, Eleazar Ben Yair le-a tinut acestora un discurs exemplar prin demnitate si tarie de sacrificiu.

Decebal a facut la fel
„De multa vreme am hotarat noi, barbati viteji, sa nu fim sclavi nici ai romanilor nici ai altora, in afara de Dumnezeu… Socot ca Dumnezeu ne-a daruit aceasta favoare deosebita de a avea parte de moarte frumoasa si liber consimtita… Femeile sa ne moara nesiluite si straini de lanturile sclaviei sa ne ramana copiii! Dupa aceea sa ne oferim unii altora nobilul sacrificiu prin care ne vom pastra libertatea ca pe cel mai frumos vesmant de ingropaciune!”. Dupa care, lasand intacte proviziile pentru ca romanii sa nu creada ca foamea i-a impins la sinucidere, aparatorii au incendiat bogatiile fortaretei si au tras la sorti executorii, dupa ce fiecare si-a ucis sotia si copiii. Zece barbati i-au ucis pe ceilalti, apoi au tras iar la sorti: unul i-a injunghiat pe ceilalti noua apoi s-a sinucis. Au fost in total 960 de morti. Romanii au aflat faptele de la doua femei care se ascunsesera intr-o conducta subterana, impreuna cu cinci copii. Era in ziua de 2 mai 73, 12 nissan – prima zi a Pastelui evreiesc. (O foarte interesanta comparatie face dr. Alfred Harlaoanu in remarcabilul volum „Istoria universala a poporului evreu”: „Exista in rezistenta evreilor impotriva romanilor in timpul ultimului al Iudeei, in puterea lor de sacrificiu o asemanare izbitoare cu ceea ce avea sa se intample circa 30 de ani mai tarziu pe meleagurile Carpatilor nostri, in lupta dacilor condusi de Decebal impotriva aceluiasi cotropitor roman. (…) si daca aratasera ca prefera moartea predarii (…) similitudinea gesturilor aparatorilor Masadei si a luptatorilor daci au la baza conceptiile asemanatoare ale celor doua popoare despre demnitatea in viata si in moarte, fapt ce nu a scapat atentiei anticilor”).

…Din teleferic, privesc, fascinat, „Drumul sarpelui”, poteca in serpentina pe care urca baieti si fete in uniforma; se duc sa depuna juramantul militar pe platoul fortaretei. Existenta acestei diferite cai de urcus mi-e cunoscuta dintr-o excelenta proza a Magdalenei, aparuta in prima ei carte, „Soro lume”. Dar asta este o alta istorie…