DISTRIBUIȚI

Vremurile s-au schimbat, din nefericire, deloc în bine. La nivel naţional, sunt astăzi peste jumătate de milion de şomeri, ceea ce spune multe despre evoluţia sau, mai degrabă, involuţia acestei ţări în ultimul sfert de veac.

Nimeni nu poate şti ce ne aduce ziua de mâine, nesiguranţa făcându-şi confortabil sălaş în casele şi în sufletele oamenilor. Foarte puţini sunt aceia care, având o situaţie oarecum stabilă, îşi pun capul pe pernă fără a se gândi la ziua următoare. Dar pentru cei mulţi, îngrijorarea creşte precum Făt-Frumos. Ei bine, aceste fapte menţionate mai sus nu sunt o noutate pentru nimeni, cei mai mulţi simţindu-le pe propria piele. Ceea ce mi se pare însă oripilant, dezgustător, dezaprobator, este aroganţa, nesimţirea, neruşinarea unora dintre semenii noştri care îşi atribuie, cu de la sine putere, prerogativa de a fi şef peste cineva. Se naşte în om, asuprit la rândul lui de sistem, acea dorinţă dominatoare, nejustificată, de a conduce pe cineva, de a ordona cuiva, de a privi cu superioritate de undeva dintr-un înalt închipuit, de pe un soclu ridicat pe un sentiment neobrăzat. În România de astăzi, aproape toţi locuitorii patriei îşi doresc să fie şefi. Spun „aproape” cu indulgenţă, deoarece mai sunt totuşi câteva capete sensibil luminate, cărora această noţiune le repugnă. După ce că suntem vai de capul nostru, fiind batjocura majorităţii statelor de pe toate continentele, neluându-ne mai nimeni în seamă, unii neştiind nici până astăzi unde ne aflăm pe aceeaşi hartă existentă dintotdeauna, ne mai şi chinuim între noi, folosindu-ne de toate tertipurile pe care le avem la îndemână ori inventând perpetuu altele. Am întâlnit cazuri în care, la un loc de muncă, unde se aflau doar doi oameni, unul dintre ei îşi dorea cu ardoare să fie şef. Iluzia superiorităţii omului se manifestă şi ia amploare prin această dorinţă arbitrară de a subordona cu orice chip pe cel de lângă el, impunându-şi cu brutalitate punctul de vedere (de regulă, unul a cărui raţiune are un coeficient de inteligenţă extrem de scăzut). De ce simte românul această nevoie de a se situa mai sus decât este, de a-şi subjuga colegul, vecinul, prietenul? De ce ţinem neapărat la acea sintagmă odioasă „exploatarea omului de către om”, perpetuând-o printre visele deja năruite ale milioanele de români, coborând-o până la ultimul nivel al păturilor sociale? Este oare atât de minunat să te uiţi de sus la colegul pe care pe nedrept îl socoteşti inferior, arogându-ţi abuziv dreptul de a-l subjuga, fie chiar prin anumite mijloace puerile şi infantile? Dacă la fiecare doi oameni, unul dintre ei îşi doreşte să fie şef, atunci respectul cui îl va câştiga? Respectul celorlalţi şefi care, la rându-le, se cred mai presus decât sunt? Mă îndoiesc… De la eliberarea de sub jugul dictatorial comunist, fiecare cetăţean a căutat să răzbată cumva, unii folosindu-se de toate mojiciile pentru a se cocoţa, acolo sus, în rândul elitelor, alţii bazându-se pe forţele proprii, impunându-se prin valoarea incontestabilă ori prin harul lor congenital. Însă, pleava, neavând încotro, negăsindu-şi locul pe ultima treaptă a societăţii, aceea plină de mâzgă şi igrasie, mirosind puternic a mucegai şi a nesimţire, a căutat întotdeauna să-şi ridice cumva capul, crezând că astfel se va situa la acelaşi nivel cu cei care ocupă merituos locul obţinut. A fi şef, în condiţiile în care eşti pus de un for superior doar pentru că ai contribuit financiar, mărind contul acestuia, ori prin uzitarea unei diplome pe care ai obţinut-o prin metode nu tocmai ortodoxe şi mai ales să ocupi o funcţie despre care habar nu ai cu ce se mănâncă, este o nimicnicie care sfidează orice regulă de bun simţ, o josnicie de cea mai scăzută speţă. Am senzaţia că astfel de oameni, chiar şi atunci când se privesc în oglindă îşi strigă incapacitatea de a se realiza prin forţe proprii, adresându-se celui din oglindă: „Eu sunt şeful! Ai înţeles?” A fi şef, în opinia mea, este şi trebuie să fie atributul acelui om a cărui modestie primează în acţiunile pe care le desfăşoară, cinstea, decenţa, corectitudinea şi integritatea fiind în colaborare permanentă cu eul şi forul său interior; acelui om care ocazional îşi face o introspecţie menită să-i reactualizeze calităţile umane şi profesionale; acelui om care se dedică trup şi suflet meseriei pe care o practică, considerându-şi subordonaţii colegi, prieteni, aliaţi întru atingerea obiectivului propus, ţelul fiind atins doar prin contribuţia fiecăruia, sinceră, onestă, neatrofiată şi solidară cu a celui pe care sindromul calificativului şef nu este perceput decât prin studierea fişei lui de angajat. MARIUS CIOAREC