DISTRIBUIȚI

În anii ’60-’70, etologul american John Calhoun a făcut un
experiment social remarcabil, cunoscut ca „Universul 25”. După ce
începuse prin 1958 cu „Universul 1”, a ajuns, în final, la o
rafinare teribilă a experimentului și la concluzii de-a dreptul
incredibile
„Universul 25” era un rezervor de formă pătrată cu latura de 2
m și înălțimea de 1.5 m, în care se păstra o temperatură
constantă de 20 grade, ideală pentru șoareci. Animalele introduse
aici aveau apă și hrană din abundență. Practic acesta era un
paradis al rozătoarelor întrucât nu existau dușmani naturali,
totul era septic(se făcea curățenie săptămânal, iar medicii
veterinari se asigurau că grupul are o sănătate fizică deplină),
bolile erau „eradicate”, iar existența din belșug a hranei
elimina lupta pentru supraviețuire. Sistemul de hrănire și de
alimentare cu apă era gândit astfel încât aproape zece mii de
șoareci s-ar fi putut hrăni concomitent fără să simtă vreun
disconfort.
Ei bine, în acest paradis s-a început popularea cu patru perechi
perfect sănătoase de rozătoare. Obișnuirea cu spațiul, explorarea
acestuia și nașterea primilor pui a fost denumită de Calhoun
„Faza A”. Imediat după aceasta a început expansiunea, sau
„Faza B” caracterizată printr-o creștere exponențială a
populației în condiții apropiate de cele ideale(matematice).
Astfel, la fiecare 55 de zile populația rezervorului se dubla.
Această etapă însă a durat până în ziua 315 a experimentului
când s-a constatat o scădere accentuată a ritmului de creștere a
populației care se dubla abia la 145 de zile. Populația rezervorului
în acel moment era de aproximativ șase sute de rozătoare.
Se intrase, conform lui Calhoun în „Faza C” a experimentului. În
populația de șoareci se făcuseră ierarhii. Datorită condițiilor
bune de trai, șoarecii trăiau mai mult, pierzându-și puterile
fizice mult mai târziu decât în condiții naturale. Pe acest fond a
apărut o nouă categorie socială, cea a „oropsiților”, compusă
din exemplare tinere, victime ale agresiunilor șoarecilor în putere
care ocupau centrul rezervorului. Așadar, aveam aristocrația
formată din membrii maturi și perfect sănătoși și, de cealaltă
parte, oropsiții – șoareci tineri, dar insuficient dezvoltați,
remarcându-se prin blana mușcată și prin ocuparea unor poziții
marginale în societate. „Oropsiții” au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care spațiul devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi, refuzându-și rolul social de apărători ai femelelor gestante și ai puilor. Astfel
apare un stres suplimentar pe femele care compensează printr-o
creștere a agresivității pentru a-și apăra progeniturile. Însă,
în mod ciudat, agresivitatea nu mai este îndreptată doar spre
exterior ci, culmea, spre interior, adică spre propriii pui. Vârful
acestui comportament aberant a fost atins în momentul în care multe
femele au început să-și nimicească puii, retrăgându-se în
cuiburile superioare și refuzând împerecherea. Acesta a fost momentul trecerii în „Faza D”, cea a distrugerii. Din grupul „oropsiților” au apărut treptat noi personaje denumite „frumoșii” sau „dichisiții”. Se distingeau de ceilalți întrucât aveau blana impecabilă. Grupul era compus, în principal, din masculi având un comportament absolut necaracteristic.
Membrii săi refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu
se împerecheau și duceau o viață absolut pasivă. Durata medie a
vieții unui șoarece din ultima fază era de 776 de zile, cu 200 de
zile peste limita reproductivă. De asemenea, pe măsură ce se
edifica grupul „frumoșilor” creșteau comportamentele
homosexuale, agresivitățile inutile și alte comportamente
inexplicabile. Spre exemplu, a apărut și s-a dezvoltat canibalismul,
fenomen de-a dreptul aberant pentru o societate în care hrana nu era
o problemă. Femelele refuzau să-și mai educe puii. Aceștia, de
cele mai multe ori, deveneau victime ale propriilor mame lovite de
„instinctul” canibal. În ziua cu numărul 1780 a murit ultimul
locuitor al acestui paradis. În momentul în care era limpede încotro se îndrepta populația de șoareci, Calhoun a încercat un nou experiment. A extras din rezervor mai multe perechi de șoareci pe care le-a transferat în alte rezervoare, în condiții la fel de ideale, în care nu mai exista „stresul spațiului”. A fost surprins să constate că, spre
deosebire de primii șoareci care începuseră să se înmulțească
în condiții ideale, aceștia n-au renunțat la comportamentul pasiv,
găsindu-și sfârșitul fără să se împerecheze. Concluziile experimentului lui Calhoun sunt de-a dreptul îngrijorătoare. Fiecare specie caută să-și găsească și să-și dezvolte condițiile ideale de trai. Spre deosebire de animale, omul chiar este capabil să-și dezvolte universuri similare celui al lui Calhoun. Chiar și lumea în care trăim, lipsită de primejdii, dar din ce în ce mai stresată de lipsa spațiului, poate fi considerată
un „Univers Calhoun”. De altfel, rezultatele se văd prin apariția unor teorii aberante care tind să devină norme sociale, prin „robotizarea”
individului s.a.m.d. Oamenii lipiți de ecrane și „frumoșii”
orașelor noastre par a fi simptomele unei societăți care merge
iremediabil spre autodistrugere