DISTRIBUIȚI
Mi-a plăcut atât de mult povestioara asta… Desi a mai circulat cu ani in urma mi a placut.A trebuit s-o împărtășesc!

>O zi binecuvântată !

>”- Si eu ce sa fac,spune-mi in termeni concreti, nu toata filozofia dumitale…
>  – Da? Sa fii bun cu toata lumea, atat!”
>Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
>
>Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era „Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
>Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un
deget cu
ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi
arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat
pana am ajuns la scara.
>Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. „Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: „Centrala.”
>”Mi-am ranit degetul…” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
>”Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
>”Nu este nimeni acasa in afara de mine…”- am bolborosit.
>”Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea..
>”Nu,” – i-am raspuns. „M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”
>”Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
>”Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de
degetel,” – spuse vocea.
>
>Dupa aceea am inceput sa chem „Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia … M-a ajutat si la matematica.. . Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
>
>A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
>Am chemat „Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, „De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”
>Cred ca ea mi-a inteles
afectarea,
pentru ca mi-a spus incet, ” Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai
sunt si alte lumi in care se poate canta.”
>
>Alta data la telefon, „Alo, Centrala!”
>”Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. „Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.
>
>Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea… „Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
>
>Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni…
>
>Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
>Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale.
>
>Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus: „Alo Centrala!”
>
>Miraculos, am
auzit aceias voce
joasa
si clara, pe care o cunosteam atat de bine. „Centrala.”
>Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: „Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”
>O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, „Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
>Am ras, „Deci tu esti, intr-adevar, ” – i-am spus. „Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
>”Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, „daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
>I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
>”Cu placere,” – mi-a spus ea. „Intreaba de Sally.”
>
>M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la „Informatii”
.
>Am intrebat de Sally.
>”Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.
>”Da, un foarte vechi prieten… Wayne . ..”
>” Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. „Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.”
>Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, „Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?”
>
>”Da.” – i-am raspuns..
>”Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
>Mesajul ei era: „Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
>I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.
>Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra
cuiva.
>
>A cui viata o s-o atingi astazi?

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCascada Niagara
Articolul următor VREMURI GRELE