DISTRIBUIȚI
De ce vorbiră oltenii la perfectul simplu, moldovenii au vorba dulşi, iar ardelenii, no, îs molcomi. Graiurile românilor, explicate de specialişti.
De ce                                                          vorbiră                                                          oltenii la                                                          perfectul                                                          simplu,                                                          moldovenii au                                                          vorba dulşi,                                                          iar ardelenii,                                                          no, îs                                                          molcomi. Graiurile                                                          românilor,                                                          explicate de                                                          specialişti
Oltenii, moldovenii sau muntenii se diferenţiază în special prin limbaj. „Adevărul“ vă explică astăzi de ce moldovenii mănâncă „carni“, ardelenii vorbesc molcom, iar bucureştenii se duc „pă la piaţă“.
„Pă bune“, de ce vorbesc bucureştenii ca nişte mitici? Cum a apărut în limbajul celor „dân“ Capitală celebrul „decât“ în loc de „numai“ şi de ce fumează „ţigare“ Cum facem diferenţa între un bucureştean şi un ardelean sau un moldovean? Limbajul diferit este, fără doar şi poate, una dintre caracteristicile locuitorilor Capitelei. Explicaţiile, spun specialiştii, sunt mai multe, de la faptul că bucureştenii „se simt buricul pământului”, prea grăbiţi să spună corect cuvintele până la capăt, până la influenţele de limbaj venite din partea multor români, mutaţi, de-a lungul anilor, din toată ţara în Capitală. Limbajul miticilor, cuvânt atribuit locuitorilor Capitalei, este o sintagmă care a fost preluată din operele lui I.L. Caragiale şi care reprezintă, de fapt, o combinaţie între limbajul bucureştenilor şi comportamentul afişat de aceştia, după cum povesteşte Alexandru Nicolae, lingvist al Academiei Române.
 
 De ce „Pă“, în loc de „pe“?  
 
 Despre Bucureşti se poate afirma fără doar şi poate că este un oraş care cuprinde o mulţime de oameni veniţi din toate colţurile ţării. Fie că discutăm despre tineri din România veniţi să studieze aici, fie că vorbim despre străini care au ales Capitala, discursul acestora este cât se poate de diferite de cel al bucureştenilor, existând însă şi câteva elemente care fac diferenţa între bucureşteni şi olteni, spre exemplu. În timp ce oltenii sunt bine cunoscuţi pentru utilizarea perfectului simplu, bucureştenii folosesc deseori forme uşor midicate ale cuvintelor. 

 
De cele mai multe ori, acestea par mai simplu de pronunţat.      Spre exemplu, bucureştenii folosesc des „pă“ în loc de  „pe“. Totodată, nu de puţine ori se întâmplă să auzim bucureşteni care pronunţă „dă“ în loc de „de“. Cu toate acestea, spun lingvişti, aceste mici modificări sunt, de fapt, semne munteneşti.  
 
De ce au moldovenii graiul dulce – „lapti, legumi, carni şî altili”? 
Cum au paralizat în limbajul celor din Moldova consoanele „ş” şi „ţ” – explicaţiile specialiştilor . 
 Din punct de vedere gramatical, moldovenii folosesc cel mai curat limbaj românesc. Nu la fel se pune problema din punct de vedere fonetic. Similitudinile cu limbajul maramureşenilor sau muntenilor par să întărească ideea că accentul e cel care face diferenţa   Graiul dulce moldovenesc, surprins atât de bine de Ion Creangă în “Amintiri din copilărie” ori exprimarea Chiriţoaiei, care a dat savoare dramaturgiei lui Alecsandri, rămân de referinţă atunci când ne gândim la limbajul moldovenilor. Tocmai aceste particularităţi fonetice şi lexicale au ajuns în zilele noastre sursa unor bancuri care ironizează graiul moldovenesc.   Profesorul de limba română Teodora Spânu, secretarul literar al Teatrului “Victor Ion Popa” Bârlad, explică de ce este atât de important să ne păstrăm graiul şi regionalismele: “Or fi moldovenii haioşi pe la televizor, dar, cel puţin, acordă corect subiectul cu predicatul. Alţii stau mai prost cu gramatică, dar nu am auzit bancuri despre ei pe tema asta. Graiurile nu trebuie sa fie părăsite prin înlocuirea cu varianta literară (cea mai îngrijită formă a limbii, a normei supradialectale), pentru că ele, graiurile, reprezintă o sursă inepuizabilă de îmbogaţire a limbii şi trebuie păstrate şi cultivate prin toate mijloacele”.    
 Spre exemplificare, Teodora Spînu a amintit că există o singură limbă română, una şi bună. Se poate vorbi, în schimb, de patru mari dialecte, adică ramuri din străvechime, ale limbii române: dialectul daco-român (pe care îl vorbim noi), dialectul aromân sau macedo-român  (vorbit în ţările balcanice: Grecia, Albania, Bulgaria şi în unele republici din fosta Iugoslavie), dialectul megleno-român (adică româna din Cîmpia Meglen, pe malul Vardarului, la nord de Salonic) şi dialectul istro-român, vorbit în Peninsula Istria, în nordul Mării Adriatice.  
 De ce vorbesc oltenii la perfectul simplu? Cum au apărut în limbajul oltenesc celebrele „făcui”, „văzui” sau „dădui”  
 Faptul că locuitorii spaţiului Olteniei folosesc mai des decât ceilalţi timpul perfectul simplu este de notorietate. Mai puţin ştiut este însă motivul pentru care se petrece acest lucru. Specialiştii întrebaţi de reporterii Adevărul au încercat să dezlege misterul. Una dintre explicaţii este de sorginte istorică şi se referă la o moştenire a limbii latine.   Perfectul simplu exprimă o acţiune ce tocmai s-a terminat, în timp ce “vărul” său, timpul perfect compus, exprimă o acţiune care s-a întâmplat într-un trecut mai îndepărtat. În primul rând, ne-am propus să discutăm despre corectitudinea perfectului simplu şi despre felul în care el se foloseşte. În al doilea rând, vom vorbi despre teoriile despre posibila origine a acestui timp verbal.   Profesorul de limba română Cristian Ionescu de la Colegiul Naţional “Ion Minulescu” din Slatina explică faptul că perfectul simplu are două utilizări distincte. În literatură, perfectul simplu este timpul folosit de narator pentru a indica acţiunile prezente – în raport cu firul naraţiunii – ale personajelor, fiind folosit cu precădere la persoana a III-a, iar, dacă naratorul se include printre personaje, atunci apare uneori şi la persoana I; persoana a II-a lipseşte practic cu desăvârşire.     
În Oltenia şi zonele limitrofe, perfectul simplu este folosit în vorbirea de zi cu zi la toate persoanele. El nu exprimă prezentul, ci trecutul recent. Numai oltenii şi cei care au avut contact cu ei sau care au studiat problema se pare că ştiu cel mai bine să conjuge verbele la perfectul simplu, inclusiv la persoana a II-a, spre deosebire de ardeleni şi moldoveni, care se încurcă mai mereu şi spun de exemplu – “eu făcuşi” sau „tu făcui” etc.   
No, de ce vorbesc ardelenii molcom? De unde vin celebrele expresii „ioi“, „tulai, Doamne!“ sau „musai“, de ce în Ardeal se bea „cafia“ şi întâlnirile sunt la „ora doi“  
 Renumitul grai molcom, proverbialul accent ardelenesc sau termeni precum „no“, „tulai“ sau „musai“ au explicaţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice, spun specialiştii.   Mitul vestitului grai ardelenesc, spun specialiştii, nu este confirmat şi de cercetările ştiinţifice. Mai exact, varianta folosită aici nu constituie un grup lingvistic de sine stătător, ci a împrumutat, în timp, diverşi termeni de la diferite comunităţi.    „Strict ştiinţific, cu metodă, nu există un grai ardelenesc, deci specific zonei noastre. Există o serie de interferenţe, şi astea se explică fiindcă apariţia scrisului în limba română are legătură cu zona asta. Primele texte în limba română sunt nişte traduceri religioase. Ele au fost redactate, se presupune, la Mânăstirea Peri din Maramureş şi se cheamă texte rotacizante pentru că în text apare această particularitate fonetică, şi anume „n” intervocalic devine „r”, „irimă”, „gerunche”, caracteristice maramureşenilor. Asta ar fi în jurul anilor 1450 -1480. Psaltirea Voroneţiană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzache şi Codicele Voroneţian, acestea sunt primele texte în limba română şi ele au stat la baza tipăriturilor Diaconului Coresi care a venit de la Târgovişte la Braşov cu toată tipografia şi a tipărit aici primele noastre cărţi. El a prelucrat textele acestea, a eliminat rotacismul, a schimbat anumite fonetisme, conform graiului de aici.  
  Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că la baza limbii române literare stă acest grai din zona sud-estului Transilvaniei, zona Braşov-Sibiu, cu această împletire de muntenisme şi ardelenisme, să le zicem. În cea mai mare măsură dialectologii şi oamenii de ştiinţă identifică doar un grai crişean, un grai bănăţean, un grai maramureşean, un grai moldovenesc şi graiul muntenesc. Zona noastră are particularităţi, dar nu sunt considerate a fi într-atât de marcante încât varianta care se vorbeşte aici să constituie un grup lingvistic de sine stătător. Am împrumutat diverşi termeni de la diverse comunităţi”, explică Radu Drăgulescu, lector universitar doctor la Facultatea de Litere şi Arte din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. 
 „No!”, semnul că ardelenii au nevoie de „hodină” înainte de a spune ceva.
 Curiozităţile graiului dintre Carpaţi Cel mai adesea involuntar, ardelenii strecoară câte un ”no!”, cu accent distinctiv unguresc, aproape la fiecare frază. Este semnul – spun linviştii – că ar avea nevoie de o pauză pentru a gândi în ritmul lor, neevidenţiat prin replici rapide. Nu există, practic, ardelean care să nu folosească, în discuţiile sale, cuvântul (interjecţia) ”no” (pronunţat aproximativ ”noa”). Originile acestei interjecţii sunt, potrivit profesorului şi scriitorului Ion Piţoiu Dragomir, vechi şi, prin prisma pronunţării ei, sunt legate de convieţuirea cu comunitatea maghiară. ”Interjecţia marchează o pauză, de care avem nevoie, în vorbire, la momentul respectiv. Este legată, poate, şi de psihologia noastră, mai aşezată, de oameni calmi, care gândesc mai pe-ndelete, nu neapărat mai încet sau mai prost”, explică profesorul. 
Cum s-a format graiul ardelenesc 
Potrivit lui Piţoiu, formarea graiului ardelenesc a urmat, oarecum, acelaşi ”traseu” cu cel al formării limbii române. ”Limba română s-a format în jurul anului 600, la nord şi la sud de Dunăre, din limba latină vorbită – şi subliniez vorbită, pentru că, spre exemplu, scriem 80 (optzeci), dar pronunţămobzeci – şi din fondul geto-dacic existent. Factorii istorici au determinat izolarea locului în care s-a format limba română, apărând, la sud de Dunăre, dialectele meglenoromân, istroromân şi aromân, iar la nord de Dunăre, dialectul dacoromân. Tot factorii istorici au dus la izolarea, în interiorul dialectului dacoromân, a graiurilor – moldovensc, maramureşean, ardelenesc, muntean…”, precizează el. În Ardeal, graiul păstrează amprenta puternică a convieţuirii cu comunitatea maghiară, de la care au fost împrumutate cuvinte folosite în limbajul uzual, cu precădere în mediul rural. Graiul ardelenesc se particularizează de celelalte şi printr-o serie de diferenţe lingvistice. 
”Una dintre aceste particularităţi fonetice este palatalizarea (de la punerea limbii în cerul gurii – pe vălul palatin) consoanei p, urmată de vocala i sau e. Noi nu spunem pită (la pâine – n.a.), ci spunem ptită, şi nu spunem picior, că spunem pticior”, exemplică profesorul. 
Acesta este doar unul dintre cazurile de palatalizare din graiul ardelenesc. Denisa Tout,o profesoară de limba şi literatura română care îşi pegăteşte teza de doctorat pe această temă, ne oferă şi alte exemple. ”Consoana m, urmată de vocalele e sau i, se transformă, în vorbirea orală, în mn, cum este cazul în miere, care se tranformă în mnere. Consoana f, urmată de aceleaşi vocale, se transformă în h, ca de exemplu în fire, pronunţat hire. Apoi, se palatalizează şi dentalele, cum este t care, urmat de e sau i, se tranformă în t” (pronunţat aproximativ ”tc” – n.a.), cum este în frate sau du-te”, exemplifică profesoara. Consoana ”f” trece în h (a fi se transformă în a hi), v se tranformă într-un d aproximativ (viţel – diţăl). Diftongul âu se transformă în ău (grâu – grău, brâu – brău), iar diftongul ea se reduce la e (lumea -lume). Graiul ardelenesc mai prezintă, ca particularitate – spune profesoara, şi rotacismul consoanelor l (colindă – corindă) şi n (genunchi – gerunchi, venin – verin), iar consoana r dispare din câteva forme verbale (cobori – coboi, sari – sai). De asemenea, prepoziţia conjunctivală să devine, în Ardeal, şi (să apere – şi apere), iar verbul auxiliar a voi se transormă la viitor în formele oi, îi, a, om, iţi şi or. 
Profesorul de română şi inspectorul de specialitate Marcel Lucaciu spune că graiul din Ardeal se mai remarcă şi prin schimbarea unor vocale (cum este în cazul şade – şede), dar şi în adăugarea unor consoane la începutul cuvântului (odihnă – hodină). 
Graiul ardelenilor are şi câteva interjecţii specifice, pe lângă nelipsitul ”no”. Este vorba în special despre ”ioi” şi ”tulai”, ambele împrumutate şi ele de la vecinii maghiari.  
 
 De ce cântă cucu-n Bucovina cu accent ardelenesc? Cum au apărut graiurile bucovinene unice în ţară  
 
 Cele patru graiuri vorbite în judeţul Suceava sunt unice în ţară şi au apărut prin ardelenizarea graiului moldovenesc. Specialiştii explică cum au ajuns moldovenii să vorbească cu accent ardelenesc.   „În Bucovina sunt două tipuri de graiuri, cele mai vechi, moldoveneşti, şi graiurile mai noi, aduse de ardelenii veniţi în acest spaţiu”, explică prof.univ.dr. Ion Horia Bîrleanu.   Fonetic, limba vorbită în mare parte din judeţul Suceava a fost influenţată de ardeleni care s-au stabilit de-a lungul timpului în acest spaţiu. „Românii ardeleni au plecat din cauza asupririi economico-financiare, din cauza asupririi religioase şi din cauza principiului jus primae noctis (privilegiu sexual al grofului asupra mireselor). Pe de altă parte, domnii moldoveni au apelat deseori la meşteri ardeleni care veneau cu tot cu familii”, precizează Bîrleanu.  

 
   Au adus cu ei nu doar obiceiuri, ci şi „fapte de limbă”. Contactul dintre graiul moldovenesc şi cel ardelenesc a dus la formarea graiurilor bucovinene. „În Bucovina oamenii nu spun lapti, cum spun moldovenii, ci spun lapce. Aici avem o palatelizare a dentalei t, urmată de sunetul e”, a explicat profesorul Ion Bârleanu. Aşa cum, explică cercetătorul, oamenii din localitatea Şcheia spun că sunt din Şceia.   Încă din perioada ocupaţiei austriece, mulţi români transilvăneni au trecut graniţa imperiului în Moldova şi s-au aşezat pe valea Şomuzului. „Au ajuns până spre Iaşi unde este o localitate, Muntenii de Sus, unde se pronunţă ceatră, opcincă, obcele, copcil, lapce, oci. Aceste forme de palatalizare sunt aduse din Transilvania”, a precizat Bîrleanu.   De altfel, profesorul Ion Horia Bîrleanu a demonstrat influenţa ardelenească în volumele „Graiurile din valea Şomuzului Mare” şi „Emigrări ardeleneşti la est de Carpaţi. Consecinţe lingvistice”, ambele publicate la editura Sedocm Libris Iaşi.  
 
 De ce se spune „Tăt Banatu-i fruncea”? 
 
Cum se conjugă bănăţeneşte verbul a fi: „Io mi-s / tu ieşci/ iel îi / noi ni-s / voi vi-s/ iei îs”   
 
Conform specialiştilor, graiul bănăţean este un amestec de elemente latine, române, slave, maghiare, germane şi ale altor popoare migratoare.   Profesorul Viorel Boldureanu, realizatorul emisiunii „„La givan cu uica Niţă”, afirmă că nu se poate spune cu exactitate când a apărut graiul bănăţean, dar că acesta s-a tot transformat de-a lungul secolelor.   „A apărut foarte de demult, de pe timpul etnogenezei limbii române. De la latina popular, la substratul traco-getic. Cu siguranţă provine din cultura traco-ilică.  Sunt cuvinte care s-au păstrat aici, sunt regionalisme, arhaisme care nu există în altă parte. Există elemente slave, maghiare, germane, sârbe, dar şi ale altor popoare migratoare”, a explicat Boldureanu.   Specialistul spun despre graiul bănăţean că va rezista atacurilor modernităţii, însă va avea parte şi de transformări.   „Eu spun că graiul bănăţean va rezista atacului modernităţii. Satul bănăţean rezistă cu o dinamică mai accelerată, mai trepidantă. La sat oamenii încă vorbesc în grai în număr mare, în ciuda faptului că modernizare a atras după sine şi unele consecinţe neplăcute urechii şi sufletului. Sunt deja transformări şi vor urma şi altele. Însă adaptabilitatea aici în Banat e cel mai mare din toată România. Şi dicţionarul românesc trebuie actualizat aproape în fiecare deceniu”, a mai declarat Viorel Boldureanu.   În graiul bănăţean pronunţia „ge” îi corespunde lui „de”, iar pronunţia „ce” lui „te”. „Bagea” înseamnă „badea”, „aşceaptă” înseamnă „aşteaptă”. Verbul a fi are o conjugare specifică, parţial perifrastică medie :„Io mi-s / tu ieşci/ iel îi / noi ni-s / voi vi-s/ iei îs”.  
 
 La acest material au participat Cristina Răduţă, Sabina Ghiorghe, Mugurel Manea, Ramona Găina, Dinu Zară, Ştefan Both, Alina Pop.

Sursa : adev.ro/nk8aq9