DISTRIBUIȚI

Este noapte, o noapte neagră, dar pentru mine este atât de multă lumină! Am caștile pe urechi și ascult muzică, sonorul destul de tare, așa îmi place să ascult, („Cafe De Anatolia – Best of 2018 (Mix by Billy Esteban” ascult acum), sunetul pentru mine trebuie să aibă o anume intensitate cât să-mi acopere orice gând străin de gândul pe care-l vreau acum. Mă las cuprinsă în mrejele lui ca o caracatiță, care și-a găsit prada perfectă și pe care n-o vrea pierdută nicicum! Gânduri care nu-mi dau pace, fie că sunt trează, visez, sau dorm. Dorința, magia nopților mele albe, dorința de calatorie de astă dată este cu atât mai mare cu cât se apropie ora plecării mele spre Israel, acolo unde mă așteaptă Felicia, prietena mea care deja numără zilele, acum orele care au mai rămas până la zborul care mă va duce acolo unde-mi doresc. Felicia cu nerăbdarea și gustul ei de cremă de zahăr ars, cu cicăleala să mănânc ce trebuie, adică proteină, dar și cea care îmi asigură de fiecare dată alături de Adriana, compania și mijloacele necesare peregrinărilor mele prin Țara Sfântă. Sunt deja în avion și prind aripi, aripi în neagra noapte care mă înconjoară din toate părțile, aripi care-mi cresc odată cu zborul, nu spun că-mi lipsesc aceste aripi, nuuuu, ele cresc de fiecare dată de câte ori gândul și dorința o impun. Ascult muzică, de astă dată muzică arabă clasică, este una dintre, aș putea spune, obsesiile mele, la fel cum obsesie aș putea numi și dorința de a călători prin deșert, printre dune, munți golași de piatra tocită de vremea care s-a scurs peste ei, beduini, cămile, piramide, istorie străveche, vegetație pitică și soare, soare cât poate cuprinde privirea mea dornică de asemenea peisaje. Soare fără de care nu am putea trăi, soare care dă atâta strălucire locurilor prin care voi hălădui timp de o lună. A trecut timpul, mă apropii deja de sfârșitul călătoriei, avionul începe lin să coboare, sub noi se văd deja mii de luminițe sclipind, asemeni ochilor de lupi pândindu-și prada. Sunt luminile orașului Tel Aviv, punctul terminus al călătoriei mele din această noapte. Nu simt oboseala, doar dorința de a-mi umplu plămânii cu aerul Tel Avivului, da aici este un aer cu totul aparte. Datorită umezelii și căldurii foate mari, a apei Mediteranei, a munților și deșertului care mă înconjoară ca un inel de diamant neșlefuit și a vegetației specifice zonei, aerul este putin dulce, umed, cu aroma de putred, toate acestea învăluite în sarea care se revarsă din belșug. E greu să poți descrie mirosul și gustul acestui aer, da gustul, trebuie să vii aici să-l simți pe limbă, în nări, pe proprie piele, el trebuie simțit, gustat, pipăit, văzut chiar, de ai suficientă imaginație, iar la acest capitol pot afirma cu certitudine că stau excelent. Natura a fost foate darnică în ce mă privește, cu toate că uneori, este o mare greutate pe umeii mei, greutate pe care o simt adesea apăsătoare, fără putința de a o mai transfera și altcuiva, sau poate, înca nu am găsit persoana potrivita care să mă ajute uneori, când greutatea este mult prea mare. Văd Mediterana, o pată mai întunecată, marginită de lumina care crește cu fiecare secundă, cu fiecare metru al apropierii de pista de aterizare. Fac fotografii, vreau să imortalizez aceste momente de fiecare dată. De câte ori vin aici, am senzația unui nou început, unui început al vieții mele într-o altă epocă, într-o altă lume, pe aceste meleaguri, care totdeauna au fost, si sunt altfel. Privesc prin hublou, totul devine din ce în ce mai clar, am în fața ochilor aripa avionului, dar ea se confundă deja cu aripa mea, care a început să prindă contur, pentru zborul prin abisul istoriei Israelului și nu numai. Trec peste aterizare, întâlnirea cu prietenele, vă duc deja să vizitați și voi Biserica Sfântului Mormânt. Întreg drumul Tel Aviv – Ierusalim este un dute-vin-o, între ceea ce știu și ceea ce văd. Adrenalina este în punctul culminant, simt asta din plin. Trăiesc trecutul și prezentul, trăiesc alături de crescătorii de capre, cămile, dar circul pe o autostradă impecabilă, într-o mașină așișderea! Trec printre munții (tociți sub arșița soarelui, a temperaturilor extreme între zi și noapte și bătaia vântului nemilos uneori pe aici), care au privit istoria omenirii în nesfârșita ei trecere spre viitor, printre poteci abia percepute de ochiul omenesc, dar călcate de picioarele vechilor locuitori ai acestor meleaguri, care nu și-au părăsit vreodată locurile natale, decât atunci când s-au înălțat printre stele. Văd crescătorii de struți moderne, plantații de bananieri, curmali dar și nesfârșite construcții de sere, unde mâna oamenilor face minuni, în această zonă de nesfârșit deșert. Poți să nu simți istoria, poți să nu percepi prezentul în toată plenitudinea lui? Cu siguranță nu! Trec peste cele văzute aici în Ierusalim, nu de alta, dar ar trebui să scriu un adevarat roman, nu doar note de călătorie! Biserica Sfântului Mormânt numită și adeseori Biserica Sfântului Sepulcru sau Biserica Sfintei Învieri, este amplasată în interiorul zidurilor vechii cetăți a Ierusalimului, Cetatea lui David. Este cel mai însemnat loc de pelerinaj al creștinilor unde din porunca lui Constantin a început în anul 326 zidirea primei biserici în acest loc. Biserica a fost arsă de persani în anul 614, apoi reconstruită de patriarhul Modestus, distrusă de califul fanatic Al-Hachim bi-Amr Allah în1009. Împăratul bizantin Constantin al IX-lea a reclădit biserica între anii 1042-1048. O reconstrucție complexa a fost realizată în timpul stăpânirii cruciaților în secolul al XII-lea, care au identificat în aceasta zonă, trei locuri sfinte – Golgota, Mormântul și Capela cunoscută ca „a Descoperirii Crucii”. Toate acestea au fost incluse într-un singur complex arhitectonic, sub același acoperiș, din porunca reginei Melisanda, soția lui Foulques de Anjou, al treilea rege cruciat al Ierusalimului. Noua biserică a fost inaugurată la 15 iulie 1149, la aniversarea a 58 de ani de la cucerirea orașului de către oștirile catolice, mai apoi a fost renovată repetat de-a lungul timpului. In ziua de 30 septembrie 1808 a fost mistuită de un incendiu, apoi reconstruita in 1810. Cutremurul din 11 iulie 1927 i-a produs numeroase pagube. In 1959 între bisericile catolică, greacă ortodoxă și armeană, a fost stabilit un acord care s-a materializat în 1961 sub administrația iordaniana prin începerea lucrărilor de renovare care au durat 15 ani. Locul este venerat ca fiind Golgota, dealul pe care Isus a fost crucificat, și se spune că ar conține și locul în care Isus a fost înmormântat (sepulcrul), Biserica a devenit un important loc de pelerinaj pentru creștini, și nu numai. Aici am vazut oameni sosiți din toate colțurile lumii. Astăzi, această biserică este și catedrala Patriarhiei Ortodoxe Grecești a Ierusalimului, biserica fiind însă controlată împreună de mai multe biserici creștine și instituții laice într-un aranjament complex rămas neschimbat de multe secole. Aceasta biserică este locul unde se țin slujbe religioase atât de bisericile ortodoxe răsăritene, cât și de bisericile ortodoxe orientale și de cea romano-catolică. Creștinii protestanți și anglicani au o prezență doar sporadică. Când am intrat în biserică tocmai se pregătea slujba, la care a participat și Patriarhul Ierusalimului Teofil al III-lea, alături de nenumărați oameni din toate colțurile lumii, de toate culorile, rasele și religiile. Cu toții vor a se închina la mormântul Celui care s-a jertfit întru mântuirea neamului omenesc. Starea pe care o ai ascultând clopotele, îngenunchind la Sfântul mormânt sunt foarte greu de descris, cert este că te transpui într-o altă lume, iar emoțiile sunt și ele la cote maxime. Pleci din aceste locuri încărcat de istoria omenirii, încărcat de emoția momentului trăit, mai curat, având cugetul mulțumit pentru ceea ce ai reușit să faci. Această emoție se prelungește pe tot drumul de reîntoarcere în epoca pe care o traiesc, dar care a lăsat urme adânci în interior meu și de ce nu, în interiorul tuturor celor care au trăit aceste clipe!