DISTRIBUIȚI

În sfârşit, am reuşit. Venisem în Rusia numai ca să cunosc pe acest om
şi nu voiam să plec fără să-l fi auzit vorbind. Mi se pare că e genul
sau unul din cei trei sau patru oameni în viaţă, care merită să fie
ascultaţi. Ca să ajung până la el am cheltuit aproape douăzeci mii de
dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii,
daruri orfelinatelor – dar nu regret. Mi se spunea că Vladimir Ilici
era bolnav, obosit şi că nu putea să primească pe nimeni, în afară de
intimii săi.

Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche
locuinţă boierească, cu obişnuitul peristil de coloane albe la
intrare. Vineri seara, ultimele dificultăţi fură înlăturate şi
telefonul mă înştiinţa că eram aşteptat duminică. I se spusese lui
Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale
NEP-ului şi acesta consimţise să mă vadă. Fui primit de soţia sa, o
femeie groasă şi tăcută, care mă privi aşa cum privesc infirmierele pe
un nou bolnav care intră în sala lor. Găsii pe Lenin pe un mic balcon,
şezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen.

Îmi făcu impresia unui condamnat căruia i se permite, în ultimele ore
pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri.
Capul său foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din brânză veche
şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se
vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul
său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul
frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de
pasăre de pradă stau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate.

Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că
fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor
descărnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile
lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele
sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare.

Primele minute ale conversaţiei noastre fură mai curând penibile.
Lenin se trudea să mă cântărească, dar cu un aer distrat, ca şi cum
şi-ar fi îndeplinit o datorie de care de acum înainte nu se mai
sinchiseşte. Iar eu, înaintea acelei măşti obosite de culoarea
şofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care
venisem.

Îngânai la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o săvârşise
în Rusia. Şi atunci, acea față pe jumătate moartă se umplu de
strâmbături spectrale, care voiau să fie un zâmbet sarcastic.

– Dar totul era făcut, exclamă Lenin, cu o însufleţire neaşteptată şi
aproape crudă, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii şi
imbecilii presupun că s-a creat ceva nou.

Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au făcut altceva decât să
adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul
potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de
brute fără băț, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi
spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi.

Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem.
Unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari
funcţionari, în total o sută de mii de indivizi, azi sunt aproape două
milioane de proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres,
deoarece privilegiaţii sunt de zece ori mai numeroşi, însă nouăzeci şi
opt la sută din populaţie n-a câştigat prea mult prin această
schimbare. Fii chiar sigur că n-a câştigat nimic şi e tocmai ceea ce
vreau, ceea ce doresc şi, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.

Şi Lenin începu să râdă în surdină, ca un negustor care a înşelat pe
cineva şi care contemplă satisfăcut umerii victimei care pleacă.

– Şi atunci, bombănii eu, Marx, progresul şi celelalte?

Lenin mă privi cu un aer foarte mirat.

– Dumitale, care eşti un om străin şi puternic, reluă el, pot să-ţi
spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a
învăţat că teoriile n-au decât o valoare pur fictivă, o valoare de
instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a
trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza
adevăratul meu scop. În alte ţari şi în alte vremuri, aş fi
întrebuinţat altceva.

Marx nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezeşti
şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere
şi de hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei
geniale. Revoluţia rusească e o dezminţire completă a profeţiilor lui
Marx. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţara unde aproape nu există
burghezie.

Oamenii, domnule Gog, sunt nişte sălbatici fricoşi, care trebuiesc
stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu-i
decât vorbărie, literatură, filozofie şi altă muzică, pentru folosul
nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al
oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel, ca ţara să
semene cu o ocnă.

Vechea (ocna – n.n.) ţaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii
politice. Dacă te gândeşti bine, vei vedea că viaţa de închisoare e
cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt,
în sfârşit, feriţi de riscuri şi în situaţia de a nu putea săvârşi
răul.

Îndată ce un om intră la închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor,
să ducă o viaţă de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici
gânduri, nici preocupări, deoarece sunt alţii care gândesc şi
poruncesc pentru el: lucrează cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul.
Şi ştie că în fiece zi va avea ce să mănânce şi unde să doarmă, chiar
dacă nu lucrează şi chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel
liber de a-şi procura o pâine în fiecare dimineaţă şi un pat în
fiecare seară.
Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: şi să
nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei
mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi ajutoarele
lor!

Lenin tăcu deodată şi începu să contemple un desen pe care-l avea
dinainte şi care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn
găurit de nenumărate ferestre rotunde. Îndrăznii să pun una din
întrebările mele.

– Şi ţăranii?

– Urăsc ţăranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbătură de dezgust.
Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era
Turgheniev şi de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi.
Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile
şi maniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi
urăsc.

Aş vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă. Un
electrician valorează pentru mine cât o sută mii de ţărani. Se va
ajunge, sper, să trăim cu alimente produse în câteva minute de maşini,
în laboratoarele noastre chimice şi în sfârşit vom putea masacra
ţărănimea devenită atunci inutilă. Ţăranii se vor face lucrători sau
vor crăpa.

Viaţa în natură e o ruşine preistorică. Bagă-ţi în cap că bolşevismul
reprezintă un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva
intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al
oraşului împotriva satului. Şi în acest război nu ne vom uita la
alegerea armelor.

Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor
pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va
fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrășământ
oferit de natură. Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi
spânzurători, care se fac din ordinul meu, mă plictisesc.

Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid. Dar nu pot
face altfel.

Visez să fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne
pacifice şi bine întreţinute. Dar se găsesc, ca în toate închisorile,
neasculatori, neliniştiţi, din aceia care au nostalgia stupidă a
vechilor ideologii şi mitologii omucide. Toţi aceştia vor fi
suprimaţi.

Nu pot permite ca numai câteva mii de bolnavi să primejduiscă
fericirea viitoare a milioane de oameni. Şi apoi, în defintiv, vechile
vărsări de sânge nu erau un fel rău de a îngriji corpurile. E o
oarecare voluptate să te simţi stăpân pe viaţă şi pe moarte.

De când vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu ştiu bine dacă în Franţa sau
în Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii. Eu sunt, dacă
vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot totuşi
să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi al căror secret s-a pierdut,
după căderea păgânilor.

Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau simbol profund, o
învăţătură înaltă, o sărbătoare sănătoasă. Dar aici, în locul imnului
credincioşilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi
ale muribunzilor; te asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele
nouă ale lui Beethoven. Acesta e cântecul religios care anunţă
beatitudinea apropiată.

Mi se păru atunci că fața descompusă şi cadaverică a lui Lenin se
întindea ca să asculte o muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai
pentru el. Apăru doamna Krupskaia să-mi spună că soţul său era obosit
şi că avea nevoie de puţină odihnă.

Ieşii îndată. Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca să văd pe omul
acesta şi, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră.

Memorii de Giovanni Papini (traducere de Ileana Zara, publicat 1990, Bucureşti)