DISTRIBUIȚI

Dan Diaconu:
”La aproape treizeci de ani de reformă continuă, elevul român e un
golan care-şi jigneşte profesorii şi care, dacă e luat mai tare, vine
cu tata sau mama şi ameninţă profesorul cu procese interminabile.”

—————————– – ————–
Sistemul de învăţământ comunist avea un ciclu primar, unul gimnazial,
două trepte, a căror picare echivala cu o reorientare a celor slabi
către şcoli profesionale, un BAC (ceva mai puţin important în logica
acelor vremuri) şi o admitere deosebit de dură la facultate.
Existau ceva studii postuniversitare, dar erau puţine şi, în general,
fără mare importanţă.

Doctoratul era aproape un vis. Trebuia să-ţi aloci cel puţin 6-8 ani
şi să treci prin furcile caudine ale coordonatorului şi ale diverselor
comisii. Uneori se ajungea la argumente penibile de genul „unde-ai mai
auzit dumneata să se termine un doctorat mai devreme de cinci ani?”.

Acuzele care s-au adus sistemului comunist de învăţământ au fost, de
cele mai multe ori, penibile. În afara problemei concentrării excesive
a elevilor pe materiile de la examenele de treaptă sau admitere
(probabil singura problemă serioasă a acelui sistem), argumentele de
genul „elevi stresaţi”, „materie prea concentrată” sau „manuale
lipsite de creativitate” s-au dovedit a fi simple imbecilităţi.

Elevul pregătit după programa comunistă ieşea din şcoală cu o bună
cunoaştere a istoriei, cu o cunoaştere rezonabilă a literaturii
naţionale, cu noţiuni solide de geografie şi reuşea să se descurce
într-o limbă de circulaţie internaţională. Vorbesc despre elevul
mediu, care reuşea să finalizeze un liceu.

Elevul comunist de top avea performanţe excepţionale la olimpiadele
naţionale şi internaţionale, iar ca student reuşea să absoarbă
cunoştinţe extrem de vaste în perioada facultăţii.
Singurul lucru care-i lipsea şcolii româneşti era deschiderea şi, în
ultima perioadă, actualizarea programei.

Însă ceea ce frapa la elevul român al acelor vremuri era diferenţa
netă dintre el şi elevii din spaţiul occidental. În timp ce un elev
occidental rar ştia care-s vecinii ţării sale, un absolvent român de
şcoală generală îi putea da inclusiv referinţe istorice despre cum au
evoluat graniţele ţării sale de-a lungul timpului. Lucruri despre care
occidentalul rar avea habar.

După Revoluţie, şcoala românească a fost târâtă în tăvălugul reformei.

Fiecare Ministru al Învăţământului a venit cu propria sa reformă,
propria sa viziune de optimizare a şcolii, toţi având în cap celebrul
„model nordic”. Aşa cum nea Nelu ne vorbea despre modelul politic
suedez (lesne de înţeles deoarece era cel mai comunist model
capitalist), corifeii învăţământului ne arătau cu degetul acelaşi
model. Iată-ne la aproape treizeci de ani de reformă continuă.
Care-s rezultatele?

Elevul român e un golan care-şi jigneşte profesorii şi care, dacă e
luat mai tare, vine cu tata sau mama şi ameninţă profesorul cu procese
interminabile.
Elevul român iese din şcoală analfabet, din liceu la fel, iar
facultatea a ajuns aproape un drept. Studiile
postuniversitare(aşa-zisul master) sunt în realitate nişte glume.

Însă, ca o îngemănare a picajului absolut, doctoratul se ia precum o
diplomă de studiu. Urmezi un program de studiu şi te faci doctor!

Elevul român bun, teoretic, poate ajunge la 28 de ani profesor
universitar cu conducere de doctorat. Orice om cu picioarele pe
pământ, se gândeşte că un conducător de doctorat de numai 28 de ani e
cel puţin geniu. Nicidecum, conducătorul nostru de doctorat, de cele
mai multe ori e un neghiob, care n-are habar de mai nimic. Citindu-i
teza de doctorat, dacă nu te prăpădeşti de râs, ajungi să apreciezi că
există uneori chiar şi o pagină fără greşeli gramaticale.

Singurul domeniu în care excelează şcoala autohtonă este cel al
asimilării limbii engleze. Însă aceasta nu se datorează şcolii ci unei
tendinţe de americanizare a societăţii, care vine la pachet cu o
asimilare din ce în ce mai facilă a limbii Imperiului.

Privind spre Suedia, patria care ne-a inspirat pe noi la începutul
demersului revoluţionar din învăţământ, constatăm acelaşi dezastru.
Învăţământul suedez e într-un picaj accentuat, prezis prin anii 80 de
cei care încă mai erau profesori adevăraţi.
Ce e sistemul suedez de învăţământ?
O maşină de spălat creiere, care optimizează rezultatele la testele
internaţionale de evaluare a învăţământului (gen PISA). Atât! În rest,
elevii ies prost pregătiţi, dar perfect spălaţi pe creier întru
înrobirea lor în perfecta lume a corporaţiilor neocomuniste.

Aud vorbindu-se de creşterea salariilor în învăţământ, de strategii
naţionale de educaţie s.a.m.d. N-aud însă nicăieri de evaluări ale
profesorilor, de scoaterea din sistem a elementelor nepregătite.
Dacă intri într-o cancelarie de şcoală ţi se face frică. Atâta
incultură şi îngustime e rar de imaginat undeva.
Acelaşi lucru îl constaţi şi la licee, iar prin facultăţi, corpul
profesoral tânăr e de-a dreptul înfiorător.
Părerea mea e că învăţământul autohton a fost iremediabil distrus. A-l
reconstrui e extrem de greu.

Odată ce cancerul prostiei a atins corpul profesoral, standardele se
prăbuşesc. Indiferent ce copii ai introdus în ciclul primar, la ieşire
nu trebuie să te aştepţi decât la vaci şi boi. Atât!

Un singur lucru e neschimbat în învăţământ: ministerul.
Acea institiuţie stalinistă continuă să funcţioneze la fel ca-n anii
50, fără să fie perturbată de nicio schimbare politică. Şi, dac-ar fi
să acuz pe cineva pentru actualul dezastru din învăţământ, acela ar fi
Ministerul Învăţământului în integralitatea sa. Probabil motivul
pentru care mamuţii stalinişti de prin minister au pus osul la
reformele continue de după Revoluţie ţine de ataşamentul de idei:
stalinismul funcţionarilor din minister a rimat de minune cu
comunismul sistemului suedez de învăţământ. De aceea, o instituţie
care, pe vremuri, echivala cu frâna, s-a dovedit a fi campioana
tranziţiei către dezastru.

Dac-ar fi să se facă o nouă reformă a învăţământului aş propune să se
înceapă cu ministerul, mai precis cu dărâmarea sa şi cu alungarea
tuturor şobolanilor care se ascund în complicatele sale intestine.
Apoi, obligatoriu, cu cadrele didactice. Ar trebui organizate
concursuri periodice al căror scop exclusiv ar trebui să fie
eliminarea proştilor din sistem. Ştiu, ar zbura peste 80% dintre
angajaţii actuali, dar ar fi benefic deoarece doar aşa ne-am putea
aştepta ca, după două decenii, din şcoala românească să iasă iar
indivizi decenţi. Dar oare are cineva stomac pentru o asemenea
reformă?

Autor: Dan Diaconu