DISTRIBUIȚI

Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei

Motto: „Treptat ies la iveala legaturi pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informatii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul sau, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia sa fie stins. Supara mult adevarul sau, al cautatorului de Absolut! Caci pentru el, nu exista adevarul de conjunctura al partidelor, ci doar adevarul natiei românesti pentru care a trait si pentru care a fost sacrificat, cu tacuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficiala a vietii lui Mihai Eminescu a impus un sablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinta labila, neadaptata, pierduta în lumea sa de poet si ar fi murit nebun, bolnav de sifilis si alcoolic. Istoria sa reala este însa cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate exceptionala, bine ancorat în realitatea sociala si mai ales politica a vremurilor zbuciumate în care a trait, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal si pentru unitatea nationala, un ziarist de exceptie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmarea sa încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunta la pretentiile asupra Ardealului si se angaja sa îi anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Multi au renuntat la valorile si principiile lor pentru a fi scosi de pe lista proscrisilor. Eminescu nu a acceptat sa faca niciun fel de compromisuri, si de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul ca planuia sa puna bazele unei organizatii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire si promovare a spiritului românesc si de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliti-l pe Eminescu!”

„Mai potoliti-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul si junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executata întocmai de cei din tara pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lamureste în ce context a avut loc internarea fortata a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.
„În primul rând, ca România sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Cu alte cuvinte, România nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucurestiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriti. Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze în Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit sa fuga din Bucuresti în 1883. Întemeiaza Tribuna în 1884. În jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal în Bucuresti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”
Într-adevar, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relatiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegrama prin care ameninta România cu razboiul. La Bucuresti au loc descinderi si perchezitii simultane la sediile mai multor organizatii care luptau pentru Ardeal, printre care si Societatea Carpatii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine si directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din tara . La fel si Zamfir C. Arbore. Societatea Carpatii este pur si simplu desfiintata, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidati de aceste masuri, o parte din militantii pentru Ardeal se dezic de ideile lor si îsi tradeaza confratii, pentru a-si salva propria piele. Printre ei se afla Simtion si Chibici, presedintii Societatii Carpatii, Ocaseanu si Siderescu, membri în conducerea aceleasi societati, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelasi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rica Venturiano. În semn de obedienta, toti acestia se vor implica plini de zel în actiunea de internare fortata a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privita în acest context, nebunia lui Eminescu, ca si detaliile internarii sale, capata o noua dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenta, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliti-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianta ca situatia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Bratianu, P. P. Carp si Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Statescu si Petre Gradisteanu merg la Viena, unde Gradisteanu îsi cere personal scuze pentru organizarea sarbatorii de la Iasi, unde fusese dezvelita statuia lui Stefan cel Mare si fusese citita poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând dupa masurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalti, el nu putea fi convins cu niciun chip sa renunte la ideile si principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizatii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Juna, Societatea Carpatii, din care facea parte si Slavici. Cu astfel de preocupari, nu este de mirare ca era constant urmarit atât de politia si serviciile secrete românesti, cât si de cele austro-ungare. În anturajul sau erau infiltrati mai multi informatori, printre care se numara si Ocasanu de la Societatea Carpatii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o nota informativa în care arata: „Societatea Carpatii a tinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publica cu un sens secret. Dintr-o sursa sigura, am fost informat despre aceasta întrunire [n.n dupa toate probabilitatile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei sa fie continuata. Eminescu, redactor principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate româna, care frecventeaza institutiile de învatamânt din România pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze în timpul vacantei în locurile natale pentru a orienta opinia publica în directia unei Dacii Mari.”
Aceasta nota a dus în final la desfiintarea Societatii Carpati.
Activitatea sa ca jurnalist îl facea cu atât mai periculos, cu cât avea si pârghiile necesare pentru a actiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian national.

În aceasta publicatie demascase coruptia politicienilor români si grasele comisioane pe care acestia le încasasera din concesionarea cailor ferate. Scrisese despre conditionarile umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoasterii Independentei. În 1880 declansase o incitanta campanie de presa privind „chestiunea dunareana”, problema sensibila pentru marile puteri europene. Participase activ la Iasi la inaugurarea statuii lui Stefan cel Mare si citise acolo în fata multumii poezia manifest Doina.
Acest eveniment national deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârsit, chiar în dimineata zile în care avea sa fie dus cu forta la balamuc, aparuse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei si a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încalcarii dreptului la libera exprimare si demasca masurile represive luate de guvernul Bratianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregatise internarea lui Eminescu înca de la primele ore ale diminetii

Varianta cea mai des vehiculata despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este urmatoarea: În dimineata acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap si lovit de nebunie ar fi început sa se certe cu sotia lui Slavici, la care locuia în gazda, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele sase dimineata un bilet lui Maiorescu, cerându-i sa o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o masura de exceptie – în loc sa mearga direct la Slavici acasa, pentru a o salva pe sotia acestuia de „nebun”, se duce împreuna cu Constantin Simtion, presedintele Societatii Carpati, la spitalul doctorului Sutu si, pentru suma de 300 de lei, aranjeaza internarea imediata a lui Eminescu. A doua ciudatenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, si nu examinarea lui Eminescu de catre doctorul Sutu, asa cum ar fi fost firesc.

Întors acasa, se pomeneste însa cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi aparuse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreaba nimic despre incidentul de dimineata cu doamna Slavici (presupunând ca acesta ar fi avut într-adevar loc). Îl trimite însa la sediul Societatii Carpati, undePolitia facea perchezitie, pentru a se întâlni chipurile cu Simtion, complicele sau la internare.

„Numai, de s-ar face asta fara greutate” scrie Maiorescu în jurnalul sau în dimineata zilei de 28 iunie 1883, dupa ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apasarea a ceea ce stia ca va face a doua zi. Nu se va face însa „fara greutate”, asa cum îsi dorea Maiorescu, caci Eminescu îsi schimba traseul. Nu se duce la Societatea Carpatii, unde totul s-ar fi facut fara martori, ci la Capsa. La acea vreme Capsa nu era doar un local de lux, ci si sediul Ambasadei SUA si resedinta mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capsa în speranta de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomati si în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunostea personal si care era un fervent aparator al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiti sa îsi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatata de Grigore Ventura – o noua înscenare

La Capsa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaratiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început sa tina un discurs „politico-socialo-national” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi amenintat-o pe sotia patronului si ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Sa îl împusc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , în loc sa îl calmeze, îi tine isonul si îi propune sa mearga împreuna la palatul Cotroceni.. Ajunsi acolo afla ca Regele nu este în Bucuresti.. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la baile publice Mitrasevski, îl lasa într-una din camere si apoi alerteaza Politia ca un nebun s-a închis în baia publica. Îi cheama la fata locului pe alti doi membri ai Societatii Carpati, Siderescu si Ocasanu. Ca un facut, cei doi au cu ei o camasa de forta.. Intra în baie, îl imobilizeaza pe Eminescu si spre orele 19 îl duc la stabilimentul Sutu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capsa si declaratia lui Eminescu ca îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenta ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însa doar de o singura persoana, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga si dreapta, dar va ezita sa scrie totusi despre el, desi era ziarist. Scena va fi consemnata de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol aparut în Adevarul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu sta însa deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura sustine ca a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit sa apara în procesul verbal încheiat de Politie, ori numele sau nu apare deloc. Ventura sustine ca el este cel care a alertat Politia, ori în procesul verbal este consemnat ca politia a fost sesizata de domnii Ocaseanu si Siderescu. Acestia dau însa detalii pe care nu aveau cum sa le cunoasca, întrucât nu fusesera prezenti la fata locului. Ceea ce arata ca cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu si a face în asa fel încât acesta sa poata fi luat pe sus dintr-un loc izolat si dus la psihiatrie, în conditiile în care primul plan imaginat de Maiorescu cazuse. Ventura a imaginat apoi si a raspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia ca Eminescu era nebun si a justifica astfel internarea.

Celalalt martor al acestei scene, doamna Vautier, sotia patronului de la Capsa, despre care Ventura spune ca a fost persoana amenintata cu pistolul de Eminescu, nu mentioneaza în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre aceasta scena, care, daca ar fi avut loc, ar fi trebuit sa o fi marcat profund. Eminescu declara ca vrea sa îl împuste pe Rege, ori era putin probabil ca el, în calitate de ziarist sa nu stie ca Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Politie nu se aminteste nimic de vreo arma, ci doar ca „Eminescu a venit singur la Baile Mitrasevschi, si fiind atins de alienatie mintala s-a încuiat singur pe dinauntru si a refuzat sa deschida”. La locul faptei ajung, Simtion, Siderescu si Ocaseanu de la Societatea Carpatii, care aveau înca de dimineata misiune de la Maiorescu sa îl duca la casa de nebuni a doctorului Sutu. Acestia intra în baia unde Eminescu se afla în apa, dezbracat. Eminescu le cere sa iasa. Îl imobilizeaza si îi pun camasa de forta. Între timp Politia îi perchizitioneaza locuinta, îi ridica bunurile, îi umbla prin hârtii si manuscrise, sperând sa descopere ceva compromitator. Totul se petrece cu complicitatea sotiei lui Slavici. Politia nu va deschide o ancheta, asa cum proceda de obicei si cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Politiei nu este întâmplatoare. Varianta ca Eminescu a venit singur si s-a închis în baie era mai credibila pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura si care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otravire cu mercur

De la Baile Mitrasevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Sutu, unde tratamentul aplicat îl transforma într-o leguma. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioada, chipurile pentru a nu-i deranja linistea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Toroutiu despre modul în care era tratat Eminescu la Sutu în urmatorii termeni: „As vrea sa va spun ca toti domnii care cerceteaza mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (cauta miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistentele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care stia cel mai bine ca Eminescu nu este nebun si medicii din Viena îsi vor da usor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urma cedeaza, gândindu-se ca este mult mai important sa îl tina pe Eminescu departe de tara.
Eminescu stia foarte bine ce i se înscenase si odata reîntors în tara a facut chiar eforturi pentru o campanie de presa în favoarea sa. Privit însa ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replica. Într-o scrisoare adresata în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a raspândit prin ziare stirea ca as fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt raspândite poate cu rea credinta, încât si dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a gasit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsa. Te rog a spune tuturor ca se afla în deplina eroare si ca afara de suferinta mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezmintire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o luna, medicii austrieci nu reusesc sa îsi dea seama deloc de ce boala sufera Eminescu. În decembrie, îl declara sanatos si recomanda externarea. Nimeni nu are însa interesul sa îl readuca în tara , cu atât mai putin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri sa îl scoata pe Eminescu din spital, unde nu-si are locul printre bolnavii psihic. Fisele de observatie medicala din timpul sederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjeaza ca Eminescu sa plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea sa vina la Bucuresti, dar Maiorescu face tot posibilul sa îl tina departe de capitala.. Toate munca sa, cartile, notele de lectura, manuscrisele se afla la Bucuresti, la Maiorescu… Prin intermediul diversilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia sa îi înapoieze „lada cu carti”, fara de care ar fi trebuit sa îsi reia toata munca de la zero.. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminteste, este trimis tot cu forta la ospiciul de pe lânga Mânastirea Neamt. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernauti, ca a fost „internat ca alienat, desi nu fusese”. Este sechestrat la Neamt din noiembrie 1886 pâna în aprilie 1887. Gardienii arunca pe el galeti de apa rece si îl bat cu funia uda pentru a-l „calma”. Încearca sa fuga de mai multe ori si în cele din urma reuseste sa obtina o mutare la Iasi , sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generala progresiva”. Diagnosticul continea însa un mesaj important: Eminescu trebuia sa fie paralizat, Eminescu trebuia sa fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civila a lui Eminescu din 1883 va fi completata de experimentele doctorului Iszac, care visa sa scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care sa intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care aratau ca mercurul este toxic si total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriase de mercur, de 4 pâna la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucuresti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodata pe Eminescu si cunostea cazul doar din corespondenta cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac si chiar îl completeaza cu urmatoarele reflectii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut înca nopti albe, ar fi facut orgii, ar fi mistuit narcotice si excitante (n.n. în conditiile în care se stie ca Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic si sifilitic, el a ajuns sa aibe perioade de furie, de inconstienta, de prozaica întunecare a activitatii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuseste sa îl smulga din mâinile doctorului Iszac si sa îl aduca în sfârsit la Bucuresti. Aici reîncepe sa publice, si în urma unui articol împotriva guvernului, aparut în România libera, este internat cu forta tot la dr.. Sutu, unde va si muri.

La moartea sa, produsa din câte s-a spus, de o lovitura la cap cu o piatra, celebrul doctor G. Marinescu nu realizeaza dupa autopsie, analiza microscopica a creierului, care ar fi dovedit ca Eminescu nu suferea de sifilis. Dupa o examinare superficiala, arunca pur si simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv ca intrase în putrefactie. Este totusi nevoit sa consemneze ca a fost frapat de marimea acestui creier. Pe actul sau de deces, nu apare semnatura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeti din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul national si francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reactionar, paseist, antisemit, xenofob, nationalist sovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecuta sub tacere, interzisa, cenzurata? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius dupa manuscrisele originale, cinci contin poezii si altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 si 1888-1889.. Desi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de asa-zisa declansare a nebuniei, multi sustin si astazi ca ele nu merita sa fie citite, întrucât „sunt rodul unei minti atacate de boala, în cautarea unei bucati de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns sa marcheze politica nationala, desi este întemeietorul doctrinei nationale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotriva, opera sa a fost cu grija separata de structurile de profunzime ale politicii nationale, opera lui publicistica fiind interzisa total, dupa al doilea razboi mondial. Efectele sunt vizibile si astazi. Asa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confectionata, pentru a preveni si a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creeaza impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) ca eminescianismul este un element nefast, inamicul public numarul unul al democratiei si al statului român. Neîntâmplator, Gh.. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul national cu acela al lui Ceausescu. În realitate, statul român nu a atins niciodata exigentele lui Eminescu, fiindca nici nu si-a propus aceasta vreodata, desi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organica a eminescianismului ca temei al fiintei noastre nationale. ”

Au existat tentative ca Eminescu sa fie înrolat în masonerie. Fara succes.. Eminescu lucra însa la crearea unei organizatii românesti si pro-românesti, numita Societatea Matei Basarab si aflata în afara controlului si influentelor francmasoneriei, care masonerie se afla si atunci în slujba unor interese supranationale.
„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care sa tie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat si laudat pentru ca sa devie bun. Sa se simta ca Societatea Matei Basarab reprezinta o putere enorma. Tinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economica si intelectuala a întregului popor românesc.”

Înca din 1874, el îi scria lui Maiorescu ca „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a facut sa ma orientez catre elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastra ar consta cred în înlaturarea oricarei îndreptatiri pentru importul necritic de institutii straine.”

Eminescu nu renuntase la acest plan nici în ultimii sai ani. Alexandru Vlahuta povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Sutu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare sociala, la care se gândeste de mult, o lucrare colosala.”

Gheorghe Panu povesteste în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, stii tu ca în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un sir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or sa vie pe-a ta urma în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slavindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.
Ba sa vezi. . . posteritatea este înca si mai dreapta.
Neputând sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o ‘ncerca s-arate ca n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii. . . Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine în savante adunari
Când de tine se vorbeste. S-a ‘nteles de mai nainte
C-o ironica grimasa sa te laude ‘n cuvinte.
Astfel încaput pe mâna a oricarui, te va drege,
Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege . . .
Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale —
Astea toate te apropie de dânsii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul mortii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucuresti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: „Boala si moartea lui Eminescu,Criterion, 2007”

***
Morala: „ciocu’ mic si joc de glezna! VIVAT ROMANIA!”