Merceologie literară

Merceologie literară

4
0
SHARE

Postat de felix nicolau
Bogdan Creţu, Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană, Editura Timpul, Iaşi, 2006.

În linii mari, noua critică literară evoluează pe două paliere: unul fluşturatic, de genul „pe bune, mişto, naşpa, genial, jos pălăria!” şi altul academic, conceptualizat până-n dinţi. Aşadar, o pendulare între un impresionism de cartier şi o rigiditate ştiinţifică pompoasă, adesea ininteligibilă. Prima direcţie este agresiv-infatuată, etichetează cu lejeritate, e dogmatică şi, chiar dacă nemărturisit, dă dovadă de spirit găşcar. A doua, însă, se pitulează atât de bine după catene de concepte, încât judecata de valoare se rătăceşte într-un codru de neologisme pretenţioase. În felul acesta, criticul este la adăpost atât de duşmanii literari, cât şi de suspiciunea de a fi înzestrat cu personalitate.

Bogdan Creţu, în această carte de cronici, se plasează undeva la mijloc, între tendinţa academizantă şi cea dintr-o bucată, partinică, fără nuanţe, sarcastică, nu ironică. In linia propusă de Eugen Simion tinerilor critici şi autorul Lecturilor actuale încearcă să se rezume la o critică de întâmpinare. Zic „încearcă” pentru că, har Domnului!, nu poate scăpa de unele „extrapolări” comparatiste. Altminteri, un condei extrem de harnic, semnând într-o puzderie de reviste. Ce mai, un om de meserie, la curent cu tot ce e nou în meşterşugul lui, breslaş de nădejde!

Cartea se deschide cu Ce mă calcă pe nervi, o mini-pledoarie pentru critica echilibrată, scrisă responsabil, dar şi cu umor, pentru talentul cultivat, iar nu lăsat de izbelişte. În ce mă priveşte, rareori am întâlnit critici cu simţ al umorului, vindecaţi de autosuficienţă. Mai ştii, poate că şi junele autor tinde să devină un aristocrat, iar nu un condeier regulat. Ce găsesc într-o primă parte dedicată poeziei? O omagiere a Izobarelor lui Mircea Popovici, căci criticul are ambiţia de a recupera figuri rămase în umbră, mai ales dacă ele sunt iaşiote. Urmează o paralelă între şaizecistele Ana Blandiana şi Constanţa Buzea. Cum nu sunt aprecieri şocant de noi privitoare la poezia lor, limbajul se anchilozează uşor, trăgând ponoasele abstracţiunii: „Efectul este unul de ordinul unei confesiuni tensionate, semn al unei sensibilităţi care nu se resemnează să contemple pasiv propria-i sedimentare”. Concluzia? Una pozitivă, chiar puţin teribilă: uite că şaizeciştii nu sunt exponate împăiate şi expuse pe pereţii Muzeului Literaturii Române. Unii chiar există printre noi! (eu ştiu câţiva tineri poeţi vestiţi care nici nu-şi dau seama cât de şaizecişti sunt).
Dezbaterea asupra procedeului „relativizării prin ironie”, specific lui Mihai Ursachi, este apăsată iar de o frazeologie uriaşă: „O accentuată apetenţă pentru artificiu, realizată adeseori sub forma livrescului, pentru ceremonialul capricios sau pentru emfaza deloc stridentă, menită să ascundă sentimentalismul temperamental al autorului, precum şi alte jocuri, ironice sau nu, ce ţintesc să inducă cititorului incertitudine…”. Critica aceasta care ştie să decanteze misticismul din poezia erotică a lui Emil Brumaru ar putea fi subtilă, dacă nu ar fi supraadjectivată.

Uneori trebuie să citeşti printre rânduri pentru a depista plăcutele/neplăcutele. Octavian Soviagny este un poet înrudit cu Brumaru, dar „bijuteriile sale mignone sunt încă respectuoase>>”. Când vine vorba de „canonul poetic nouăzecist”, găsim o informaţie corectă, paşnică. Un pic de patos intervine în ecuaţie doar la poezia „mai mult sau mai puţin magnificului Nicolae” [Ţone], care creează imagini „lăsînd să planeze asupra lor o codoaşă nuanţă de impersonalitate”. Douămiiştii sunt văzuţi ca o grupare, nu ca o generaţie ce „vânează aceleaşi obosite ţinte”. Dincolo de faptul că atunci când „nu au o criză la îndemână, mulţi dintre ei îşi confecţionează una din mucava, numai casă-şi poată croşeta discursul blazat”, noua poezie este privită cu multă simpatie. Rândurile dedicate creaţiei lui D. Sociu se încheie cu „să-i urăm succes şi să-i ţinem, curioşi, pumnii”! La Radu Vancu impresionează întâia villanelă de amor, „adevărată bijuterie parnasiană, manieristă, alexandrină”. Deşi identifică obiectiv modelele autenticismului grupării douămiiste, criticul exaltă unele maniere, în timp ce pe altele le dezavuează (vezi Elena Vlădăreanu). Eh, slăbiciuni de vecinătate temporală!

Secţiunea dedicată prozei debutează acneic, iritaţie provocată de „gongorismul” scriiturii lui O. Paler, de „infatigabila sa saţietate de a-şi măsura şi mărturisi sensibilitatea de demoazelă de pension, crescută în spiritul romanelor de dragoste din secolul al XIX-lea”. Aici s-a enervat, în sfârşit, deşi ar fi putut s-o facă ceva mai devreme, analizând alte pudori şi manierisme. În schimb, nu-l enervează absolut nimic din romanele lui Marin Mincu. Chiar şi aşa, reuşesc să-mi dau seama că lui Bogdan Creţu îi plac intrigile dintr-o bucată, fără trucuri textualiste, care povestesc într-adevăr ceva.

A treia secţiune a volumului, Autoficţiuni, Jurnale condamnă calm a verva injurioasă a lui Paul Goma, al cărui jurnal „aduce cu o condică de reclamaţii”. Din partea a patra, Antologii, Traduceri remarc condescendenţa cu care este cântărită arta Marchizului de Sade.

În formare, cum este şi normal, Bogdan Creţu se doreşte un critic de întâmpinare în descendenţă manolesciană. Uneori, jargonul specific analizei literare îl împinge spre stilul lui Marin Mincu ori chiar spre cel al lui O. Soviagny sau, şi mai şi, spre cel al Ştefaniei Plopeanu. Mie cel mai mult îmi place când e relaxat şi franc. N-am putut distinge o poziţie estetică clară în cronicile lui. Îl exasperează manierismul şi manierele, dar numai în cazul unor anumiţi scriitori. Nu-l deranjează foarte tare lipsa de originialitate şi fantezie. Uneori vede spectaculosul acolo unde el şchioapătă. Nu ne rămâne decât să-i aşteptăm limpezirea apelor critice şi să-i urmărim perfecţionarea în meseria de merceolog literar.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY