DISTRIBUIȚI

Scriitoarea Ioana Lee este o româncă originară din Văleni și are o
poveste de viaţă demnă de cel mai original scenariu de film. S-a
căsătorit de tănâră cu un japonez, unul din descendenţii familiei
Shogunului, nu s-a putut adapta cutumelor şi rigorilor impuse de
eticheta aristocratică şi a divorţat.

Cum descrie scriitoarea Ioana Lee experienţa mersului la
toaletă în Japonia
În cele două romane biografice ”Ai Suru” și ”Ai Suru 2”,
scriitoarea Ioana Lee povestește cu lux de amănunte despre prima sa
căsnicie, ce a fost sortită eșecului datorită diferențelor mari de
mentalitate și cultură.
WC-ul japonez îți oferă promisiunea meditației și relaxării
”WC‑ul japonez merită atenţia cuvenită şi cel puţin un
capitol dedicat acestui miracol tehnologic, fără de care, probabil,
necesităţile fiziologice nu ar putea fi satisfăcute pe deplin…
În primul rând, încăperea în care se află, în funcţie de
gustul şi situaţia financiară a posesorului, poate arăta fie ca un
minirestaurant, fie ca un birou–bibliotecă, fie ca o cameră de
relaxare şi meditaţie.
WC-ul care funcționează ca un SPA
În casa noastră se aflau două astfel de încăperi – o voi
descrie pe cea în genul spa: în faţa uşii, se afla un covoraş frumos
şi foarte gros – de firmă, desigur – în nuanţe calde. În faţa
covoraşului, formând un set, se aflau papucii, la fel de pufoşi şi
frumoşi.
Acum, problema de utilizare a WC-ului este foarte simplă,
dacă eşti japonez. Sigur că, aproape oricărui român obişnuit i s‑a
întâmplat în copilărie să‑şi facă nevoile şi undeva în aer liber,
într‑o pădure, într‑un tufiş sau, pentru „citadini“, în spatele unui
bloc…
Încăperea în care se intră cu papuci eleganți
Japonezii au un cu totul alt fel de a se raporta la aceste
aspecte şi de a se manifesta fiziologic. Aşadar, odată ajunşi în faţa
papucilor, îi schimbă pe cei de casă cu cei din faţa toaletei, care
sunt exclusiv folosiţi pentru interiorul toaletei. Papucii de casă
sunt folosiţi doar în camerele în stil occidental, sub nicio formă în
camerele japoneze cu tatami.
Pentru un non‑japonez, însă, lucrurile nu mai sunt atât de clare…
Deschid, aşadar, pentru prima dată, uşa de la toaletă,
neînţelegând de ce stă în calea mea o pereche de papuci prea eleganţi
pentru scopul aflării mele intempestive în locul respectiv. Odată
închisă în interiorul toaletei, rămân perplexă: nu reuşesc să detectez
unde este plasat, de fapt, tronul cu pricina, la mine în casă!
Locul în care numai să-ți faci nevoile nu-ți vine…
Pentru că această cameră mare, cu un covor somptuos pe
jos, completând setul de dinaintea uşii, cu un mic televizor, cărţi,
reviste, un radio, un telefon şi telecomanda fixată în perete, nu ar
indica faptul că este un loc unde se fac nevoile, ci mai degrabă unde
fie te informezi ca să îţi pregăteşti o lucrare ştiinţifică, fie te
conectezi la ultimele ştiri de la bursă, fie faci yoga.
WC-ul care știe dacă ești bărbat sau femeie
Să continuăm însă investigaţia… în mijlocul camerei,
acoperit de un alt covoraş şi alte diverse falduri, se află ceea ce
aduce cu un wc tradiţional. În momentul în care te apropii de el,
capacul wc‑ului se ridică automat, iar dacă eşti bărbat, şi celălalt
capac se ridică.
Nici până în ziua de azi nu am reuşit să aflu de unde ştie
wc‑ul dacă eşti bărbat sau femeie, fetiţă sau băieţel, pisică sau
căţel. Cert e că ştie şi, oricâte şmecherii am încercat ca să‑l
păcălesc, nu mi‑a mers niciodată. Mi‑a plăcut jocul, aşa că deseori
m‑am travestit, am intrat bărbăteşte în toaletă, am vorbit cu voce
groasă, m‑am gândit chiar să‑mi fac operaţie de schimbare a sexului –
doar să fi văzut dacă mai ştie wc‑ul ce‑i cu mine!
Ha! De prisos să spun că, iniţial, am şi uitat motivul
pentru care mă aflam într‑o toaletă, fiind total intimidată, cam ca la
13 ani, când am primit un bileţel de dragoste şi toată familia a râs
de mine.
Apoi, în disperare de cauză, mă gândeam chiar să‑mi fac
nevoile prin pantaloni, fiind deja prea jenată de prezenţa sofisticată
şi omniscientă a acestei camere cu miros dulce de flori şi vanilie.
Ideea însăşi de intimitate, în condiţiile în care tronul wc‑ului
devine însufleţit, cam dispărea; mă întrebam deja ce alte lucruri mai
ştie el despre mine?!
Pierduți în spațiul… WC-ului japonez
Revenind la aventura… privată: mi‑a venit ideea precaută
să mă uit în jur după camere de luat vederi. Nimic, evident. Îmi iau
deci inima‑n dinţi imaginându‑mi că sunt ninja… mare lucru de curaj…
să faci pipi… Mă aşez pe tron şi: aaau! AAAUUU!… Expresia românească
„a sări ca ars“ îmi exprimă atât reacţia, cât şi aspectul
posteriorului meu: tronul e fierbinte! Măi să fie! – mă crucesc.
Mă simţeam ca un Nea Mărin eşuat în alt secol şi în altă
lume. Ce e de făcut? Aş putea să‑l chem pe Ken să mă ajute, dar asta
ar însemna să admit că eu nu sunt în stare să mă descurc într‑o
toaletă japoneză, în propria „mea“ casă.
Mă gândesc, deja cam presată de situaţie, să dau fuga în
grădină… sunt nişte copaci şi tufe pe acolo. NU pot! Nu se poate, nu
se admite aşa ceva, fiindcă se vor supăra zeii japonezi. Ei există în
copaci, flori, iarbă etc.
Şi apoi, cine ar vrea să fie văzut făcând pipi de către o
multitudine de zei asiatici. Nu. Stau aici, mai încerc.
WC-ul cu computer
Descopăr apoi micul computer de lângă wc – Aha! Scrie clar
în japoneză şi cu imagini: temperatura tronului. Aşadar se poate
regla; o iau de la capăt şi mă aşez… mmmmmmmmm, foarte plăcut, e cald,
călduţ, aşa e bine. În sfârşit, mă eliberez de cele cinci ceşti de
ceai verde băute anterior şi dau să mă ridic. Deodată, ca prin minune,
se porneşte un duşuleţ‑havuz care, nu ştiu cum să spun mai frumos, dar
se transformă în bideu… cu o ţintă ireproşabilă care iarăşi te punea
pe gânduri… foarte plăcută senzaţie, însă… are şi efect jacuzzi…
câteva minute mai târziu, vine un vânticel cald, un zefir diafan de
toaletă, care te usucă. E jenant a continua cu aceste detalii, care
fac dintr‑un aspect altfel banal, al vieţii domestice, un întreg
ceremonial ştiinţifico‑fantastic.
Nevoi fiziologice satisfăcute în miros de flori cu vanilie
Am să mai menţionez doar că, la sfârşit, apa se trage
automat, capacul se închide singur şi mirosul de flori cu vanilie
umple încăperea. Se pare că există şi alte tipuri de tronuri
proiectate să îţi şi mulţumească pentru utilizare, sau să îţi cânte
triumfal… iată cum poţi să îţi faci prieteni care te iubesc
necondiţionat şi comod, care nu‑ţi cer nimic şi îţi dau tot ce au,
ha‑ha!
Nu de puţine ori mi s‑a întâmplat să merg la toaletă şi,
pentru că nu mai ieşeam de acolo vreo două ore, Ken să‑mi dea telefon
de la etaj, ca să mă întrebe dacă mi‑e rău sau e ceva în neregulă. Era
greu ca el să priceapă deliciul lui Nea Mărin într‑o cabină
cvasi‑spaţială”, scrie Ioana Lee în cartea ”Ai Suru”, disponibilă în
toate librăriile din țară.