DISTRIBUIȚI

Nostalgicii regimului comunist se intalnesc frecvent sa-l onoreze pe fostul dictator Ceausescu FOTO Hepta
Traumele regimului dictatorial exercitat de Nicolae Ceausescu si fosta Securitate, „bratul de fier al PCR”, au ramas nevindecate pana in prezent. Dosarul Revolutiei nu este nici astazi judecat. Dosarul dizidentului Gheorghe Ursu este tergiversat.

Complicitatea politicului, increngaturile retelelor din fosta Securitate si sistemul de Justitie, au facut posibil ca, la 31 de ani, vinovatii crimelor Revolutiei, dar si din timpul regimului lui Ceausescu, sa nu fie pedepsiti. Mostenirea lui Nicolae Ceausescu este, in opinia profesorului Ioan Stanomir, cea a „mutatiilor de mentalitate”. Mai mult, Stanomir considera ca „valul seismic al ceausismului atinge intreaga societate”. Cand vorbim despre vinovatie in regimul Ceausescu, vorbim despre teroare si frica ca politici de stat, vorbim despre crima. Cazul dizdentului Gheorghe Ursu este elocvent pentru metodele pe care regimul Ceausescu le folosea la scara generalizata. Etapizat si fara mila. Tezele din iulie 1971, dupa vizita efectuata in Coreea de Nord, au insemnat inceputul cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu. Megalomania lui Ceausescu a presupus un aparat urias de propaganda si de teroare pentru ca intregul popor sa fie prins in aceasta nebunie, captiv. Potrivit lui Andrei Ursu, cercetator ascociat CNSAS, „iluzia grandorii” a fost cultivata de fosta Securitate”. Insa aceasta ruptura dintre realitate si propaganda totala a operat modificari in comportamentul unui intreg popor, a lasat traume, rani nevindecate.

Generalizarea fricii si a terorii a fost posibila datorita unui urias aparat de Securitate. Aceasta uriasa masinarie se traducea printr-o uriasa retea de persoane. Laborioasa arhitectura a fost pastrata si dupa 1989. Aceasta este mostenirea lui Nicolae Ceausescu. Uriasa retea a capturat economic si politic intreaga Romanie. Acesta este Omul Nou.

Ceausismul, amplu proiect de inginerie social si antropologica

Ioan Stanomir, profesor Departamentul de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti: In economia comunismului romanesc, epoca Ceausescu este un timp al zidirii. Venit dupa represiunea dejista care a stabilit ordinea fricii, ceausismul isi propune sa construiasca o noua natiune, cea socialista. Este vorba de cel mai amplu proiect de inginerie sociala si antropologica: de la urbanism la structura demografica si mentalitate, valul seismic al ceausismului atinge intreaga societate. Mutatiile de acum sunt mutatii de profunzime, mutatii ce dau nastere cadrului de locuire si de dezvoltare al omului nou. Omul nou nu este o abstractie partinica, ci un produs autentic si vital al revolutiei ceausiste. Creat prin propaganda, industrializare si dezradacinare, el are reflexele omului de bine fesenist din anii lui Ion Iliescu. Filosofia sa este un amestec de primitivism etnocratic si de frustrare intelectuala. Mediul in care se afirma este cel al cartierelor- dormitor ce populeaza RSR.

Viziunea ceausista a celor care au intemeiat Romania post-comunista

Mostenirea ceausismului se afla la temelia noii Romanii de dupa 1989. Aceasta mostenire inseamna nu doar masa de oameni noi, ci si elitele ce conditioneaza pavlovian comportamentul social. Viziunea despre societate si stat a celor care intemeiaza Romania post comunista este esentialmente una ceausista. Complicitatea dintre FSN si mostenitorii tribalismului ceausist, de la „Vatra Romaneasca” la PUNR si PRM, este semnul acestei continuitati. Treizeci de ani dupa, Nicolae Ceausescu si regimul lui raman caramida fondatoare pe care s-a ridicat noul edificiu politic post-decembrist. Despartirea de ceausism este, la trei decenii, parte din agenda reformei si reintemeierii democratice.

Cum a modificat Nicolae Ceausescu Romania

Andrei Ursu cercetator asociat CNSAS: Ceausescu ne-a marcat, in forme insidioase. Sa iesi pe traseu, sa-l aplauzi, sa-l vezi zilnic in toate ziarele si la televizor, adulat si omagiat ditirambic, stiind ca e un tiran incompetent si paranoic care duce tara la faliment moral si material, e o stare umilitoare. Si asta lasa urme adanci. Dupa ’90 ne-am repezit sa condamnam cu fervoare comunismul si neo-comunismul. O reactie normala, desigur. Ulterior, IICCMER s-a ocupat cu predilectie de dezgroparea oaselor celor ucisi in anii ’50. O munca laudabila si necesara, desigur. Am devenit insa curand amnezici cu privire la teroarea generalizata la care chiar noi tocmai fusesem supusi. Am preferat, cred, pe cat am putut, sa uitam ca fusesem practic un popor ingenunchiat. Sa uitam de frica, delatiune, suspiciune, compromisuri, omagii. Cu tot cu tortionarii ramasi printre noi.

Ceausescu, „ultimul stalinist”

Or, frica sub Ceausescu nu era doar de un dosar sau de-o „avertizare”. Ce ne-a tinut in acele lanturi invizibile nu a fost teama de „influentarea pozitiva” a Securitatii. Atari „sfaturi” de a „renunta la preocupari ostile” nu ar fi facut acest popor sa inghita timp de peste 20 de ani obida cultului „Celui Mai Iubit Fiu”. A fost vorba de o frica adanca, de „neplaceri” mult mai mari: ancheta, batai, pierderea slujbei, deportare, spitale psihiatrice, arestare, Aiud, tortura sau disparitie. Nu degeaba a fost Ceausescu numit „ultimul stalinist”. Si nu degeaba, in clipa cand timisorenii „s-au mantuit de frica”, urmati de sutele de mii de revolutionari din Bucuresti si celelalte orase, s-a strigat „libertate”, „moarte tiranului” si „moarte securistilor”.

De 31 de ani, fosti securisti mistifica istoria

Studiind mass media acestor ani prin prisma problematicii infractiunilor contra umanitatii, se poate constata o tendinta de evitare a acestui subiect. Pe de o parte, exista poate o jena a unora dintre intelectuali fata de fosta pasivitate. Iar fostii securisti incearca de 31 de ani sa mistifice istoria. Un fel de continuare a devalorizarii opozitiei si deghizarii represiunii („sub acoperirea militiei”). Am mai vorbit, si ati scris despre asta.

Miza dezinformarii practicata de fosta Securitate: acoperirea crimelor din anii ’80

In realitate, starea de supusenie nu a fost chiar atat de generalizata precum incerca sa o prezinta Securitatea. Au fost multi opozanti. Dar tocmai prin aceasta camuflare, combinata cu „compromiterea si defaimarea”, Ceausescu a reusit, prin politia sa politica, sa modifice insasi perceptia romanilor despre propriul curaj ca natie. Revolutia este exemplul cel mai graitor: sub asaltul dezinformatorilor, am ajuns sa ne indoim de semnificatia acelui moment – care a fost unul de adevarat eroism. Sute de mii de oameni au iesit si au si ramas pe strazi, zile intregi, efectiv in bataia gloantelor. Cum am aratat si in cartea „Tragatori si mistificatori”, gloantele diversioniste de dupa 22 n-au fost nici ale turistilor sovietici, nici ale unor soldati zapaciti.
Miza dezinformarii a fost tocmai asta: acoperirea crimelor din anii ’80, inclusiv pe cele de la Revolutie. Prin „legendele” securiste, viclenia perversa a lui Ceausescu ne-a urmarit practic in toti acesti ani, modificandu-ne perceptia asupra propriei istorii si sansa dreptatii si asanarii morale.

Cultul personalitatii si iluzia de grandoare

La sfarsitul lui 1989 cultul personalitatii si foamea de glorie a lui Ceausescu erau la apogeu. Imperativul „preventiei” si camuflarii opozitiei politice generasera un „tabu totalitar”: sefii Securitatii stiau ca populatia il detesta pe dictator, dar trebuiau sa-i intretina iluzia de grandoare „Celui mai iubit fiu”. Stiau ca existau mii de contestatari (pe care trebuiau sa-i descopere si sa-i anihileze), dar pentru „Marele Conducator” acestia nu trebuiau sa existe. Erau astfel „demascati” drept paraziti sociali, dezaxati sau „borfasi”.

Ceausescu si Securitatea au folosit propaganda nationalista si a „pericolelor externe”

Pentru a castiga un dram de popularitate, Ceausescu si Securitatea au folosit propaganda nationalista, speculand fie sentimente anti-maghiare, fie mai ales pe cele anti-sovietice, blamand „dusmanul de la Est” pentru problemele tarii. O metoda totalitara de altfel clasica. 1989 a marcat apogeul acestei mascarade prin care dictatorul incerca sa deturneze atentia populatiei de la problemele interne, inventand pericole externe. Pericole practic inexistente: Gorbaciov renuntase la doctrina invaziei. (Un exemplu, din multe altele prezentate in cartea amintita: desi avea sute de mii de soldati si mii de tancuri in alte tari ale Pactului de la Varsovia, Moscova le-a lasat din mana fara sa traga vreun foc de arma). In 1989, societatea romaneasca privea la reformele lui Gorbaciov cu jind si speranta.

Ceausescu si mitul „agenturilor straine”

In ultima perioada a dictaturii, cand opozitia devenise mai greu de mascat, Securitatea i-a intretinut lui Ceausescu mitul ca protestatarii erau unelte ale „agenturilor straine” din Est si din Vest, care voiau sa „dezmembreze” tara. Desi, prin sutele de mii de informatori si milioanele de dosare, securistii cunosteau foarte bine nemultumirea populatiei. Aceasta duplicitate a culminat in timpul Revolutiei.
La Timisoara revolta s-a declansat spontan. Probele arata ca nu a fost „lucratura” unor „agenturi straine”, contrar dezinformarii Securitatii. (Si cu atat mai putin a fost „incurajata” de aceasta din urma). A fost rezultatul disperarii si umilintei acumulate a populatiei, obligata sa aplaude timp de decenii un dictator inept.

Dupa 22 decembrie, a intrat in actiune reteaua conspirata a luptatorilor din rezistenta.
Erau in principal oameni din DSS sau antrenati de aceasta. Dupa executia cuplului Ceausescu, lupta s-a diminuat brusc. Dar nu a disparut complet, demonstrand si in acest fel ca scopurile Securitatii se extinsesera. Pe langa infiltrarea in structurile noii puteri, era vorba de manipularea, din pozitii-cheie, a cursului evenimentelor si crearea altor avantaje – in principal politice si financiare.

Specialistii in dezinformare recicleaza fabulatia lui Ceausescu cu iminenta invazie soviectica

Beneficiind de „rezidenti” (lucratori DSS acoperiti) si informatori in institutii cheie (presa, procuratura, armata, IML), securistii au sters sau mascat in mare masura urmele crimelor de la Revolutie. De 31 de ani, specialistii in dezinformare recicleaza fabulatia lui Ceausescu cu iminenta invazie sovietica. Acest mit a fost fundamentul emotional pe care au incercat sa-l speculeze in mass-media pentru a acredita teoria „complotului KGB-isto-FSN-ist” care ar fi pregatit si executat o lovitura de stat la Revolutie. Mai mult, aceeasi nebuloasa conspiratie ar fi organizat si sangeroasa represiune de dupa 22 decembrie.
Ramasi in servicii secrete si alte institutii ale statului, promovati la grad de generali, infiltrati in partide politice, posesori de imperii de presa, comerciale si financiare, securistii au reusit sa se sustraga justitiei, sa schimbe partial intelegerea colectiva a istoriei si sa subrezeasca in acesti ani fragila democratie romana.

Impactul cultului lui Nicolae Ceausescu asupra mentalului colectiv

Andrei Ursu: Impactul cultului lui Nicolae Ceausescu asupra mentalului colectiv romanesc este indisolubil legat de institutia care l-a facut posibil. Repet: romanii nu l-au ovationat pe dictator nici din convingere, nici de frica lui sau a Elenei. Doar nu ei puteau sa ne aresteze daca ieseam in strada. Pana si nostalgia unora dupa Marele Conducator este, cred, in mare parte datorata propagandei securiste. Fardand oroarea regimului Ceausescu, DSS isi cosmetizeaza propria imagine, construindu-si in acelasi timp impunitatea pentru abnegatia criminala cu care l-a slujit pe dictator.
Mostenirea lui Ceausescu si a Securitatii
Mostenirea lui Ceausescu si a Securitatii atarna insa greu in mai multe planuri. Rateurile justitiei si ale altor institutii, mistificarea istoriei, tunurile financiare – toate acestea li se datoreaza in mare parte securistilor, care au ramas masiv in sfere de influenta. Si multi din noile generatii le sunt inca tributari. Ofiterii de informatii care si-au facut studiile dupa ’90 au invatat de la securisti precum Cristian Troncota. Deci au invatat varianta securista a istoriei recente, in care DSS a fost o institutie patriotica cu miinile curate, inclusiv la Revolutie. Propagandisti de genul Aurel Rogojan, Vasile Malureanu, Filip Teodorescu, Alex Mihai Stoenescu si altii, majoritatea condamnati in contencios pentru activitate de politie politica, unii facuti generali in SRI, controleaza si azi naratiunea falsificatoare despre Revolutie.

Presa, plina de fosti informatori si discipoli ai acestora

Filip Teodorescu a fost inculpat pentru crime impotriva umanitatii la Timisoara. Exista un probator covarsitor care demonstreaza ca a contribuit la arestarea si torturarea a sute de revolutionari. Astazi este directorul unei reviste-megafon al „serviciului D” -dezinformare- al fostilor securisti. Acest personaj e invitat la televiziuni. Presa a fost si e inca plina de fosti informatori precum Ion Cristoiu, Sorin Rosca Stanescu si discipoli ai acestora, care perpetueaza miturile Securitatii in mass-media printr-un spectacol obscen.

Rechizitoriul dosarului Revolutiei a adoptat naratiunea fostei Securitati

Si totusi este esential sa se faca dreptate in cauza Revolutiei. A fost, pana la urma, evenimenul fondator al Romaniei post-totalitare. Le datoram eroilor Revolutiei libertatea noastra. Din pacate, nu cred ca se poate face justitie cu aceeasi oameni ca si pana acum in pozitii cheie. Spre exemplu, cu Catalin Ranco Pitu la sefia Sectiei Parchetelor Militare. E cel care i-a disculpat pe securisti in rechizitoriul contrafacut din aprilie 2019, in care le-a adoptat in intregime naratiunea. A acuzat in schimb o mitica diversiune a armatei (cu o mana de diversionisti la varf) si un nebulos „complot filosovietic”. Cu alte cuvinte, vajnicii nostri procurori militari au pritocit dosare timp de 30 de ani ca sa acrediteze pana la urma tot fabulatia lui Ceausescu din decembrie 1989.

Politica romaneasca si mostenirea lui Ceausescu

Mostenirea lui Ceausescu a dainuit si in politicul romanesc prin relatia privilegiata a acestuia cu Securitatea. Doar un exemplu: Adrian Nastase, care sub Ceausescu era trimis in delegatie in Coreea de Nord, unde critica organizatiile occidentale de drepturile omului si perestroica.

Nastase e de ani de zile nelipsit de la lansarile de carte ale securistilor (inclusiv ale lui Rogojan – tocmai cele care dezinformaza si mascheaza adevarul despre Revolutie). Fostul prim ministru infractor i-a cantat si ii canta in continuare osanale lui Iulian Vlad pentru „eforturile pe care le-a facut pentru a tempera situatia din tara inainte de ’89″(!) si ca „aparator al intereselor tarii”. Fidel doctrinei ceausiste, Nastase confunda si astazi interesele dictatorului cu cele ale tarii.

Miza istorica a dosarului Revolutiei: tragedia uitarii si a contorsionarii momentului fondator

Si totusi, am avut disidenti, am avut revolta de la Brasov. Au fost mii de alti opozanti „neutralizati” de Securitate „sub acoperirea Militiei”. Si pana la urma, cand tara chiar n-a mai suportat, am avut Revolutia. Momentul rascumpararii umilintei de atatia ani. Aici sta miza istorica a dosarului Revolutiei: in tragedia uitarii si contorsionarii acelui moment fondator pentru destinul nostru.

Implicarea directa a lui Nicolae Ceausescu in uciderea lui Gheorghe Ursu

Andrei Ursu: Probele din instanta, inclusiv declaratiile unui cadru de Securitate, arata ca Nicolae Ceausescu a fost implicat direct in cazul Gheorghe Ursu. A cerut si primit informari despre ancheta si foarte probabil a dat ordinul sa fie ucis. Dictatorul a fost oricum principal – de fapt, unicul – in acuzatiile Securitatii din timpul anchetei si in tortura la care a fost supus tatal meu. Coroborate cu celelalte probe din dosar, toate aceste acuzatii se reduc la opozitia si criticile aduse de Gheorghe Ursu dictatorului.

Infractiunea de „propaganda impotriva oranduirii socialiste”

Dosarul penal instrumentat de Securitate tatalui meu a avut ca obiect infractiunea de „Propaganda impotriva orinduirii socialiste”, art. 166CP. Din dosar rezulta hotararea lui Gheorghe Ursu de „a face ceva” pentru a contribui la inlaturarea dictatorului Ceausescu, pentru a inceta „sa ne prostituam moral si sa lingem blidele material sub domnia Nebunului si a Scroafei Teroriste” (filele 86-88). Din fragmentele de jurnal citate rezulta de ce Ceausescu si Securitatea au vrut sa-l elimine pe Gheorghe Ursu, de unde au avut atata ura impotriva lui. In final, se intelege de ce ordinul a venit mai mult ca sigur de la Ceausesti, prin seful Securitatii interne, generalul Iulian VLAD.
Acuzatiile formulate de anchetatorul PIRVULESCU impotriva lui Gheorghe Ursu sunt sintetizate in raportul intocmit de acesta, semnat de MACRI EMIL si VASILE GHEORGHE, sefii Directiilor a II-a si respectiv a VI-a a DSS:
a furnizat postului de radio „Europa libera” materiale dusmanoase fata de masurile luate de partid, care au facut obiectul mai multor emisiuni;
• a afisat citate despre necesitatea luptei impotriva statului;
• intretine legaturi cu elemente din emigratia reactionara romana de la Paris, comentatori ai postului de radio autointitulat „Europa libera”, de la care a primit si introdus in tara tiparituri cu continut anticomunist;
• tine in vederea publicarii un jurnal in care denigreaza politica interna si externa a statului roman si grave manifestari de calomniere si defaimare a conducerii de partid si de stat;
• intrucat a desfasurat o intensa activitate de propaganda dusmanoasa prin actiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propaganda reactionara din strainatate, impotriva acestuia urmeaza a se incepe urmarirea penala, continuarea cercetarilor sub stare de arest si trimiterea in judecata pentru savirsirea infractiunilor prevazute de art. 166 al. 2 Cod penal, intrucit intretine legaturi apropiate cu unii scriitori care se afla in atentia organelor de securitate pentru conceptiile lor dusmanoase, urmeaza ca in cercetari sa se clarifice si natura relatiilor cu acestia.

Cutremurul din 4 martie 1977: acuzatia impotriva lui Nicolae Ceausescu
Intr-una din scrisorile trimise la Europa Libera, Gheorghe Ursu dezvaluise o crima a lui Ceausescu mai putin cunoscuta atunci: oprirea consolidarilor blocurilor avariate de cutremur, care a dus la noi prabusiri si a lasat mii de oameni sa traiasca in blocuri cu risc inalt de daramare la un nou cutremur. Imediat dupa cutremurul din 4 martie 1977 Gheorghe Ursu a fost desemnat sef de proiect la blocul Patria / ARO de pe bulevardul Magheru din Capitala. Astfel pe 4 iulie 1977 acesta a participat la o sedinta chiar cu Nicolae Ceausescu. Cu acest prilej acesta a dat ordinul, sub amenintarea cu arestarea, de oprire a consolidarilor blocurilor avariate. Documente ale Securitatii arata ca in urma acelei sedinte, Securitatea a urmarit pe cei cativa ingineri si pe locatarii care nu au fost de acord cu acel ordin. Gheorghe Ursu a fost inca de atunci un caz aparte cand a afirmat ca „va camasui doi stilpi [la Patria] peste avizul dat… chiar daca va suporta costul lucrarii din salariul sau”.
Fonduri pentru Casa Poporului, nu pentru consolidari dupa cutremur
Securitatea stia in acel moment despre prabusirile care au avut loc la unele blocuri si dupa cutremur, in urma ordinului lui Nicolae Ceausescu. Mai mult, stia ca oprirea consolidarilor comporta riscul pierderii a mii de vieti omenesti la un eventual nou cutremur. In pofida acestor semnale de alarma, Securitatea a facut jocul lui Ceausescu, care vroia ca toate fondurile pentru constructii, inclusiv ajutoarele primite din afara pentru cutremur, sa fie folosite la planuita Casa a Poporului. Multe dintre cladirile avariate la 4 aprilie 1977 sunt si astazi „un pericol public”, respectiv cele cu „buline rosii”. Inclusiv blocul „Patria”.

Blocarea informatiilor despre gradul de periculozitate in care au ramas cladirile

Documentele de la CNSAS arata ca Ceausescu a cautat cu orice pret sa nu fie vazut ca autor al ordinului criminal. Riscurile „politice”, asa cum se exprima chiar o sursa al Securitatii, erau prea mari. Securitatea a avut din acel moment misiunea sa blocheze difuzarea oricaror informatii despre sedinta din 4 iulie 1977, si in general, despre gradul de periculozitate in care au ramas cladirile.

Scrisoarea catre Radio Europa Libera

Gheorghe Ursu a refuzat sa semneze proiectul astfel ciuntit, si a trimis o scrisoare la Europa Libera pentru a informa opinia publica. Scrisoarea a fost difuzata pe 4 si 5 martie 1979. (Transcrierea ei a fost gasita la Institutul Hoover din SUA).
Scrisoarea a fost unul din subiectele principale ale anchetei asupra lui Gheorghe Ursu. Tortionarii Securitatii au incercat sa-l convinga sa spuna ca scrisoarea a fost determinata de „agenturile straine”, care l-ar fi platit pentru scrisorile respective. Gheorghe Ursu a declarat insa ca a scris postului de radio „constrins de propria constiinta”. Mai mult, a incercat sa-i convinga pe anchetatori de justetea pozitiei sale, sa-i faca sa inteleaga „riscul pierderilor de vieti omenesti”. Anchetatorii i-au cerut lui Gheorghe Ursu insistent sa retracteze scrisorile, sa declare ca le regreta. Aceasta schimbare a atitudinii era unul din elementele cheie pe care le urmarea Iulian VLAD cand il intreba pe seful directiei a VI-a: „Ce pozitie a avut [Gheorghe Ursu] in timpul cercetarii? „. O schimbare careia Gheorghe Ursu nu i-a dat curs.

Presiuni in timpul anchetei

Documentele de la CNSAS arata ca aceasta directie a anchetei asupra lui Gheorghe Ursu se inscria in politica Securitatii de „stabilire a mobilului si scopului urmarit de faptuitori” astfel incat sa rezulte ca „inscrisurile dusmanoase” nu erau scrise din convingere, ci pentru „rezolvarea unor nemultumiri personale”, din cauza unor „afectiuni psihice”, „pentru a ajunge in Occident”, „sub influenta oficinelor de propaganda straine”, si frecvent, „pentru remunerarea materiala” din partea „oficinelor”. Astfel ca dictatorului sa i se poate raporta ca nu exista opozanti autentici. Or, Gheorghe Ursu a refuzat sa retracteze continutul scrisorii. Din contra, a raspuns insistent: „Trebuie sa arat foarte clar (ca scrisorile) nu au fost determinate in nici un fel de alte persoane… ci au pornit, in toate cele 3 cazuri, din datoria fata de constiinta”. Iar in marturiile colegilor din arest rezulta ca Gheorghe Ursu si-a mentinut si sub tortura aceasta atitudine. Nu si-a tradat „constiinta de inginer” si nici datoria pe care o simtea fata de vietile celor lasati de Ceausescu in blocurile avariate. A continuat sa refuze sa declare ceea ce Securitate dorea cel mai mult: ca pentru scrisorile catre Europa Libera ar fi primit bani de la „oficinele de propaganda straine”. Gheorghe Ursu stia ca o astfel de declaratie ii era folositoare dictatorului din mai multe motive:
In acest fel, ar fi putut discredita insasi acuzatia de crima impotriva lui Ceausescu. Acuzatia ar fi fost pusa in seama interesului material al autorului scrisorii, si pe cale de consecinta, deciziile Secretarului General legate de blocurile avariate ar fi fost astfel reabilitate.
• Gheorghe Ursu ar fi fost discreditat si in „anturajul” sau, care ar fi putut fi astfel mai usor destramat.
• Securitatea s-ar fi putut mandri ca a „depistat” un „agent” platit al serviciilor Occidentale (stiut fiind ca Europa Libera era subventionata de guvernul american).
Astfel se explica de ce in detentie Gheorghe Ursu „era schingiuit, era intrebat de scrisori trimise afara din tara si ce bani a primit pentru ele, scrisori care erau impotriva regimului de atunci”. Este evident ca un motiv principal ale torturarii si uciderii lui Gheorghe Ursu l-a reprezentat tocmai refuzul sau de a-si renega acuzatiile impotriva sefului statului din scrisorile respective. Jurnalul si problema de lez-majestate in dictatura
Securitatea a „neutralizat” oponentii dictatorului incercand in acelasi timp sa evite furia lui Ceausescu legata de injuriile gasite in „inscrisurile dusmanoase”. Acest lucru l-au facut si in cazul lui Gheorghe Ursu, vinovat de „grave manifestari de calomniere si defaimare a conducerii de partid”. Era evident vorba de Ceausescu, insa numele sau era tabu. Numele lui Ceausescu nu putea sa apara alaturi de cuvantul „defaimare”. Totusi, pentru a sublinia gravitatea manifestarilor „profund dusmanoase” ale lui Gheorghe Ursu, cand inculpatii au transcris si i-au transmis lui Iulian Vlad fragmente incriminante din jurnalul sau, au lasat unele din textele „injurioase” ca atare. Se regasesc astfel cuvintele care au putut declansa ordinul de „neutralizare” a lui Gheorghe Ursu. Aceste fragmente au fost transmise „personal” lui Iulian Vlad de catre Vasile GHEORGHE, seful DCP, impreuna cu raportul din 30 ianuarie 1985 intocmit de inculpatul PIRVULESU, formand anexa 1. Iulian Vlad a raspuns: „Ce ramane efectiv pentru instanta, daca piesele din jurnal, dat fiind caracterul lor, nu pot fi folosite?”. Este evident ca era vorba de amintitul tabu al lez-majestatii in cultul lui Nicolae Ceausescu.

Deghizarea dizidentei in dosar de drept comun: detinerea de valuta, 17 dolari

Solutia adoptata de Securitate a fost dosarul de valuta. Se evita astfel ca Gheorghe Ursu sa apara ca disident politic pe plan international. Insa pentru ca dosarul avea „substrat” (dupa expresia lui https://ziare.com/stiri/securitate/35-de-ani-de-la-moartea-lui-gheorghe-uirsu-sri-condamna-crimele-securitatii-1644585) – respectiv, trada un om revoltat, cu prieteni scriitori si legaturi cu „emigratia reactionara”, cazul nu putea fi inchis. Au continuat sa-l ancheteze pentru opozitia fata de Ceausescu, dar „sub acoperirea militiei”.
Colegii de celula si subofiterii de paza au confirmat ca in timp ce era arestat pentru 17 dolari, Gheorghe Ursu a fost supus unui regim de exterminare de catre Securiate (prin anchetatori si informatorii de camera) pentru „opinii personale impotriva conducerii de stat si partid…”, pentru ca „a scris ceva impotriva conducerii tarii de atunci”, pentru „un manuscris cu continut anti-ceausist si pentru care detinutul care il avea era batut”, pentru „…un jurnal in care a facut aprecieri injurioase la adresa familiei Ceausescu”, etc.
Legaturile cu Radio Europa Libera
Ceausescu ura Europa Libera mai mult decat oricare alta „oficina de propaganda” din exterior. Din documentele din arhiva CNSAS, rezulta ca preocuparea prioritara a Securitatii, conform „ordinelor si indicatiilor” primite de la Comandantul suprem, erau „persoanele care intretin legaturi cu suspecte cu elemente ostile din cadrul emigratiei, intre care angajati si colaboratori ai postului de radio Europa Libera”, cei cu preocupari „de a realiza, in scopul publicarii in tara sau strainatate, lucrari literar-artistice cu continut ostil sau interpretabil”.
Gheorghe Ursu, „element profund dusmanos”
Gheorghe Ursu a reprezentat un „element profund dusmanos” pentru Ceausescu din toate aceste puncte de vedere. El a recunoscut in ancheta legaturile pe care le avea cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si alti angajati ai Europei libere, carora le-a dat sau transmis „materiale in care a comentat de pe pozitii dusmanoase masurile luate de partid” si „de la care a primit si introdus in tara mai multe tiparituri in limba romana cu continut anticomunist.” Pentru Gheorghe Ursu, Europa Libera era o sansa de salvare morala pentru poporul roman. In jurnal el scria:”[Europa Libera] trebuie sa tina treaza ura romanilor contra regimului totalitar in care traiesc, sa-i indemne la rasvratire organizata sau macar la nesupunere, sau macar sa faca totul spre a-si mentine libertatea de gindire”.

„Atentatul”

Este posibil ca ura Securitatii si perceptia periculozitatii lui Gheorghe Ursu sa fi crescut si datorita obsesiei acesteia pentru „siguranta Comandantului Suprem”. Tatal meu a discutat si cu mine, mai mult in gluma, un iluzoriu plan de a-si „face rost de o pusca cu luneta” ca sa „scape 20 de milioane de romani” de dictator. Ne-au intrebat despre acest plan in mai multe rinduri, atat pe tatal meu cat si pe mine. Gheorghe Ursu s-a vazut nevoit sa dea aceste explicatii:
„Alte consemnari denigreaza lucrarile congresului PCR… ca in final sa consemnez actiuni de atentat [ce ar fi urmat sa fie] savirsite de mine contra vietii unei persoane care indeplinea o activitate importanta de stat. Consemnarea mea se referea la faptul daca as putea face rost de o arma cu luneta pentru a ucide. Sustin ca insemnarea a fost o ratacire de moment a mea si nu am intreprins nimic in sensul celor consemnate si nici pe viitor nu voi intreprinde vreo actiune din care sa rezulte cel mai mic indiciu de atentat.”

„Problema scriitorilor” si planul unei interventii la Congresul PCR

Gheorghe Ursu planuia impreuna cu Geo Bogza sa-l convinga pe Eugen Jebeleanu sa citeasca manifestul sau impotriva realegerii lui Ceausescu la Congresul XII PCR. In fata inculpatilor, Gheorghe Ursu a declarat, fara a mentiona numele lui Jebeleanu: „La data de 14 noiembrie 1979 am facut de asemenea consemnari denigratoare in legatura cu congresul XII al PCR care urma sa aiba loc in urmatoarele zile. Se afla de asemenea consemnat si faptul ca am avut intentia de a ruga pe un delegat la Congres sa citeasca la acesta textul lui Simon Bolivar ce fusese afisat deasupra plansetei mele o perioada de timp, respectiv cel care a fost predat de mine organelor de cercetare la 7 ianuarie 1985.”

Implicarea directa a lui Nicolae Ceausescu si factorul extern

In final, probele arata ca familia Ceausescu s-a implicat direct in cazul Ursu. Ofiterul de Securitate Dumitraciuc Ion declara ca „in cazul ing. Ursu Gheorghe, dupa arestarea lui, a trebuit sa redactez mai multe informari despre situatia acestuia. Informarile aveau la baza sesizari cu privire la incalcarea drepturilor omului venite din strainatate, prin ambasadele noastre. Informarile le-am facut atat pentru organele de partid, cat si pentru structurile superioare din D.S.S.”. In urma „telegramelor… (externe) ce vizau cazul Ursu Gheorghe”, Dumitraciuc a furnizat date despre caz care „erau transmise si la Cabinetul I, Cabinetul II, primul ministru. Aceste informari erau intocmite de un serviciu special, care se ocupa cu acest lucru, fiind strict secret”. „… „imi amintesc ca in acea perioada de sfarsit de an, 1985, in tara urma sa vina un demnitar al Departamentului de Stat al SUA si se asteptau sa fie intrebati despre cazul Ursu”. Era in logica regimului totalitar al lui Nicolae Ceausescu ca acesta sa decida soarta unui caz cunoscut in afara. Corespondenta legata de Gheorghe Ursu din acea perioada (octombrie-noiembrie 1985), demonstreaza interesul regimului Ceausescu pentru cazul Gheorghe Ursu. De aici rezulta ca tot ceea ce s-a petrecut in continuare in timpul detentiei sale la militie nu avea cum sa nu fi fost ordonat de varfurile dictaturii ceausiste.
In nota informativa din data de 15.08.1985, Directia Procuraturilor Militare scria: „Cazul este cunoscut si analizat la nivelul conducerii Securitatii Statului si MI” si „Prezentat tov. procuror general la 28.08.85”. Nota e contrasemnata si de N. Iscrulescu, procuror general adjunct la acea data. La data de 08.10.1985 ambasadorul la Washington Nicolae Gavrilescu trimitea o telegrama legata de interesul unui congressman american pentru soarta lui Gheorghe Ursu.
Dupa spusele ambasadorului, „Sydney Yates este unul din membrii cei mai influenti ai camerei reprezentantilor este o relatie apropiata a ambasadei care a sprijinit dezvoltarea relatiilor romano-americane”. Faptul ca telegrama este adresata, pe langa ministrul de interne Homostean, si lui Iulian Vlad si Stamatoiu Aristotel demonstreaza ca regimul de la Bucuresti stia foarte bine ca de Gheorghe Ursu se ocupa in acel moment Securitatea. Un numar de alti senatori, congresmeni si oficiali din Departamentul de Stat americani au facut in toamna lui 1985 demersuri similare pentru eliberarea lui Gheorghe Ursu. Personalul ambasadei SUA a intrat in legatura cu noi, familia, si cu avocatii Pora si Ulmeanu, singurii care l-au vizitat in arest, cu doua zile inainte de moarte. In declaratia sa la proces (din 10.01.2018), Gavrilescu confirma ca a fost „intrebat in cadrul unei audieri in Senatul SUA despre situatia domnului Ursu Gheorghe” si ca a „informat autoritatile romane despre interesul manifestat de Senat fata de persoana domnului Ursu Gheorghe”. Mai mult, ca „tematica drepturilor omului era in permanenta in dezbatere in cadrul Congresului american, fiind argumentul suprem al autoritatilor americane”. In finalul declaratiei, Gavrilescu a clarificat: „Statul roman nu avea interes sa furnizeze informatii despre situatia lui Gheorghe Ursu… care a fost solicitata de Congresul american”.
Romania si Clauza natiunii celei mai favorizate
Congresul american decidea acordarea de catre SUA a clauzei natiunii celei mai favorizate Romaniei. Clauza presupunea importante avantaje economice si era necesara lui Nicolae Ceausescu. Este evident ca in conditiile escaladarii vizibilitatii cazului Ursu (care fusese torturat timp de doua luni pentru delictul de opinie impotriva dictatorului), in logica dezinformarii si a setei lui Ceausescu de o imagine externa cat mai favorabila, Gheorghe Ursu nu mai putea sa iasa viu din arest.
Acoperirea Militiei si falsificarea cauzei mortii
Martorii au aratat ca el nu se lasa reeducat. Deci daca iesea, exista un risc apreciabil sa demaste motivul politic si tortura la care fusese supus. Prin uciderea lui sub acoperirea militiei si prin falsificarea cauzei mortii, Ceausescu si politia politica au incercat sa reduca ecoul international al cazului si prejudiciul de imagine pentru seful statului roman. In aceste conditii, mi se pare mai mult decat plauzibil ca ordinul de a-l elimina pe Gheorghe Ursu l-a dat Nicolae Ceausescu insusi.