DISTRIBUIȚI

Minunatul cadru natural cuprins între lacurile Plumbuita și Tei a fost propice pentru ridicarea unui ansamblu arhitectural remarcabil, reședința domnească (landhaus) de vară ridicată la 1822 de Grigore al IV-lea Ghica, primul domn pământean după epoca fanariotă. Ansamblul cuprinde palatul domnesc, corpul de gardă și un lăcaș de cult ce constituie o adevărată necropolă a familiei Ghica. Ca așezare geografică, reședința domnească a lui Grigore al IV-lea Ghica se află în str. Doamna Ghica nr. 5, situată între râul Colentina și lacul Tei pe un promontoriu cu o cotă de nivel de 9 m spre lacul Plumbuita – Colentina și având la nord artera de circulație ce face legătura între cartierul Colentina și zona industrială Pipera, iar la sud noul cartier de locuințe Colentina
Construit în conformitate cu gustul și tendința de occidentalizare a boierimii române, atât de accentuată la începutul secolului trecut, palatul lui Grigore Ghica servea ca reședință de vară. Inscripția cioplită pe o placă de marmură și prinsă ulterior pe unul din cei doi stâlpi ai intrării ne înfățișează actul modest de naștere al acestui palat „zidit din temelie de către voievodul Grigore Ghica VIII, Domn al Țării Românești, pe moșia sa domnească Colentina, în anul 1822. Aici fu odinioară falnica sa locuință de vară, alături de care, spre dreapta cuviință a înălțat apoi întru slava și pomenirea Domnului Dumnezeu biserica familiei cu hramul Înălțarea Domnului și a împodobit-o cu frumoase daruri prin înalta și statornica sa voință”. Odată cu dispariția inscripției, în perioada anilor 1946-1947, au dispărut fără urmă și cei doi vulturi, de fapt două pajuri specifice motivului românesc. Cei doi vulturi care flanchează poarta principală acum sunt de stil german și au fost confecționați ulterior. Palatul denumit și „De la Colentina – Tei”, construit într-o arhitectură neo-clasică italiană de tip rusesc manifestată la noi adesea în sec. al XIX-lea, atât în construcțiile civile mai importante, cât și în cele cu caracter religios, are ca primă trăsătură caracteristică volumul foarte bine echilibrat ce dă o puternică impresie de stabilitate. Stilul neoclasic pătrunde în Țările Române mai ales prin intermediul arhitecților francezi, el manifestându-se foarte repede în arhitectura ecleziastică, exemplificat în refacerea bisericii Sf. Dumitru (1819), apoi capela de lângă palat – biserica Tei – cu hramul Doamnei, construită în 1833.
Perfecta simetrie în plan și elevație este acuzată în fațada principală de un ușor decroș central, care cuprinde la parter intrarea, flancată de doi lei sculptați, iar la etaj o interpretare a motivului Pazzi, bine-cunoscutul motiv al Renașterii italiene. Deasupra cornișei decroșului se găsește un altorelief, reprezentând două tunuri și două drapele. Porticul cu coloane pseudo-dorice susținând un fronton triunghiular, cu cornișa articulată prin triglife și metope cu roze, sunt elemente caracteristice clasicismului. Clădirea palatului este unică prin acuratețea fațadelor, prin contrastul dintre cele două registre ritmate prin bosaje și arcaturi, prin echilibrul dintre plin și gol, prin rafinamentul decorației exterioare: grupuri sculpturale, metope cu motive florale, ancadramente de uși și ferestre. Pentru reușita euritmie a fațadelor lungi, clădirea are la extremități două pavilioane ușor decroșate, cu registrul superior subliniat de pilaștri corintici, angajați, ce flanchează golurile, ale căror arcuri se reazemă pe imposte. Pavilioanele sunt acuzate pe fațadele lungi de către un fronton de vădită influență neoclasică rusă, ca la palatul amiralității din Leningrad, dar tratate mai simplu. Pe fațada dinspre lac, palatul are o terasă largă, cu trepte ce coboară în grădina cu vedere spre Plumbuita. Parterul clădirii cuprinde încăperi modeste ca decorație, în general stucaturi, el fiind destinat unor funcțiuni anexe ale palatului și unor întâlniri și întruniri mai puțin oficiale. Intrarea se face printr-un hol care cuprinde o scară dublă ce duce la etaj în dreapta și în stânga, rezemată pe coloane. Scara dublă din stejar prezintă o dantelărie fină a balustradelor. La etaj, holul este acoperit cu o boltă în leagăn ce mai păstrează pictura originală, compusă din motive romantice, realizată de pictorul italian Giacometti.
Pictura se mai păstrează de asemenea și pe tavanul buzunarelor laterale ale holului. Holul și buzunarele sale laterale cuprind accesul în camerele palatului. Repertoriul ornamental este variat, cuprinzând scene mitologice, decor floral-vegetal și zoomorf, medalioane cu amorași și figuri umane, coloane în stil ionic și corintic. În holul central este reprezentat Apollo cu o nimfă, iar de jur-împrejur este pictată o friză cu bacante, un joc al sabinelor și două medalioane cu figuri mitologice. În stânga și în dreapta holurilor, pe tavan, Venus și Cupidon sunt înconjurați de frunze de acant, Cupidon conducând carul alegoric tras de cocoși, șerpi și lebede. În salonul central sau „de vânătoare” bolta păstrează un bogat decor vegetal cu păsări și balustrade în trompe l’oeil. Și celelalte încăperi abundă în motive florale vegetale, în medalioane cu chipuri romane ce poartă cununi de lauri, peisaje romantice.
În forma actuală, incinta palatului este separată în trei curți delimitate de ziduri: curtea principală, curtea fostă princiară și curtea gărzii. Curtea principală de acces în palat, situată în partea vestică, prezintă o poartă centrală flancată de doi stâlpi de piatră bogat ornamentați cu scene de vânătoare, elemente florale, susținând vulturi cu aripile deschise, componentă a blazonului de familie al Ghiculeștilor. Tradiția spune că vechile case ale acestei familii princiare, ca de fapt și palatul, erau legate printr-un tunel secret cu mânăstirea Plumbuita pe o distanță de aproximativ 1 km.
După moartea lui Grigore Ghica survenită în 1835, palatul de la Colentina servește ca reședință de vară fratelui său Alexandru Ghica, domn al Țării Românești (1834-1842), cel care în iulie 1859 va fi numit de Poarta Otomană caimacam în Țara Românească. Palatul a mai fost reședință militară pentru Oman-pașa, care la 23 august 1854 comanda cei 30.000 de turci care se stabiliseră în București și în împrejurimi. Acest edificiu ridicat probabil după planurile arhitectului Vilacros reprezintă, din punct de vedere al stilului și construcției, unul din cele mai reprezentative monumente de la începutul veacului al XIX-lea, în București. Având în vedere diversele funcționalități pe care le-a avut de-a lungul anilor, cât și starea de degradare la care ajunsese la un moment dat, în anul 1978 s-a trecut la restaurarea întregului ansamblu arhitectonic. Lucrările de restaurare s-au desfășurat sub îndrumarea Consiliului Popular al Municipiului București și au avut ca principal obiectiv redarea în circuitul public a monumentului de valoare istorică și arhitecturală. Restauratorilor le-a revenit sarcina de a înlătura adaosurile făcute de-a lungul timpului și a imprima acestui vestigiu strălucirea de altă dată. Interioarele au fost mobilate cu piese ce respectă riguros elementele de epocă, recreându-se astfel vechea atmosferă a veacului al XIX-lea. Mobilierul imită stilul renaștere spaniolă, Luis Filip, Ludovic al XVI-lea, din lemn alb și mahon, Gustaviansk și alte elemente de decorație interioară. Lambriuri din lemn de stejar, perdele și draperii de pluș, jardiniere cu plante decorative aduc prospețimea acestor interioare. După restaurare, palatul a servit ca restaurant destinat turiștilor români și străini, și sediu pentru recepțiile oferite de municipalitate oaspeților de peste hotare.
În complexul palatului, în 1980, din inițiativa MMB, a luat ființă un punct muzeistic expunând piese ce au aparținut familiei Ghica, precum și valoroase piese de patrimoniu, care ne introduc în atmosfera de altădată a vieții de curte de la acest palat.
Palatul Ghica Tei reprezintă dorința împlinită a Voievodului Grigore al IV-lea Ghica, Domn al Țării Românești care, cu limbă de moarte, a lăsat “Legatul Măriei Sale întru pomenire Grigore Ghika Voevod pentru Moșia Colentina din anul 1833”, redactat în limba greacă, prin care impunea generațiilor următoare să conserve acest lăcaș pentru “plăcerea nevinovată și petrecerea plăcută a poporului”.