DISTRIBUIȚI

Mă anunț din nou de aici, de pe coasta Mediteranei spaniole unde, acum la început de an, soarele se arată mult mai culant decât alte părți ale Europei…și ca orice corespondență care se vrea și citită, m-am gândit să vă redau pe scurt un articol citit recent intr-un cotidian local și pe care l-am găsit interesant. Prin ce interesant?… prin paralela pe care o poate trage orice experimentat conviețuitor al unei dictaturi, făcând o analiză comparativă privind asemănările, ca și diferențele între cele citite și cele constatate, sau chiar trăite personal, bineînțeles luând în considerare totuși și „ culoarea“ istorică și dimensiunile politice specifice fiecăreia.
Articolul intitulat „Răni încă nevindecate“ începe cu știrea din dimineața zilei de 20 noiembrie 1975 când televiziunea spaniolă anunța decesul lui Francisco Franco, mâna de fier care condusese Spania sub dictatura sa timp de 36 de ani. Ce putea să urmeze vremurilor grele si urmelor nefaste ale unui razboi civil declanșat, condus și susținut de însuși el, Generalisimul? Nimeni nu știa, nici măcar tânărul monarh, Prințul Juan Carlos, pe care Franco îl lăsase cu „limbă de moarte“ ca urmaș testamentar al său. Singurul lucru pe care l-a intuit la acea vreme Juan Carlos, ca rege nou încoronat al Spaniei, era că „o Dictatură nu mai cadra cu timpurile moderne“ și că va face totul ca Spania lui să se bucure deplin „într- o Monarhie democratică“.
Dar iată că acum după 40 de ani de la moartea lui Franco, când statuile acestuia au dispărut total, când organizațiile radicale de dreapta aparent nu mai joacă vreun rol în politica țării și când pentru tineretul de azi dictatura constitue numai o temă la lecția de istorie, se constată că pentru foarte mulți în viață rănile nu s-au vindecat încă, mai ales acolo unde nici timpul, nici întoarcerea la Democrație nu au schimbat ceva!
Se arată în continuare cum sub masca tăcerii, actualul partid conservator de la putere evită să facă comentarii în vreun fel asupra regimului franchist, pentru a nu deschide răni încă dureroase. Pe de altă parte, ridicol, dar adevărat, chiar guvernului socialist aflat la putere în legislațiile anteriore nu îi reușise realizarea proiectului de transformare al gigantului Mausoleu aflat în munții de la vestul Madridului, unde este încă adăpostit mormântul lui Franco, într-un Monument al victimelor de război. Și „capac“ peste toate, niciun politician sau vreun militar al regimului franchist nu au fost trași la răspundere vreodată pentru faptele și încălcările lor din timpul dictaturii.
În schimb, Judecătorului însărcinat la nivel național cu procesele de acest gen i-a fost interzisă în mod nejustificat profesarea meseriei, motivându-se doar cu „depășirea competențelor“ (?) sale. S-a constatat că și în prezent mai există străzi cu denumiri ale reprezentanților regimului franchist și chiar cu portretul lui Franco ( anexat o recenta poza facuta in Calpe-Alicante).
Într-un studiu apărut însă cu ocazia celor 40 ani de la moartea lui Franco se arată că Generalisimul s-a îmbogățit fără rușine după războiul civil declanșat de el personal prin revoltă militară și dus până la victorie cu ajutorul regimului nazist, respectiv prin exterminarea a zeci de mii de oponenți ai regimului său. Deși unica fiică a lui Franco a încercat să contrazică aceste fapte ale tatălui ei, s-a demonstrat clar că la începutul războiului civil Franco nu deținea nimic, iar la sfârșitul acestuia devenise multimilionar ( N.A. Atentie : nu e vorba de Pesetas! ).
Dar scurta euforie națională de la sfârșitul Dictaturii, însoțită de indreptățite așteptări și speranțe s-a transformat însă la puțin timp într-o amară decepție și deziluzie a multor cetățeni de pe Peninsula Iberică. Actualmente, după multe sondaje de opinie, s-a stabilit că în Spania, ca în nicio altă țară europeană, politicienii și nu numai cei din guvern, dar până și conducători ai opoziției sunt nesimpatizați de către cetățeni. Rezultatul s-a văzut și după alegerile guvernamentale din decembrie trecut. În prezent țara se află efectiv într-o criză guvernamentală, tânărul rege Felipe având ca sarcină nouă, onorifică, dar deosebit de grea, să aducă la masa rotundă pentru negocieri, în vederea realizării unei coaliții, diversele partide aflându-se fiecare în parte în inferioritate de voturi necesare pentru o guvernare absolută.
Și pentruca să înțelegem mai bine principalele motive ale acestei situații, am să redau concis constatarile șocante extrase din cateva alte articole recente și anume:
– Timp de peste 20 de ani, cu începere din 1990, s-a dovedit ca Partidul Popular, de fapt partidul conservator aflat la putere până acum o lună, a derulat prin conturi secrete, bani „murdari“, asa-zis negri, respectiv fonduri imense ramase neimpozitate și din care s-au plătit bani de „uns“, mituit si corupt. Exista si multiple exemple privind proiecte si fonduri EU primite de la Bruxelles si despre care nu se mai stie nimic. Pentru principalii acuzați invinuiti în deturnarea, respectiv operațiunile ilegale cu astfel de sume și care au devalizat finanțele Spaniei, procuratura spaniolă a cerut pedeapse între 45 – 110 ani !
– La celalat pol al societății, în pofida vehiculării acestor bogatii pe ascuns în culisele cele mai înalte, coeficientul șomajului populației active a atins în ultimii ani cifre înspăimântătoare, Spania plasându-se în 2013 cu un procentaj de șomaj de circa 26 % pe primul loc in EU! (NB.- în 2015 Spania a fost devansata la acest capitol de catre un alt stat datornic din EU si anume Grecia)
Revenind la tema enunțată la începutul articolului, se poate trage concluzia că acele răni rămase nevindecate după o monstruoasă dictatură, din păcate, nu numai ca nu s-au cicatrizat, ramânând doar ca inscripții și amintiri dureroase în istoria țării, ci însăși pe fondul fericitelor schimbări și transformări democratice survenite la un moment dat, nu numai că au recidivat, ci chiar s-au accentuat căpătând o asemenea amploare într-un stil pervers și necontrolat, ajungându- se în prezent să degenereze în „metastaze“ economico-politice ale țării, enorm de greu de surmontat.
Ciudat este că aceste răni au fost provocate exact de cei care au fost și sunt aleșii și sus-pusii poporului și care având acces prin toate cotloanele visteriei statului uitaseră ca trebuie să dea un exemplu deosebit de devotament patriotic în ceeace privește conducerea și administrarea economică și politică a țării.
Cu alte cuvinte, tragică, dar adevărată rămâne constatarea că, deși suntem în Mileniul III, în Spania și Nu Numai, a rămas valabil și de mare actualitate proverbul antic de origine latină :
El pez se pudre por la cabeza! …sau în traducere: Pestele se impute de la cap!

Dan Eugen Munteanu
Denia/Spania, februarie 2016

PS de dat de gandit :
O ultima stire aparuta in MassMedia: 62 familii super-bogate din lume, si care ar incapea cu totii intr-un autocar turistic modern, detin venituri cat jumatate din populatia globului ( 3,5 Mld. oameni)!!!
San Francisco Fünf Jahre nach dem Ende der Weltwirtschaftskrise ist klar: Die Hyperreichen waren die großen Gewinner des Aufschwungs, auf den der Rest noch immer warten muss. Sie würden alle zusammen in einen einzigen Reisebus passen, und es müsste nicht mal ein großer sein: Die reichsten 62 Menschen der Welt besitzen zusammen genauso viel Vermögen wie die 3,5 Milliarden ärmsten Menschen.