DISTRIBUIȚI

Prin 1980, eram „şeful” Cenaclului literar „Danubius” al Casei de Cultură Corabia, care-şi ţinea cu regularitate şedinţele, la două săptămâni, duminica, între orele 10-12. Eu făceam programările scriitorilor care să citească din „operele” lor. A venit rândul lui Gil Păsculescu şi mi-a adus materialele pe care le-am multiplicat pentru fiecare membru, ca să le aibă în faţă şi să le poată comenta. Toţi membrii erau prezenţi, numai talentatul Gil, nu. L-am aşteptat un sfert de oră şi, în sfârşit, a apărut „marele” Gil, într-un superb pantalon alb, imaculat, o cămaşă albă, imaculată, şosete albe şi pantofi albi. Ce să mai… se-mbrăcase lebădă! Caraghiozlâcul situaţiei consta în faptul că-şi pusese nişte ochelari negri, cu lentilele sparte, crăpate, şi-şi făcuse, cu gel şi fixativ, părul vâlvoi!
Şedinţa a decurs normal, din încăperea de alături era clar că Securitatea îşi făcea datoria (era biroul directorului), poeziile au fost foarte bune (le-a şi publicat, mai târziu, la Editura „Eminescu”), comentariile au fost elogioase, iar procesul-verbal şi „Recomandarea”, fără de care nu putea publica, scrise de mine,ca preşedinte al cenaclului, i-au fost favorabile pentru publicare.
La terminarea şedinţei, doamnele şi domnişoarele au plecat acasă, dar am rămas noi, bărbaţii, cei mai cu „moţ”, să bem, la restaurantul din apropiere, un coniac. Mic! Fiecare se scuza că nu poate rămâne mai mult de o jumătate de oră din diferite motive („mă aşteaptă soţia cu soacră-mea cu masa”, „am în vizită pe mama de la ţară şi abia am putut veni la cenaclu”, „am musafiri pe frate-meu cu soţia, proaspăt căsătoriţi, şi nu pot întârzia”, „nu prea am bani” etc.).
După ce spiritele s-au încins, se făcuse ora 17, nimeni nu mai pleca! Atunci, unul propune încă un rând, niciunul nu mai avea bani, am mai dat eu „ultimul” rând”, iar unul din cei şase rămaşi propune să facem pe loc o poezie ca să vedem care este „cel mai al dracului dintre noi!” Gil propune să facem un sonet şi-i cere lui Viorel în ce rimă să fie sonetul: în „al”!. Fiecare cu pixul şi foaia lui de hârtie, fără să se uite unul la altul, trebuie să scrie sonetul şi cine termină primul, citeşte primul.
Am rămas ultimul şi mă şicanau, spunând că eu îi programez pe ei, dar ei nu cunosc ce scriu eu, că, probabil, n-am scris nimic, sunt secătuit sufleteşte şi nu am „operă” ca ei, „la vedere”. Au propus ca ultimul să citească primul, drept pedeapsă pentru întârziere. Am fost de acord şi le-am citit:
SONET ÎN ”AL”
Cu voi sunt un sentimental
și vă-nţeleg că-n acest hal
beţi fără bani, omagial!
E al meu gândul din pocal
ce dă târcol – fapt epocal
transmis în stih transcendental
de mentor vlăguit verbal
ce-ar vrea să fie genial!
Ar fi mult mai raţional
să acceptaţi un sfat banal:
acasă haidem, că-i scandal,
ne-aşteaptă vorbe fără voal!
Eu, sincer spun că fi-voi pal:
nevastă-mea e tribunal!
După ce am făcut linişte cu creaţia mea ad-hoc, n-a mai citit niciunul! Şi-au rupt „progeniturile”, unii le-au arucat în scrumieră, alţii le-au băgat în buzunar, iar „marele” Gil a făcut-o bucăţi şi a înghiţit-o cu un pahar de apă!