DISTRIBUIȚI

Ceho-austriacul PAVEL KOHOUT, după absolvirea studiilor filozofice, a devenit un cunoscut jurnalist, dar şi politician cu controversele de rigoare, poate şi pentru că a fost unul dintre adepţii Primăverii de la Praga. Printre realizările sale literare este şi piesa ’’O asemenea iubire’’, revenită după 50 de ani şi pe scândura scenei gălăţene. Atunci se numea ’’Omul în togă’’, acum este vorba de cea de-a cincea premieră din această stagiune şi poate cel mai consistent spectacol oferit propriului public de trupa aflată sub bagheta regizorului Radu NICHIFOR, mai noul director artistic al Teatrului Dramatic ’’Fani Tardini’’. Piesa stă sub semnul distinctiv al iubirii, dar mai ales, aşa cum au remarcat şi alţi colegi de breaslă, al lipsei de curaj şi al copleşitoarelor prejudecăţi. Totul este motivat prin morala comunistă, dominanta acelor vremuri. Se vorbeşte pe şleau despre propriile frici, de mentalităţile sufocante, totul contribuind la oprirea iubirii. Se reconfirmă că uneori să păstrezi doare mai rîu decât să renunţi. I-aş reproşa regizorului Radu Nichifor, aflat la a patria montare la Galaţi, din precedentele se detaşează ’’Domnişoara Nastasia’’, abundenţa mişcărilor bruşte, alese să sublineze, uneori neinspirat, jocul vieţii. Trecând la actori, daţi-mi voie să vă spun câte ceva despre fiecare. O încărcătură emoţională aparte a creat interpretarea Tamarei CONSTANTINESCU, în rolul Jaroslavei Ştiborova, o mamă care+şi depăşeşte normalitatea, grăbind destinul, intervenţiile sale tăioase creând ilaritate în reacţiile celorlalţi parteneri din jocul vieţii. Tamara Constantinescu oferă un regal actoricesc şi ne punem fireasca întrebare de ce nu este folosită mai des cea mai talentată actriţă a momentului din trupa gălăţeană. Cronicarul, alături de publicul care umple până la refuz, deocamdată, serile de reprezentanţii, au descoperit şi pe Valentin TERENTE, împrumutat de la vecinii brăileni, într-un original şi energic Domn în togă. Prietenul nostru intim, judecătorul nostru inimos, este un personaj simbolic, inexistent şi omniprezent, acolo unde oamenii iubesc, greşesc, speră, luptă, cad sau înving. Impresionantă gama interpretativă a acestui minunat şi multivalent actor. Un rol secundar bine conturat realizează şi Ilie ADELIN, venit de la Teatrul din Petroşani, aflat, după ’’Cursa de şoareci’’, la al doilea contact cu publicul gălăţean. Chelnerul său e mai real decât în datele piesei, ajutându-ne să înţelegem că peste iubire nu se aşterne praful niciodată.
Regizorii sunt cei care în teatru dictează şi impun modelele, dar mai ales descoperă autori, implicit piese. Nu mai poţi ataca cu îndârjire dramaturgii de calibru, precum Cehov, Moliere sau Shakespeare. Pavel Kohout, în prima parte a vieţii, a fost un susţinător fervent al comunismului, inclusiv în chip de aparatcik, pentru a deveni după mijlocul anilor 1950, un la fel de aprig militant împotriva lui, redactând, împreună cu Vaclav Havel, amintita Charta 77 şi sfârşind prin a se exila în Austria, de unde întoarcerea în patrie nu i-a mai fost permisă decât după 1990. Lucrarea despre care vorbim permite un spectacol clar, construit riguros, dar emoţionant, actorii gălăţeni reuşind să creeze personaje complexe, nuanţate şi perfect credibile. Ne referim la Flavia CĂLIN în Lidia Matysova, Ciprian BRAŞOVEANU în Petr Petrus, Petronela BUDA în soţia Lida Petrusova, suferind la capitolul dragoste, sau Ionuţ MOLDOVEANU în Milan Ştibor. Parcă am fi vrut mai mult de la Florin TOMA (Toşek), Elena GHINEA (Majka) şi Vlad AJDER (Kral), deşi ultimul a fost aplaudat, la anumite replici, la scenă deschisă. Am simţit, per total, ce înseamnă la casa omului de teatru o piesă bună. Am urmărit un spectacol agreabil la modul inteligent, specie, din păcate, mai rar întâlnită pe plaiurile noastre. Sobră şi scenografia Sorinei ŢOPA. De urmărit şi aplaudat.
Pompiliu COMŞA