DISTRIBUIȚI

Meseria/profesia de zidar/pietrar este una foarte veche şi a făcut epocă în antichitate şi-n Evul Mediu, continuând să fie la înălţime şi în epoca modernă şi-n cea contemporană. E foarte posibil ca tot zidarii (masonii) să fi fost printre artizanii celebrelor piramide egiptene, la marile edificii ale civilizaţiilor antice, inclusiv la construirea Marelui Zid Chinezesc, după cum, fără iscusinţa acestor profesionişti nu ne putem imagina construirea de palate, de biserici şi catedrale din Evul Mediu sau din Epoca Modernă. Pentru epoca contemporană problemele sunt mai complicate, însă contribuţia importantă a acestei profesiuni nu poate fi subestimată, după cum nu putem subsestima sau eluda pentru întreaga civilizaţie umană aportul decisiv al oamenilor de ştiinţă, a spiritelor novatoare care au avut curajul, îndrăzneala, să aplice în tehnica marilor construcţii, a marilor edificii descoperirile ştiinţifice; nu putem subestima rolul arhitecţilor, al proiectanţilor, mai mult sau mai puţin academici. Dar rolul de a executa, de a pune în operă aceste edificii le-au avut masele de zidari (masoni). Am dorit ca prin aceste sublinieri să punem În evidenţă că în construcţia de ziduri (pentru edificii de cultură, administraţie, pentru locuinţe obişnuite/somptuoase etc.) nimic nu e cu putinţă fără munca fizică şi creativeă a acestei categorii socio-profesională. Nu greşim dacă afirmăm că cele mai semnificative aşa-zise/considerate ‘’şapte minuni ale lumii’’ (adică din categoria celor făurite de om, de mintea şi braţele sale) au fost realizate şi cu contribuţia acestor profesonişti. Ziduri sunt pe planeta noastră într-un număr greu de estimate, dacă dorim să inventariem tot ce intră în sfera acestei noţiuni. Însă, din această imensitate, unele din ele se detaşează prin grandoare şi monumentalitate, fiind efectiv celebre şi incluse printre cele şapte minuni ale lumii (ca exemple dăm Piramidele egiptene şi Marele Zid Chinezesc). Două mari ‘’ziduri’’ au devenit foarte cunoscute pentru conştiinţa publică până în secolul al XX-lea; ne referim la Marele Zid Chinezesc şi la Zidul Plângerii din Ierusalim. În secolul al XX-lea s-a mai adăugat un al treilea Zid, intrat în conştiinţa publică (cel puţin europeană) drept ’’Zidul Berlinului’’. Ridicarea acestui zid care avea darul de a opri/împiedica accesul liber al cetăţenilor Berlinului din partea de Est în partea de Vest a avut loc în anul 1961 după ce ‘’mai marii şi mai tarii lumii’’ au decis soartea Germaniei înfrîntă în cel de-al doilea război mondial. Cei patru care au decis scindarea ţării şi a capitalei fostei Germanii au fost: Anglia, Franţa, SUA şi URSS (enumerare strict alfabetică şi nu neapărat valorică). Deci, după 16 ani de la terminarea celei mai mari conflagraţii a secolului al XX-lea conducerile de atunci ale fostei RDG şi ale fostei URSS au decis să ridice acest zid pentru a uşura misiunea forţelor de ordine de a împiedica exodul, mai ales al populaţiei din fosta RDG spre Berlinul de Vest, de unde puteau lesne să se îndrepte, fără vize spre alte zări ale Planetei. Despre acest zid nu am fi vorbit astăzi şi el n-ar fi existat dacă ‘’cei patru’’ ar fi fost mai înţelepţi la împărţireea ‘’prăzii’’ sau ar fi dat ascultare fostului cancelar german din primii ani postbelici şi anume ca Berlinul, prin schimb echitabil de teritoriu să rămână integral în graniţele unui singur stat fie RFG, fie RDG. Avem ştire că şi autorităţile din RDG, cât şi ‘’ocrotitorul’’ acesteia, URSS, erau de accord şi erau dispuse la negocieri pe această temă cu RFG şi cu ‘’cei trei ocrotitori ai RFG’’, respectiv SUA, Anglia şi Franţa. Este sigur că cei trei n-au marşat la propunere şi … aşa s-a născut ‘’zidul’’ de care amintim şi pe fondul ascuţirii litigiilor şi confruntărilor dintre Occident şi URSS. C-am asta este istoria zidului cu pricina. După ştiinţa şi convingerea noastră, vinovaţi de naşterea ‘’Zidului Berlinului’’ nu sunt cei care l-au ridicat pe munca şi cheltuiala statului german de est, ci acei mari ai lumii care au dorit fiecare să dobândească partea care li se cuvenea din trupul ţării pe care au reuşit s-o învingă în cel de-al doilea război mondial. Deci, acel zid delimita Berlinul de Vest (3/4 din suprafaţă şi populaţie) care intra în componenţa RFG, aflată sub tutela SUA, Franţei şi Angliei, de Berlinul de est, ¼ din Berlin, care aparţinea de RDG şi era şi capitala acelui stat. A urmat ’’târgul’’ de la Malta când liderii celor două superputeri militare, SUA şi URSS, au pus la cale să se înfăptuiască ceea ce unii lideri politici şi analişti numesc cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea la care şi noi, adică autorul acestor rânduri, subscrie. La Malta s-a convenit asupra strategiilor şi tacticilor prin care urma ca regimurile politice aşa-zis socialist-comuniste din Europa să ’’cadă’’, cele două Germanii (RFG şi RDG) să se reunească, iar aceste ţări să treacă la regimuri politice pluripartidiste şi la aşa-zisa economie de piaţă, de tip capitalist. A fost momentul când liderul sovietic accepta părăsirea idealurilor social-politice de sorginte marxistă, socialismul şi comunismul, şi revenirea ţărilor socialiste, inclusiv a URSS, la capitalism. Nu comentăm aici din ce raţiuni a acceptat acest ’’târg’’ M.S.Gorbaciov. Le va analiza istoria. În consens cu ce au decis cei doi mari lideri, SUA şi URSS, la 9 noiembrie 1989 se procedează la dărâmarea Zidului Berlinului, cele două părţi ale oraşului, ca şi cele două state germane, reunificându-se în acel an. Noi apreciem că această decizie a fost corectă şi reparatorie într-un fel, pentru naţiunea germană. Nu împărtăşim însă maniera în care transformăm o decizie discutabilă, de împărţire a Germaniei în 1945 în două formaţiuni statale şi apoi decizia de a construi un zid, cu valoare de securitate, finalizată prin decizia de a-l dărâma într-un adevărat mit şi prin aruncarea răspunderii numai asupra unui vinovat şi nu asupra tuturor în culpă. De fapt, căutarea vinovaţilor ştiuţi deja, nu mai are nici un sens. Faptele s-au consumat, iar amintirea perpetuă a unor evenimente prezentate trunchiat şi chiar fals nu are decât darul învrăjbirii dintre oameni- sigur şi între popoare- şi nu al aproprierii şi înţelegerii, al torelanţei şi cooperării civilizate. Prea des uităm că toate fiinţele omeneşti avem de fapt strămoşi comuni şi înainte de a ne numi/sau denumi cum obişnuim ar trebui să conştientizăm că toţi, absolut toţi, suntem oameni şi cu toţii ar trebui să fim responsabili pentru ceea ce se întâmplă în timpul când trecem prin viaţă spre o altă lume despre care nu ştim prea multe. Propaganda anticomunistă se fosloseşte de acest ’’fost zid’’ pentru a ’’înfiera’’, nu cu mânie proletară, ci cu altfel de mânie, fosta tabără adversă că ar fi construit acest zid pentru a-i ţine pe est-germani ca pe nişte ostatici, încălcând astfel, vezi Doamne, drepturile omului. Noi chiar ne întrebăm de ce a mai fost construit acel zid pentru că din 1945 până în 1961, preţ de 16 ani, puteau toţi est-germanii să treacă, nestingheriţi în Berlinul de Vest, iar de acolo puteau foarte lesne să se fi dus în ’’raiul capitalist’’ când doreau. Se pare că nu s-au prea înghesuit şi atunci nu se prea justifică ’’zidul’’. După ce l-au făcut şi apoi l-au refăcut tot ei, est-germanii, zidul a devenit un mit, o legendă de care se folosesc acum. Nu ştiu care e protocolul dumnealor, la câţi sau din câţi în câţi ani aniversează/celebrează dărâmarea zidului: anual? lunar? bianual? la zi?, la2, 3, 4, 5 ani?, de aceea ne facem ’’mea culpa’’. Noi ne mirăm de această ’’iniţiativă’’ năstruşnică şi nu înţelegem ce urmăresc organizatorii/autorităţile să arate şi mai ales cui să arate?! Luăm însă lucrurile ca atare. Germania, prin conducătorii ei de astăzi, simte nevoia să celebreze acest eveniment. Ştiu că atunci când au celebrat a 15-a aniversare, autorităţile lor au făcut gestul de a-i premia pe actorii care au moşit această dărâmare cu câte un milion de dolari fiecare, adică de căciulă. Deci pe fostul preşedinte american din acea perioadă, John D. Bush-senior, liderul sovietic de atunci, M.S. Gorbaciov şi cancelarul german din acea vreme, Helmut Kohl. Presupunem că banii au provenit din bugetul statului german. Deci, cei trei ’’foşti mari’’ au fost premiaţi cu o asemenea sumă, deşi ei n-au pus mâna, atunci, nici pe târnăcop, nici pe vreo altă unealtă să dărâme zidul. Din informaţiile noastre, sumare şi incomplete desigur, ştim că la a 25-a aniversare din 2014, la festivităţi capel-maistru a fost chiar fosta pionieră ’’utecistă’’, poate şi membră a partidului conducător din RDG, fosta profesoară de fizică din Berlinul de Est, actualul cancelar al Germaniei reunificate, pe nume Angela Merkel. Cazul acestei doamne cancelar şi lider al Partidului Creştin Democrat este unul foarte interesant. Permiţându-ne o glumă, putem afirma că numai reunificarea, hotărâtă de mai marii şi mai tarii lumii, a dat şansă Germaniei să aibă un vajnic conducător de partid şi cancelar la al treilea mandat, un ’’cadru’’ crescut, format şi educat la Şcoala socialistă din fosta RDG. Angela Merkel este cadoul pe care fosta RDG l-a făcut Germaniei. Să remarcăm aici că şi actualul lider al opoziţiei din Parlamentul Germaniei este Gregor Gysi, liderul fostului partid de guvernământ din fosta RDG înainte de reunificare, despre a cărui participare la acele festivităţi nu avem ştire, dar apreciem în mod deosebit această personalitate politică pentru consecvenţă în idealurile sale politice. Gregor Gysi a fost liderul tineretului socialist est-german şi-n ’89 era deja în conducerea P.S.U.G., iar în degringolada de atunci a avut curajul şi demnitatea să asigure continuarea acestui partid care părăsise rolul de conducător al societăţii germane, iar astăzi este şi liderul acestui partid şi liderul opoziţiei din Bundestang. La a 25-a aniversare au fost multe flori, strângeri de mână, îmbrăţişări, cuvântări scurte şi seci, iar în centrul centrului atenţiei nimeni alta decât doamna cancelar. În final mulţimea adunată pleacă ’’bucuroasă’’ spre casă, iar liderii interni şi oaspeţii externi se retrag la o binemeritată şuetă, unde schimbă impresii, pun ţara şi lumea la cale şi se ospătează cu ce au mai bun bogaţii şi îmbuibaţii lumii. De la festivităţi şi ospăţ n-a lipsit personajul cu semn pe frunte care a fost de fapt ’’naşul cel mare’’ al dărâmării Zidului Berlinului şi al socialismului european-este vorba de liderul suprem de atunci al PCUS şi al statului Sovietic-URSS, nimeni altul decât Mihail Sergheevici Gorbaciov. Nu s-a comunicat dacă la a a 25-a aniversare a dărâmării Zidului Berlinului lui M.S. (’’Maiestatea Sa’’) Gorbaciov i s-a mai decernat vreun premiu şi în ce sumă. Ne imaginăm ce bucurie vor trăi viitoarele generaţii prezente la aniversarea a 50, 75, 100, 1000 de ani de la căderea (dărâmarea mai corect spus, pentru că nu a căzut singur, ci ajutat) Zidului Berlinului şi ce premii vor primi stră-stră-răsstrănepoţii celor trei mari pomeniţi şi care în 1989 au ordonat ’’SĂ SE DĂRÂME ZIDUL’’. Ordinul s-a executat spre satisfacţia decidenţilor, dar şi a multora din cei ce l-au construit. Aşa a dispărut un zid şi s-a născut un mit. Din cele trei ziduri celebre, unul a rămas , e cel mai vechi şi e o minune şi atracţie turistică şi strategică (Marele ZID CHINEZESC), unul e o frumoasă ruină bine întreţinută (ZIDUL PLÂNGERII din Ierusalim), unde evreii se prosternează şi-şi pun fel de fel de dorinţe pe care le visează împlinite, iar unul, cel mai tânăr zid, fără nimic celebru, cel din Berlin, a dispărut prin distrugere voită şi s-a transformat într-un mit de aducere aminte a isprăvilor mai-marilor şi mai-tarilor lumii de la mijlocul secolului al XX-lea, prilej pentru ca la aniversările programate să se decerneze premii, foarte consistente în monede/bancnote forte, unor bunicuţi aflaţi la vârsta senectuţii care au moşit dărâmarea zidului şi au contribuit la naşterea acestui mit, care sperăm să nu ţină mult.
Prof. Dr. Miluţă Th. BORTĂ