DISTRIBUIȚI

de Iuliu Crăcană Prolegomene la o nouă utopie: Democraţie fără partide „Partidele nu se alcătuiesc in armonie cu legile, pentru binele general, ci pentru foloase personale” spunea Tucidide. „Partidele sunt structurile mafiote cele mai bine organizate” spunea Viorel Cataramă. Am reprodus aici două opinii despre partidele politice şi despre democraţia reprezentativă enunţate de personaje în deplină cunoştinţă de cauză. Între cele două, temporal, au fost emise nenumărate opinii la fel de critice. Deşi actualmente conduc statele şi lumea, vedem că, de-a lungul istoriei, partidele nu au fost înfăţişate în cele mai calde culori. Nu se cunosc oameni politici, oameni de cultură, istorici, care, analizând partidele politice din timpul lor sau din trecut, să facă afirmaţii fundamental contrare celor de mai sus. Teoretic, scopul partidelor este să ajungă la putere pentru a-şi implementa programele politice, economice, sociale ş.a. Dacă privim, însă, înapoi, istoria partidelor şi a oamenilor politici se dovedeşte a fi o succesiune de „alianţe şi confruntări” care au avut un singur scop: acapararea puterii în scop personal şi de grup, care să le faciliteze accesul la bugetul public. Dintotdeauna, în fruntea fiecărui partid, se află una sau mai multe dinastii în care mai toţi membrii familiei ocupă câte o demnitate sau o funcţie publică. În anumite medii, perioada interbelică încă mai este idealizată, fără fundament, însă, în privinţa vieţii politice. Nu trebuie să citim mai mult decât memoriile lui Constantin Argetoianu pentru a ne lămuri despre adevărata faţă a clasei politice contemporană cu el. Cât despre perioada antebelică, publicistica lui Eminescu sau piesele lui Caragiale ne sunt suficiente pentru a ne da seama că nu există nici o diferenţă între partidele politice şi „emanaţii” de atunci şi cei ce acum. Alternanţa la putere nu face decât să aducă în fruntea bucatelor tot pe „ai noştri” iar, în continuare, întrebarea fundamentală a votantului român rămâne: „Eu cu cine votez?”. Mai mult, în sistemul electoral românesc ni se prezintă o „culme” a democraţiei reprezentative: nu se duce în parlament candidatul care la alegeri a întrunit cele mai multe voturi, ci cel de pe locul doi sau trei. Cu alte cuvinte, este contrazis cel mai important principiu al democraţiei mult-trâmbiţate de cei care vor să conserve acest sistem politic. În ultima vreme se conturează, perfect îndreptăţit dealtfel, o aversiune faţă de partide şi de politică, ce pare mai gravă decât cea de la sfârşitul perioadei interbelice. Şi la fel de periculoasă. Politicului i se pune în faţă o oglindă în care, din păcate, nu se priveşte şi nu se va privi niciodată. Generaţiei „facebook”, la adresa căreia auzim mârâituri pe la colţuri din partea unor politiceni, nu ii pasă de jocurile politice. Această generaţie detestă politica, nu înţelege aranjamentele, compromisurile politice, şi pune pe seama lor modul dezastruos în care este condus statul. Din ce în ce mai mulţi tineri vor să emigreze „într-o ţară normală”. La ultimele alegeri prezidenţiale nu a câştigat Klaus Iohanis, acesta nu a arătat nimic deosebit, nici că ar fi vreo personalitate politică mai de doamne-ajută, nici vreun proiect de ţară. Nu, românii au arătat prin votul lor că nu iubesc partidele. Preşedinte al României a fost ales candidatul care a fost perceput ca relativ independent faţă de partide. Am admirat, în urmă cu ceva vreme, atitudinea echidistantă a demonstranţilor din Piaţa Universităţii care nu s-au lăsat remorcaţi de nici un partid politic. La un moment dat, piaţa devenise anarhică. I s-a reproşat lipsa de organizare politică, lipsa unui lider. I s-a reproşat că nu participă la procesul democratic. Numai că Piaţa s-a dovedit inteligentă. A stat departe de politică. Ştia că, odată ce s-ar fi organizat într-un partid politic, ar fi intrat în morişca politică a democraţiei de tip reprezentativ. Ar fi trebuit să facă alegeri interne pentru a-şi alege reprezentanţii şi, din acel moment, ar fi început să semene cu orice alt partid, să devină tributară promisiunilor, a grupurilor de interese etc. Că aşa au vrut ei sau că aşa au vrut cei care s-au strâns în jurul lor, liderii informali ai pieţei au rămas curaţi. Înaintea alegerilor, se duc intense campanii mediatice care ne spun cât de important este votul nostru. Ni se inoculează aceeaşi dilemă morală pe care o avem în prezenţa unui cerşetor. Deşi avem cu toţii nenumărate motive pentru a nu baga mâna în buzunar, o facem de fiecare dată. Cerşetorul este şi mâine în acelaşi loc şi va face apel la acelaşi sentiment de nedepăşit în mod raţional: mila. În privinţa votului, se apelează la un alt sentiment uman fundamental: cel al datoriei. Mi se va spune în permanenţă că este datoria mea de cetăţean să votez. În mod raţional, pentru că mă interesează din ce în ce mai mult în ce ţară va creşte fiul meu nu ar trebui să mai validez pe nimeni care să mă fure şi să îmi jignească bruma de inteligenţă. Până acum am făcut eforturi supraomeneşti pentru a mă convinge că votul meu poate schimba ceva. Acum ştiu, se poate schimba ceva, dar nu în acest sistem aşa-zis democratic. În România, criteriul reprezentativităţii s-a dovedit întotdeauna dăunător. L-am importat dintr-un alt tip de civilizaţie, cea occidentală, unde a prins, şi se dovedeşte, încă, funcţional. Noi am preluat, ca în mai toate domeniile forme fără fond. Putem da vina pe factori diverşi precum balcanismul, lipsa de educaţie, lipsa de simţ civic, dar nu ne interesează decât rezultatul: cu câteva mici excepţii, în fruntea bucatelor au ajuns întotdeauna hoţii naţiei. Alegerile nu fac decât să îi schimbe pe unii cu alţii. Mircea Dinescu exprima plastic fenomenul printr-o comparaţie cu locul ştiut de pescari în care se prinde ştiuca. Deşi astăzi pescuieşti ştiuca acolo, dar, fiind cel mai bun loc de vânătoare pentru ştiucile mari, a doua zi, locul este ocupat de o altă ştiucă. Ni se spune că avem clasa politică pe care o merităm. Eu nu îl merit pe Vanghelie, primarul meu de sector, sau el nu mă merită pe mine. Din acest motiv am votat întotdeauna cu altcineva. S-a ales tot Vanghelie. Pentru că el reprezintă majoritatea. Iar majoritatea alege după chipul şi asemănarea ei. În plus, majoritatea poate fi cumpărată. Vanghelie nu mă merită, Oprescu nu mă merită, Ponta nu mă merită (la comparaţie, pentru că mi-am muncit singur teza de doctorat), Klaus Iohanis nu mă merită şi nu vă merită nici pe dumneavoastră, cei care citiţi aceste rânduri. Voi, împreună cu cei ca voi, care nu sunteţi conectaţi la bugetul public prin comisioane de milioane, cei care nu au legături cu lumea interlopă, cei care ştiu mai bine că aşa-zisele soluţii ale politicienilor nu sunt cele mai bune, aţi putea conduce ţara mult mai bine. Dar nu aţi trecut printr-un filtru de partid, nu v-a selecţionat nimeni. Avem nevoie să fim conduşi de oameni oneşti şi de specialişti. Dar specialiştii sunt ţinuţi deoparte iar parlamentul şi guvernul sunt o adunătură de incompetenţi, de oameni puşi pe căpătuială şi rău intenţionaţi. Ce să mai vorbim de criteriul politic, principiu de bază al numirii în funcţiile administrative? Ajunge să ne uităm doar la membrii guvernului. Parcă este o condiţie obligatorie ca să nu ştie nimic despre domeniul pe care urmează să îl conducă, ba, mai mult, să nu fie specialişti în nimic. Luând la puricat guvernele de după 1990, vom vedea că, în ultimii ani, situaţia se înrăutăţeşte. Criteriul politic este nu doar inadecvat, ci nociv, deoarece clasa politică este coruptă şi incompetentă. Să ne întoarcem la criteriul reprezentativităţii. Parlamentarii, consilierii locali, sunt aleşi. Asta îi face dependenţi de partide, în afara cărora nu au nici o şansă. Legislatorii noştri habar n-au ce votează singura lor competenţă fiind cea de a-l repera pe liderul de grup şi de a vota după cum ridică acesta mâna. În subordinea lor, prin camerele Palatului Republicii şi prin birourile ministerelor, printre pilele aduse odată obţinerea mandatului, păstraţi de nevoie (cineva trebuie să ducă şi greul), ar mai fi câţiva funcţionari care ştiu cum se elaborează o lege, dacă ar fi lăsaţi să îşi facă treaba. Sistemul este nociv şi românul ştie asta. O spune oriunde, în tramvai, la o bere, la televizor. Nu facem nimic pentru că ni se pune în faţă ameninţarea dictaturii. Ni se spune că nu putem altfel, că nu există politică democratică fără partide şi fără ele ne paşte dictatura. Mă tem că dictatura chiar constituie o ameninţare şi că ea va fi considerată o soluţie la un moment dat. Statistic, românii sunt din ce în ce mai nostalgici după comunism. Nici extrema dreaptă nu duce lipsă de aderenţi, chiar dacă se manifestă, încă, timid. Revirimentul ideologiilor totalitare este doar începutul. Pe de altă parte, un sistem autoritar de tipul Carol al II-lea nu este exclus în viitorul apropiat. Justificarea ar fi aceeaşi: altfel nu putem scăpa de corupţie, partidele sunt nocive pentru societate. Şi vor urma, apoi, toate relele ştiute. Şi, justificarea prezentată mai sus este cât se poate de pertinentă. Dacă ne întoarcem puţin în istorie şi vedem de ce a apărut primul parlament din lume, cel englez, format din reprezentanţii stărilor, vedem cât este de anacronic astăzi. Anacronismul este accentuat de păstrarea celor două camere, total inutile. Partidele, la rândul lor, sunt şi mai anacronice. La respectivul moment istoric ele au însemnat un pas înainte, dar acum ne ţin pe loc. Democraţia partidelor este atât de vlăguită, la fel ca sistemul feudal pe care l-a înlocuit la un moment dat, încât nu mai poate fi revigorată. Odată condiţiile sociale şi economice complet schimbate. Partidele nu îşi mai îndeplinesc funcţiile esenţiale, ci sunt doar condiţia sine qua non pentru a putea face politică. Iar oamenii oneşti stau departe de partide. Unul dintre motivele pentru care sistemul nu mai funcţionează este lipsa oricărui tip de cens. Este vorba de cei care votează. Actualmente, alături de cetăţenii responsabili, cei care participă la procesul electoral pentru viitorul ţării al lor şi al copiilor lor există o categorie, deşi nu majoritară, care votează pentru pomeni electorale şi aleg fără nici un criteriu, cel mult pentru jumătatea de bancnotă pe care o vor primi la sfârşitul scrutinului. Alături de aceştia, mai există o categorie care votează notorietatea candidatului. Este maximul de implicare politică de care sunt în stare. Dar aceste categorii închină balanţa şi sunt cele mai căutate de partide. Iar aceste categorii sunt convinse doar cu pomeni electorale, cu circ şi, mai ales, cu un buget de campanie cât mai mare. Acest fenomen trebuie să dispară. Analiştii şi politologii constată acelaşi lucru. Pierre Rosanvallon, în „Contrademocraţia, politica în epoca neîncrederii”, spune că viaţa internă a partidelor are ca rezultat deselecţia valorilor. Florian Colceag a surprins perfect nocivitatea partidelor: „Avem o selecţie negativa. Pe sistemul legislativ actual nu poţi promova nişte oameni capabili. Ei trebuie să treacă mai întâi prin filtrul de partid. Filtrul de partid înseamnă corupţie, pupincurism, mită, mafiotism şi aşa mai departe, până la necesitatea existenţei şcolii vieţii prin puşcărie. Dacă nu e aşa şi candidatul e un om curat şi un bun profesionist, atunci nu poate fi tras de sfori, nu e şantajabil. http://www.dela0.ro/matematicianul-florian-colceag-pot-demonstra-ca-dumnezeu-exista-si-actioneaza#sthash.DPPYDG7l.dpuf 9.12. 2013 Aşa-zişii lideri ai oricărui partid, trebuie să meargă pe o linie subţire între foamea monstrului care este partidul şi foamea proprie. În cazul în care nu hrăneşte partidul, va fi aruncat de acesta ca o măsea stricată. Dacă dă curs în totalitate foamei partidului, va pierde electoral. Aşa că îi trebuie două calităţi: carismă, înţeleasă ca priză la public, şi o extraordinară capacitate de a minţi. În ecuaţia asta, interesul cetăţenilor nu există. Mă întreb cât timp au acordat liderii partidelor de la putere driblingului între interesul partidului şi interesul propriu în ultima perioadă şi cât timp le-a mai rămas pentru îndatoririle fundamentale ale funcţiilor publice cu care au fost învestiţi de electorat. Despre membrii de partid, o părere avizată nu poate avea decât cel care participă la o şedinţă a membrilor de partid din eşalonul al doilea. Nu trebuie să facem eforturi pentru a demonstra că se intră în partide pentru căpătuială, este deja o axiomă. Nimeni, dacă nu e idiot, nu aderă la un partid din convingere ideologică, mai ales acum, când stânga implementează politici publice de dreapta şi viceversa. Îi privesc pe membrii de partid cu dispreţ şi cu teamă, totodată. Sunt oameni care intră într-o haită. Îi atrage apartenenţa la un grup care, dincolo de animoziţăţile interne reacţionează la modul mafiot: „dai în unul, strigă toţi”. Devine o formă de eroism să rămâi în afara haitelor. Sunt oameni care intră în haite de nevoie. Pentru că se simt fără nici o protecţie în afara partidelor. Sunt haite mari şi haite mici. Cea mai mare a fost intitulată fără ruşine, nota bene, „poporul PSD”. Un popor diferit faţă de poporul român, cu interese antagonice nu doar faţă de celelalte partide, ci faţă de toţi cetăţenii care nu sunt înregimentaţi. Scopul partidelor politice este să ajungă la putere. Nu mai vreau să aud de putere pe votul meu. Avem nevoie să fim conduşi de oameni care doar vor să trăiască decent, nu să devină milionari într-o generaţie din furtul banilor publici. Democraţie? Partidele au înţeles de mult să se folosească de alternanţa la putere pentru a mima democraţia. Partidele au bătut palma peste capul nostru. Partidele au confiscat democraţia şi exercită o tiranie. Cum se întâmplă aceasta? Deşi votul pare a fi esenţa democraţiei, el duce la anularea democraţiei pentru că nu mai există pârghii de supraveghere din partea poporului. Nemaiputând cenzura găştile denumite partide decât din 4 în 4 ani şi doar pentru un vot negativ care poate, cel mult, să aducă la putere cealaltă gaşcă, fără a mai vorbi de mafia transpartinică, cetăţeanul şi-a pierdut vigilenţa de cenzor. Luarea de atitudine devine ineficientă. Alesul nu are nici o datorie faţă de votant pentru că nu el îl legitimează. Îl legitimează poziţia în partid în conformitate cu care i se repartizează un loc mai mult sau mai puţin eligibil. Odată legitimat se sustrage oricărei datorii faţă de binele public, nu îl interesează decât binele personal şi cel al familiei sale lărgite, partidul. Înlocuită cu conceptele relative popularitate şi notorietate, reputaţia a devenit atribut al personalităţii a cărei pierdere nu mai constituie un handicap în politică. Din contră. Sistemul are la temelie un anumit tip de votant: cetăţeanul lipsit de educaţie şi de mijloace materiale. Cetăţeanul needucat votează mediocritatea şi notorietatea. Şi, culmea, deşi inferior ca număr în societate, un anumit tip de cetăţean devine majoritar în cadrul procesului electoral. Recesivitatea dialectică (în sensul filozofiei lui Mircea Florian) funcţionează în cazul votantului român exact aşa cum imaginea imigranţilor permanenţi sau temporari români nu este dată de majoritatea care munceşte sau studiază în străinătate, ci de minoritatea care cerşeşte sau fură. Trebuie să privim din nou spre un sistem cenzitar care să înlăture caracterul recesiv al acestei societăţi antagonice. Un cens al culturii minime şi al responsabilităţii cetăţeneşti. Se simte astăzi în aer, prin felul cum oamenii înţeleg să folosească reţelele de socializare, prin mesajele de protest pe care le postează, prin felul în care se convoacă la manifestaţii, că urmează o nouă eră a democraţiei: democraţia digitală. Nu mai suntem în secolul al XIX-lea, al trăsurii, al scrisorilor care se deplasau cu 30 de kilometrii pe zi, în care parlamentul format din reprezentanţi era unica soluţie democratică. Persoanele active au internet. Ne putem reuni online cu toţii precum atenienii în agora. Ne putem întoarce la originea democraţiei. Trebuie exclusă prostia şi corupţia. Cum o facem? Cum punem în fruntea instituţiilor specialişti, oameni care au avut un cuvânt de spus în domeniile respective, iar în legislativ cetăţeni oneşti? Acum, pentru a fi ales, oriunde, în consilii judeţene sau parlament, trebuie să candidezi şi să fi susţinut de un partid. Ai nevoie de bani şi influenţă, care se capătă printr-o serie de compromisuri şi relaţii cu oameni cărora le rămâi dator. În general, geniul uman se manifestă individual şi în general, manifestările sale sunt respinse de societate. Marile descoperiri şi inovaţii nu au avut un impact imediat. Dar, au fost momente în istoria umanităţii când geniul uman s-a manifestat şi la nivelul societăţii în general. Omenirea şi-a demonstrat capacitatea de a se mobiliza în momente critice, de a evolua, de a face paşi pe scara evoluţiei. Sursele de energie ne aşteaptă. Doar când rezervele de hidrocarburi se vor împuţina cu adevărat, când se va atinge pragul critic, doar atunci vor fi îndeplinite condiţiile pentru a folosi alte surse de energie. Probabil încă un sunt îndeplinite condiţiile. Cred, însă, că sunt îndeplinite condiţiile pentru a trece la un nou sistem politic. Cel actual, cel care gravitează în jurul partidelor, şi-a epuizat resursele. Ni se tot spune că acesta este singurul sistem democratic posibil, în afara căruia nu găsim decât derapaje spre dictatură şi încălcarea drepturilor omului. Vă rog să îmi permiteţi să propun un alt sistem politic. Unul în care renunţăm la partide şi instaurăm democraţia. Un sistem în care oamenii nu vor mai vota oameni, ci vor participa ei înşişi la viaţa politică, un sistem fără partide politice, fără reprezentanţi „aleşi”. De ce acum un astfel de sistem politic? Pentru că dezvoltarea informaticii şi a internetului, semnătura electronică etc., facilitează trecerea spre un astfel de sistem. Acest sistem politic nu va avea la bază votantul şi partidul. Accentul va cădea pe cetăţeni oneşti din jurul nostru. Îi vedem zilnic. Ştim că ei sunt soluţia, dar că stau, sau sunt ţinuţi, departe de politică. Legislativul: Pasul 1 Cum ar putea fi selectat cetăţeanul participant la viaţa politică? În mod obligatoriu, el va trebui să îndeplinească nişte condiţii cumulative. Trebuie să cădem de acord că nu toţi cetăţenii trebuie să participe la luarea unor decizii politice. Sunt cetăţeni care nu au dovedit prin nimic că se pot face utili societăţii, şi, pentru că nu se pot administra pe ei, nu ar trebui să li se permită să decidă în privinţa altor membri ai societăţii. Cine sunt cetăţenii utili societăţii? Trebuie să ne întoarcem la valorile eterne ale umanităţii din istoria cunoscută precum: familia ca bază a societăţii, gradul de cunoaştere şi prestarea unei activităţi legale, utile societăţii, experienţa de viaţă etc. În funcţie de aceste principii, fiecare cetăţean ar trebui să primească un punctaj. De exemplu: – Căsătorit: 4 puncte La aceasta se pot adăuga puncte suplimentare. De exemplu un punct dacă are copii şi un punct pentru locuinţă în proprietate. Maxim 6 puncte. – Are o meserie recunoscută de societate, atestată printr-o diplomă: 4 puncte La acesta se adaugă câte un punct pentru absolvirea unei facultăţi, un altul pentru master sau studii aprofundate, un altul pentru doctorat ş.a.m.d. Maxim 7 puncte. – Este plătitor de impozit pe venit: angajat cu carte de muncă sau practicant al unei meserii liberale, plătitor de impozit, inclusiv din rente sau chirii: 5 puncte. Pensionarii sunt asimilaţi, la fel şi şomerii, cei care dovedesc că au prestat o activitate lucrativă legală, utilă societăţii, timp de mai mulţi ani, activitate pe care, din condiţii obiective, nu o mai prestează. Angajatorii (peste un anumit număr de angajaţi), ar putea primi un punct în plus. Maxim 6 puncte. – Condiţii de vârstă: să spunem 3 puncte pentru 30 de ani, 4 pentru 35, şi 5 pentru peste 40. Maxim 5 puncte. Pentru a îndeplini condiţiile de a fi ales în forurile legislative (parlament, consilii judeţene, locale, etc.), să spunem că cetăţeanul ar trebui să cumuleze minim 15 puncte, ceea ce ar însemna să fie îndeplinite bine trei dintre cele patru condiţii. Este posibil să existe oameni care nu îşi întemeiază o familie dar, în rest, au o viaţă socială şi cetăţenească împlinită, sau care nu muncesc, de exemplu doamnele casnice, dar al căror nivel de pregătire intelectuală să le permită să participe la viaţa politică. De asemenea, putem considera că tinerii sub 30 de ani cu studii superioare, care dovedesc maturitate socială prin întemeierea unei familii şi prestarea unei activităţi utile societăţii, sunt apţi să ia parte la actul politic. Prin introducerea acestui punctaj vom elimina din viaţa politică o categorie de cetăţeni. Vom vedea mai târziu de ce. Îndeplinirea acestui punctaj minim, alături de manifestarea opţiunii de a se implica în viaţa politică ar asigura că deciziile politice se vor lua de către cetăţenii activi şi responsabili, singurii care, în opinia mea, îşi merită apelativul de cetăţean. Pasul 2 Cum se va face alegerea pentru forurile legislative? Prin tragere la sorţi, printr-un sistem de selecţie electronic, dintre cetăţenii care îndeplinesc punctajul. Procedura de tragere la sorţi va fi publică şi transparentă, astfel încât să nu existe nici un dubiu asupra corectitudinii sale. Procedura va fi îndeplinită de o autoritate electorală publică. Cei care vor fi traşi la sorţi, parlamentari şi consilieri locali, vor fi reprezentativi pentru restul cetăţenilor. În mod firesc, ei vor fi din toate categoriile sociale şi naţionalităţile conlocuitoare şi, pentru o perioadă de timp (să zicem 4 ani), vor constitui forul legislativ respectiv. Numărul parlamentarilor se va situa între 1000 şi 5000, de preferabil mai mulţi, pentru a nu fi posibilă coruperea sau şantajarea unei majorităţi. Proporţional, consiliile vor fi mai puţin numeroase. O condiţie obligatorie ar trebui să fie ca aceştia să îşi manifeste deschis opţiunea de a participa la viaţa politică prin înscrierea personală într-un tabel naţional. Îşi vor trece acolo pregătirea profesională, nivelul studiilor etc, iar verificarea îndeplinirii criteriilor se va face ulterior tragerii la sorţi. Pasul 3 Cum îşi vor desfăşura activitatea? Aceştia vor fi cei care vor avea obligaţia ca, atât timp cât va dura mandatul lor, să se preocupe o parte din zi, câteva ore zilnic, de problemele societăţii. Vor putea să îşi exercite în continuare meseriile lor chiar dacă îşi vor reduce, pentru perioada mandatului, programul şi ritmul de lucru. În felul acesta nu vor depinde de politică şi nici nu vor ajunge la disperarea de a-şi pierde, precum mulţi dintre aleşii actuali, singura carieră pe care o au, cea politică (disperarea duce la compromisuri inimaginabile). Nu vor umbla cu girofar. Acest parlament va fi cel mai ieftin din lume. Parlamentarii nu vor avea maşini de serviciu, şoferi, cheltuieli cu cazarea şi deplasarea în teritoriu, sume forfetare, consilieri personali. Vor lucra din localităţile lor, din apartamentele lor, sau din birourile de la slujbele lor, sau chiar dintr-un parc, de pe laptop sau de pe tabletă, pentru că activitatea lor se va desfăşura pe internet. Vor avea un soft dedicat, în care vor avea doar ei acces, în care vor vota, vor putea afişa iniţiative legislative, vor monitoriza activitatea lor şi a celorlalţi parlamentari, vor putea fi informaţi despre activităţile curente ale instituţiei în care lucrează. Deşi securizat, nu va fi nici o problemă dacă acest program va fi spart. Cea mai mare parte a informaţiilor de acolo va fi publică. Singurul pericol ar fi ca cineva să voteze în locul parlamentarului, dar remedierea ar fi simplă, titularul dreptului de vot va afla şi va reacţiona, înlăturând eventualele efecte ale fraudei. Activitatea legislativă va fi sprijinită de un consiliu legislativ format din jurişti profesionişti care va veghea la armonizarea actelor normative şi va fi supravegheată de Curtea Constituţională. Aleşii vor trebui remuneraţi cu un venit decent pentru starea actuală a economiei şi nivelul salarial mediu. Este posibil ca unii dintre ei să fie şomeri iar acest venit să însemne ceva, pe când pentru alţii, oameni de afaceri sau rentieri, acest venit să nu însemne nimic. Pe lângă un laptop cât de cât performant, pe care presupunem că unii dintre ei nu şi-l pot permite, nu văd ce altceva ar trebui să primească din bani publici. Se vor deconta deplasările la întâlnirile interparlamentare şi alte activităţi unde prezenţa lor fizică este necesară. Revenind la salariu, să spunem că o sumă fixă de între 2000 şi 2500 de lei ar fi suficientă. Se va prevedea obligaţia angajatorului ca, la cererea lor, să le reducă timpul de lucru cu cel mult jumătate. Probabil, cei care au venituri mari şi pentru care suma nu reprezintă decât ciubucul chelnerului, vor considera că fac muncă patriotică. Dar, dacă vor avea aplecare către politică, către binele comunităţii, se vor înscrie pe listele de eligibili şi, în cazul în care vor fi aleşi, se vor apleca asupra acestei activităţi cu pasiune, sunt sigur. Cei fără venituri, ar face această activitate cu aceeaşi dăruire şi vor avea şi o sursă de venit. Dar, marea majoritate vor fi persoane active care se vor implica în politică ştiind că, pentru patru ani, au ocazia să nu fie doar chibiţi. În urma tragerii la sorţi, în parlament vor ajunge pensionari şi liberi profesionişti, profesori, medici, funcţionari, angajaţi în multinaţionale sau la magazinul din colţ, agricultori ş.a. Cu toţii avem mai multă încredere în ei decât în „aleşii” noştri. Parlamentarii vor avea drept de iniţiativă legislativă. Sprijiniţi de un consiliu legislativ, format din specialişti, vor dezbate şi proiectele legislative venite dinspre societatea civilă sau dinspre presă şi le vor adopta cu vot majoritar. Pentru a încuraja „lucrul bine făcut”, la finele unei legislaturi, o parte (să spunem 100) dintre parlamentari, cei care au avut activitatea cea mai prodigioasă, vor fi aleşi în mod excepţional pentru a-şi continua activitatea pentru un alt mandat de 4 ani. Executivul: Cine va forma guvernul? Profesioniştii dintr-un domeniu îşi vor depune CV-urile şi proiectele iar parlamentul va alege. După toate premizele, având în vedere că membrii săi nu vor face parte din vechile haite denumite partide, parlamentul va alege total dezinteresat astfel că va fi ales candidatul cel mai indicat de activitatea lui profesională, de abilităţile dovedite de bun manager, de reputaţia şi de calităţile lui morale. Actualii miniştri ai Transporturilor, Învăţământului, Culturii, Agriculturii, Economiei (mai căutaţi dumneavoastră), nici nu ar avea curajul să îşi depună candidatura. Miniştrii ar avea o putere de decizie limitată, ei trebuind să respecte legea şi proiectele pentru care au fost numiţi. În cazul în care nu reuşesc, vor trebui să se explice parlamentului şi, după caz, vor fi schimbaţi prin vot cu un alt candidat care să ducă mai proiectul, sau un alt proiect. Pe plan local, fotoliile de primar vor fi ocupate pe acelaşi principiu. Consiliul local va selecta primarul în funcţie de trecutul său profesional şi moral şi, bineînţeles, de proiectul său edilitar. Cu siguranţă, reputaţia şi abilităţile dovedite în comunitate de bun gospodar, de bun manager, vor conta cel mai mult. Preşedintele statului: Va fi ales după procedura actuală şi va avea aceleaşi atribuţii constituţionale. El va reprezenta statul pe plan extern şi va realiza echilibrul dintre puteri pe plan intern. Singura diferenţă va fi aceea că, în lipsa partidelor, va dispărea monopolul acestora asupra funcţiei supreme în stat. În sistemul actual, dacă nu este desemnat (în general este desemnat liderul) de unul dintre primele trei partide, un candidat nu are nici o şansă să ajungă preşedinte, oricâte merite profesionale şi oricâte calităţi morale ar avea. Practic, preşedintele este legitimat de partid şi nu de cetăţean. Dacă mai doreşte un mandat, Preşedintele este obligat să ţină aproape de partid pe durata mandatului. Fără partide politice, la Preşedinţia României vor candida, cu siguranţă, cetăţenii cu o imagine deosebită în ţară şi pe plan internaţional. Care ar fi avantajele unui astfel de sistem politic? 1. democraţia reală. Ar fi pentru prima oară în istorie când cetăţenii chiar ar conduce societatea, direct şi nemijlocit. Acest sistem ar reprezenta o soluţie actuală, modernă, dar totodată avangardistă şi revoluţionară, la o problemă veche şi, se pare, încă nerezolvată: o guvernare a cetăţenilor pentru cetăţeni. 2. o puternică societate civilă Politica nu va mai însemna noi şi ei: politicenii şi restul lumii. Faptul că există şansa să intri în terenul de joc, îi va stimula pe cetăţeni să se antreneze continuu, să urmărească presa, ştirile, procesul legislativ şi actele de guvernare, cu mai mare responsabilitate. 3. o presă responsabilă şi puternică. Astăzi presa audiovizuală şi scrisă este condamnată să fie în barca puterii sau a opoziţiei, dar oricum, arondată partidelor politice cu care patronii sunt în directă legătură. Odată ce partidele politice vor dispărea, patronii se vor concentra pe profitul curat, care va veni doar din competiţie şi din presa de calitate. Presa va fi cu adevărat o putere pentru că, într-un astfel de sistem politic, informaţia furnizată de presă ar fi esenţială în luarea deciziilor politice. Marile voci din presă, cei care se vor ocupa cu modelarea publicului şi formarea opiniei publice, vor deveni cetăţeni cu o greutate deosebită în societate, iar căutarea adevărului şi a soluţiilor cele mai bune va fi pentru ei o datorie de onoare, cu atât mai mult cu cât legiuitorul va ţine cont de argumente şi nu de mâna ridicată a şefului de grup parlamentar. Presa nu doar va cenzura ci va ajuta procesul legislativ şi administrativ şi, prin aportul de informaţii, va ajuta la alegerea unor manageri publici care nu au în trecutul lor fapte de corupţie, o moralitate dubioasă etc. 4. un real stat de drept. Vorbim de independenţa justiţiei care nu va mai depinde de factorul politic. În sistemul politic actual, asupra justiţiei se exercită presiunea politică a grupurilor de interese care reprezintă partidele. Un sistem politic democratic fără partide va duce, inevitabil, către o justiţie imparţială în raport cu politicul. 5. dispariţia partidelor politice. Bineînţeles că ideologiile nu vor dispărea. Stânga şi dreapta, ca mod de gândire inclusiv în rândul legiuitorilor. Dispariţia partidelor se va produce treptat sau brusc, dar, în lipsa scopului lor fundamental- cucerirea puterii pentru accederea la banul public- vor dispărea inevitabil. 6. criteriul competenţei în alegerea managerilor publici. Atunci când celelalte criterii (politice, de clan, de recompensare) vor dispărea, în mod necesar va rămâne doar criteriul competenţei şi al seriozităţii. Fără clientelism politic, vom putea şi noi să vedem, în sfârşit, în fruntea instituţiilor statului, oameni care chiar au ce căuta acolo. 7. dispariţia baronilor locali, cei care patronează mafiile locale. În sistemul actual, baronii locali înşişi sau împreună cu cercurile lor de interese, finanţează campaniile electorale, fiind, ulterior, răsplătiţi din bani publici. Atunci când nu vor mai exista campanii electorale iar reprezentanţii politici vor fi traşi la sorţi, fundamentul forţei politice şi, implicit, economice, a baronilor va dispărea. 8. dispariţia cuvântului „putere” atunci când se vorbeşte de guvernanţi. Este vorba de dispariţia imunităţilor, a aroganţei politicienilor, a deciziilor de clan în privinţa instituţiilor statului şi a economiei României. 9. desfiinţarea campaniilor electorale. Nevoia de finanţare a campaniilor duce la corupţie, oamenii politici devenind dependenţi de clientela de partid. Nevoia de propagandă acutizează tendinţa de a face din presă un vehicul de luptă electorală. Campania electorală este permanentă, ceea ce îi face pe aleşi să acorde foarte multă vreme seducţiei electoratului risipindu-şi timpul şi resursele publice pentru a participa la tot felul de întruniri, băi de mulţime şi pupături de moaşte. 10. dispariţia jocurilor politice. Cât din timpul şi energia politicienilor se pierde astăzi în mod inutil în disputele interne, în conflictele dintre membrii clanurilor din partide? 11. distribuţia echitabilă a bugetului de stat. Astfel aleşi, parlamentarii vor vota un buget echidistant, în interesul societăţii şi care să ţină cont de priorităţi, fără interese de clan. Nu vor mai exista voturi la indicaţia liderului grupului parlamentar, banii nu se vor mai duce nejustificat către investiţii inutile, către instituţii aservite politic sau primării agreate în detrimentul altora. 12. dispariţia funcţiilor politice absolut nocive, actualmente posturile cheie din administraţie, învăţământ, sănătate, sunt ocupate în urma jocurilor de partid, nu printr-o selecţie corectă în care să primeze cinstea, reputaţia, valoarea profesională. 13. eliminarea sau diminuarea corupţiei. Cleptocraţia se dezvoltă în strânsă legătură cu mafia de partid şi transpartinică. Dacă legiuitorii vor fi traşi la sorţi iar administraţia va fi numită pe criteriile competenţei şi probităţii morale, corupţia va tinde să dispară. Am prezentat aici schiţa unui sistem politic adaptat etapei de evoluţie socială în care ne aflăm. Printr-un efort comun, el poate fi îmbunătăţit şi adăugit; va trebui să se răspundă la multe întrebări şi să găsească soluţii pentru reformarea statului. De pildă, primul legislativ al noului sistem politic va trebui să decidă în privinţa cetăţenilor care au cazier, dacă vor participa sau nu la viaţa politică, sau cât timp le poate fi interzis acest drept. Vor trebui reorganizate instituţiile de influenţă politică precum serviciile de informaţii care, în lipsa unor poli de putere, ar putea interveni în mod exagerat în viaţa politică. De asemenea, trebuie gândit cum vor fi contracarate presiunile la care vor fi supuşi parlamentarii şi consilierii locali, care, indubitabil, vor trebui verificaţi şi protejaţi de instituţii abilitate. Împotriva implementării acestui tip de sistem politic o să fie pusă marota votului universal sau o să ni se spună că suntem membri UE şi în parlamentul european sunt familii politice. Dar nu există vot universal atât timp cât minorii şi alte categorii nu votează, iar pe aleşii noştri în forurile europene, nu îi va împiedica nimeni să adere la o familie politică. Dar cea mai importantă chestiune de rezolvat este cum schimbăm sistemul. De-a lungul secolelor, ideologii revoluţiilor au explicat că un sistem politic nu poate fi schimbat decât prin violenţă, prin revoluţie violentă, deoarece clasa conducătoare, în speţa noastră partidele politice, nu vor ceda niciodată puterea fără a se împotrivi cu toate mijloacele de care dispune. Trebuie luptat cu armele adversarului. Atunci când cetăţenii vor conştientiza că partidele constituie o frână în calea progresului şi vor forma masa critică a răsturnării dictaturii partidelor va fi foarte simplu. Trebuie înfiinţat un partid al cărui unic punct din program să fie chiar desfiinţarea parlamentului şi a partidelor politice, partid care să câştige alegerile cu o majoritate zdrobitoare şi să schimbe constituţia. Pentru că există pericolul ca parlamentarii aleşi pe acest program să uite de ce au fost aleşi şi să sară în altă barcă, candidaţii acestui partid vor fi personalităţi (culturale, ştiinţifice ş.a.m.d.) cu reputaţie, care nu şi-au manifestat niciodată interesul pentru o carieră politică. Un astfel de sistem politic nu va fi ultimul din istoria omenirii, dar este o etapă necesară. Caragiale este actual de prea multă vreme pentru ca Agamiţă Dandanache să nu rămână, în cele din urmă, „fără coledzi”.