DISTRIBUIȚI

În ultimele săptămâni nu a trecut zi în care să nu aud cuvântul „refugiații”.Fie că ești acasă în fața televizorului, în autobuz , într-o cafenea sau în orice alt loc nu ai cum să nu auzi de „valul” de imigranții veniți din tări afectate de război sau sărăcie a căror țintă este Europa, un loc unde pot sa își aline rănile provocate de un trecut mai mult sau mai puțin neplăcut . Și totuși, auzim de atâtea ori de acești refugiați dar câti dintre noi s-au întrebat cine sunt cu adevărat acești oameni? Sigur că fiecare are o definiție proprie pentru refugiați. Pentru unii reprezintă o problemă, pentru alții niște persoane de care au auzit în treacăt și cărora nu le dau prea multă importanță. Pentru noi, voluntarii proiectului Euroscola Solidari cu cei de lângă noi, refugiații sunt niște oameni normali cu neșansa de a se fi născut în tări în care posibilitatea de a avea o viață normală e mică sau chiar inexistentă, oameni cu dorințe și speranțe, dar cel mai important, oameni care au nevoie de ajutor. Unii dintre ei si-au vazut copiii, prietenii, propriile familii separate de ei, toate astea, dupa ce a fost trasa o linie imaginară de cei din afară, linie la marginea careia acestia asteptau ajutor, un ajutor uneori adus, alteori uitat. Se luptau cu nevoia fundamentală de a supraviețui, de a merge mai departe după greutățile prin care i-a trecut viata. Totuşi drumul către paradis nu e ușor. Condiţiile de transport, mai ales în cazul migranţilor ilegali, sunt extrem de dificile, ceea ce face să crească riscurile de nereuşită şi minimalizează şansele de a ajunge într-un stat sigur. Potrivit Organizaței Internaționale pentru Migrație (OIM) peste 3000 de persoane au murit anul acesta în timpul traversării Mării Mediterane. Într-o zi înnorată, traversează Marea Egee. Cu bagaje dezordonate în care au înghesuit frânturi din viaţa de care au fugit. Drumul imigranților este unul greu, aceștia parcurgând o cale lunga fără apa și mâncare ca să ajungă in Europa, continentul unde speră să-și refacă viața. Dacă să ajungi aici este greu, să rămai putem spune că este o provocare, mai ales în momentul în care trecutul te trage inapoi. Iar Europa nu îi aşteaptă mereu cu braţele deschise , anul 2015 aducând cu el o criză a refugiaţilor . Potrivit Mediafax şi tvr.ro Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca au refuzat azil refugiaţilor din nordul Africii în timp ce Slovacia a anunţat că va accepta doar sirienii creştini. Sunt deja cativa ani de cand unele popoare suferă din cauza conflictelor care au curmat mii de vieti și au împins milioane de oameni să se refugieze peste hotare. Este greu de estimat câti au plecat, cati au ramas fără familii, câți au lăsat totul în urmă doar pentru ași găsi un camin mai bun, ferit de divergențe și războaie, dar un loc pe care probabil nu-l vor putea numi niciodată „acasă”. România a încercat să răspundă pozitiv la solicitările de ajutor ale acestor oameni, în țară existând mai multe centre pentru solicitanții de azil, unul dintre cele mai mari aflânu-se la Galați. În cadrul proiectului nostru am avut ocazia să interacționăm cu solicitanții e azil de la Centrul Regional de Proceduri și Cazare pentru solicitanții de azil Galați. Împreună cu 22 de colegi și două profesoare ne-am dedicat timpul organizării cursurilor de limbă română, engleză și germană. De asemenea, activitățile recreative au fost un prilej bun de a-i cunoaște pe azilanți, de a cunoaște oameni care se află sub eticheta de „refugiați”. Aceștia ne-au copleșit cu bunătatea și deschiderea pe care ne-au arătat-o, ne-au împărtășit poveștile lor de viață ca unor prieteni vechi pe a cărui umăr plângi când te gândești la infernul din care ai reușit să scapi cu greu. Am trăit multe momente importante cu acești oameni, am gătit și mâncat împreună, ca o mare familie, ne-am împărtășit unii altora gândurile și am învățat mai multe despre cultura fiecăruia. Ca orice început, și acesta a fost greu, dar acum, privind în urmă, suntem mai mult decat mulțumiți de evoluția, din orice punct de vedere, vizibilă a acestora și de experiența pe care noi am acumulat-o. Este o vară în care, în sfârșit, pot spune că mă simt, că ne simțim împliniți, o vară care sper că se va mai repeta și pe care o recomand fiecăruia dintre voi, pentru că mai presus de multe lucruri, să ajuți și să vezi rezultatele muncii tale merită tot efortul. Mai mult, acest proiect ne-a învățat să nu mai arătăm cu degetul spre refugiați, considerați o problemă la nivel european. Am distrus zidul culturii, al limbii și al etniei diferite pentru a-i ajuta, le-am înțeles problemele și nu i-am condamnat pe cei care ar fi trebuit să îi ajute mai mult dar nu o fac, am luat inițiativă și am acționat, am fost SOLIDARI. (Denisa-Simona Patriche și Adrian-George Lupoaie, Clasa a XI-a, Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza Galați) În urmă cu mai multe luni profesoara noastră ne-a propus implicarea într-un proiect Euroscola numit Solidari cu cei de lângă noi. A fost o provocare pentru mine și colegii mei dar am reușit destul de repede să ne dăm seama ce ne dorim. Proiectul presupunea implicarea în activităţi de integrare (predarea de limba română, engleză şi germană) a solicitanţilor de azil ai Centrului Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de azil Galaţi, un loc de a cărui existenţă nici eu nici colegii mei nu aveam habar, însă, am constatat curând că nu eram singurele persoane care nu ştiau de existența acestui centru în orăşelul nostru de la malul Dunării. Tot ce ştiam era adresa centrului şi faptul că refugiaţii ca cei pe care îi vedem peste tot la ştiri în ziua de azi sunt găzduiţi acolo. Când am început proiectul de voluntariat şi i-am cunoscut pe solicitanţii de azil ne aşteptam cu toţii la o primire ostilă, stabilirea unei legături era mai mult o speranţă decât o certitudine. Noi eram, la urma urmei, nişte elevi de liceu cu tot viitorul în faţă iar beneficiarii centrului nişte oameni care şi-au sacrificat viaţa şi carierele pentru un viitor nesigur dar lipsit de războaie venind în Europa. Văzând la televizor condiţiile în care unii şi-au început viitorul în Europa, nici nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Din fericire Centrul Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de azil Galaţi nu e chiar ultimul refugiu de pe pământ ca şi condiţii. Fiind un centru deschis, imigranţii care ajung aici au apă, current electric, televiziune, voluntari de la O.N.G.-uri cunoscute dispuşi să îi ajute şi ore în care pot pleca la cumpărături, plimbare ş.a. Până aici pare acceptabil însă statul roman nu poate face prea multe pentru ei. Am cunoscut la centru persoane care au avut în ţările lor natale salarii pe care mulţi români doar le visează şi care au venit aici cu speranţa că încet, încet îşi vor continua proiectele de viitor pe care le-au abandonat acasă, dar au rămas dezamăgiţi de condiţiile pe care le oferă Uniunea Europeană. Cei mai mulţi dintre ei au ezitat să discute despre războaiele şi problemele din ţara lor pentru a nu deschide răni pe care le doreau închise şi, la urma urmei, nimeni nu se deschide în faţa unui strain cu uşurinţă. Cea mai mare parte din numărul de solicitanţi prezenţi la centru au dorit să ia parte la activităţile noastre. Am aflat că toţi încearcă să creeze o comunitate în acel bloculeţ cu două etaje pe care noi, voluntarii, îl numim formal “centru”, iar ca în orice comunitate sunt mai multe feluri de relaţii între membrii acesteia şi mai multe tipuri de oameni pe care îi poţi întâlni, astfel că reticenţa unora nu a fost o surpriză, căci barierele lingvistice şi culturale păreau greu de trecut atât pentru ei cât şi pentru noi. Solicitanţii de azil păreau initial la fel ca orice elevi, dornici de cunoaştere dar mai puţin dispuşi să înveţe sau să facă teme, lucru pe care eu una l-am înţeles foarte bine, fiind şi eu elevă de liceu, dar, relaţia care s-a stabilit curând între noi a fost peste aşteptările tuturor. Aşa am reuşit să creem o legătură cu mulţi beneficiari ai centrului care au fost mai deschişi decât m-am aşteptat. Ne-au împărtăşit pasiunile lor, ne-au povestit despre familiile, tradiţiile şi obiceiurile din ţările lor natale. Au fost zile când am purtat discuţii de zi cu zi de genul ce smartphone e mai bun sau care e mâncarea specifică a unei ţări. Mi-am dat seama foarte repede că ei vor să fie trataţi normali. Într-unul din judeţele cu cea mai mare rată de şomeri cum e Galaţiul un român îşi poate găsi cu greu de muncă, iar un străin care nu ştie limba se descurcă și mai greu, astfel că am înlocuit orice discuţie despre conflictele din ţările natale cu acivitățile cele de zi cu zi, le-am răspuns la întrebările legate de traiul în ţara noastră şi i-am învăţat unde sunt staţiile de autobuz, cum să ceară direcţii sau cum să ceară anumite lucruri în magazine. Unii refugiaţi mai vorbăreţi m-au întrebat ce vreau să fac după liceu, alţii, mai în vârstă, mi-au dat mici sfaturi pe care un adult le poate da unei eleve cu tot viitorul înainte. De multe ori eram invitaţi să rămânem cu ei la masă, ca şi cum am fi făcut parte din comunitatea lor. Acum chiar cred că muzica uneşte oamenii, deoarece aceasta a constituit în multe situaţii un bun subiect de discuţie pe lângă a fi un simplu mijloc de relaxare. Am cunoscut un solicitant de azil care era fascinat de videoclipurile Deliei. Nu înţelegea nimic din versurile ei dar îngâna după ea în fiecare zi cu un zambet larg pe chip. Toţi cei care participau la activităţile noastre erau la zi cu ultimele hituri de pe radiourile şi televiziunile autohtone, de la “Cum ne noi” pâna la “Lean on”, dându-mi de înţeles că muzica era cel mai bun mijloc de divertisment din puţinele pe care le aveau. Aproape de finalul proiectului nostru, unul dintre participanţii la activităţile proiectului nostru ne-a scris opinia sa despre această experienţă alături de un rămas bun plin de gânduri pozitive, dând de înţeles că ce s-a vrut a fi un mic ajutor oferit unor oameni cu probleme nu a fost doar o activitate de integrare, ci şi o ocazie pentru solicitanţii centrului de a vedea nişte feţe optimiste care au văzut dincolo de termenul de “refugiat” . Pentru mine şi colegii mei a fost o ocazie de a cunoaşte mai bine situaţia unor comunităţi străine şi o experienţă ce ne poate învăţa că nu contează ţara de unde provii şi problemle ei, contează cine eşti şi ce viitor vrei să ai. Chiar dacă proiectul nostru se încheie oată cu începerea școlii suntem siguri că activitatea noastră la centu va continua și că vom rămâne mereu alături de aceste grupuri defavorizate. (Teodora-Felicia Ionescu, Clasa a X-a, Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza Galați)