DISTRIBUIȚI

Scoborâtor din Creangă, hălăduind prin Dumbrava minunată, rivalizând parcă cu Descriptio Moldaviae, autorul excepționalei lucrări istorico-literare Galațiul, așa cum mi-l amintesc (în care este încorporat și eseul Galați, orașul copilăriei mele), de care ne ocupăm aici, coboară mitul în poveste și povestea în realitate, zugrăvindu-ne piciorul de plai unde s-a născut și, mai apoi, a trăit, într-o gură de rai. Am fi putut intitula acest mic eseu, o, cât de modest în comparație cu textul dumitrusăndelian: Restitutio ab Peregrinatione, dar, de fapt, în vremuri în care țara ne este blamată și batjocorită și din afară și din interior, când istoria ne este demonetizată și amputată, iar poporul demonizat, istoricul care s-a inventat prin recursul la literatură, ne oferă un balon de oxigen, pentru a rezista poluării morale, etice, sociale care ne intoxică în vederea manipulării mai lesnicioase de către direct interesații de la soare-apune și complicii lor – nepioritoarele cozile de topor…
Acest meșteșugit poem în proză este un necesar exercițiu retoric de admirație (și adorație) față de un ținut binecuvântat de Dumnezeu, arătând parcă politicienilor de incredibilă platitudine și nu numai, că țara asta minunată trebuie gospodărită mai acătării, mai cu dragoste de neam și respect față de înaintași, care s-au sacrificat pentru a o face și mai frumoasă, iar nu pentru a o sluți diverși Manea sluții și urâții… dar și o subtilă atenționare a eventualilor prădători, mânați doar de bicisnica lor lăcomie, că aici viețuiește un popor viteaz și mândru, care nu se va lăsa îngenuncheat atât de ușor… La fel de bine, avem de-a face cu o Odă României și Galaților, poate că n-am greși prea mult gândindu-ne și la un Imn de slavă adus de scriitorul-istoric țării care l-a născut și poporului în care își duce existența…
Adevărul este că cele șapte pagini – să fie o coincidență cu numărul de aur…? care fac cât o mie de pagini de proză seacă – constatativă și deloc participativă – ar merita un studiu mult mai serios și aplecat asupra numeroaselor aspecte pe care le implică proza în chestiune, un studiu cu caracter istoric, altul stilistic, și ne gândim chiar și la un studiu de psihocritică – în maniera lui Charles Mauron. Puritatea de cristal cu care Săndel Dumitru înveșmântează dictonul latin Non multa, sed multum, merită o atenție invers proporțională cu dimensiunile sintetic-esențializante ale textului propus nouă spre reflecție, de un erudit care nu-și cultivă grădina, așa cum ne îndemna Voltaire, ci Istoria, Țara, Neamul, Orașul… Asta doar dacă Voltaire avea în vedere că jardin desemna cândva Paradisul… Iar autorul își descrie Paradisul – gura de rai…
Lectura acestui crâmpei de proză nu-ți oferă deloc senzația „du déjà vu”, ci, aș spune eu, cu tăria francofonului care știe ce spune, senzația „du jamais vu”. Bijuteria asta de text e scrisă cu pana muiată în suflet, întruchipează trăirile și emoțiile autorului, ființă solară, îndrăgostită de lumină și care degajă el însuși lumină prin frumusețile turnate în cuvinte – întru neuitare și vecinică aducere aminte de rosturile noastre, rostuite de Cel de Sus întru înălțătoare elevare spirituală a unui Neam făuritor de și Ctitor de Istorie – a se vedea ultimele cercetări în domeniu, care fac din ținutul dintre Carpați și Mare leagănul civilizației europene și mondiale… Studii efectuate de cercetători de renume mondial, dar neacceptate de ai noștri (oare ?) istorici… Oare (ne-) prietenii știu de ce ?!
Multiplele fațete ale acestei complexe personalități ne revelă, metaforic vorbind, și o latură neașteptată: aceea de cartograf al zonelor sensibile, al pieselor unicat din muzeul viu al românității, cartograf al stărilor sufletești românești suprapuse peste peisaje de vis, cartograf spuneam, al petelor albe de pe istorio-geografia românească, cu aplicație directă circumscrisă regiunii care i-a amprentat viața și evoluția pe firul existenței, pentru a se focusa apoi, exclusiv, pe Galații ca oraș și zona înconjurătoare, cu farmecul ei aproape indescriptibil. Deși, aparent, poate fi acuzat de hiperbolizare excesivă, superlativele care curg firesc – ca într-un ancestral Înșir-te, mărgărite…, îi vin ca o mănușă autorului și sensibilității sale extraordinare, dar și locurilor în chestiune în care există acest popor.
Trecerea în revistă, în atât de puține pagini, a minunățiilor presărate pe meleagurile scumpe inimii lui/noastre, radiografierea cu raze de suflet a locurilor și oamenilor, observarea dictonului care spune că trebuie să vedem întotdeauna partea plină a paharului, are darul de a face ca fiecare să se regăsească, mai mult sau mai puțin, situat undeva în geografia asta săndeliană. Ceea ce face ca acest text antologic să devină și balsam pentru suflet: te face să uiți de sărăcia materială, de mizeria morală din societate, de jocurile murdare din politică, de rechinii și balaurii care se ațin la fruntariile țării, pentru a apuca și a înșfăca cât mai mult din bogățiile ei, pentru a le căra în bârlogul lor de popoare civilizate, care dau lecții altora – de bună purtare, de democrație, de îmbogățire peste noapte pe spinarea noroadelor…
Una peste alta, ne întrebăm ce faze de evoluție urmează în viața lui Săndel Dumitru, care a trecut de la specialist în căi ferate la specialist în Drept, de la un pasionat de istorie, cu titlu de amator, la statutul de profesionist al istoriei – cel puțin a istoriei meleagurilor danubiene, de la statutul de cititor fervent la cel de scriitor pătimaș, dar cu rațiunea întreagă, aplecat asupra documentelor, de la un iubitor de frumos la un estetician literar al frumosului. Imprevizibil și impredictibil, autorul scormonitor prin cotloanele minții, dar și ale istoriei, pare un adept al lui Baudelaire, care ne spunea că dincolo de necunoscut, vom găsi întotdeauna ceva nou… Citiți-l cu atentă fervoare pe Săndel Dumitru și veți găsi, cu siguranță, ceva nou dincolo de scriitura sa, una care, cel puțin în contextul actual, este una pregnant și răscolitor de originală ! Și frumoasă…

Constantin FROSIN