DISTRIBUIȚI

Teatrul Municipal „Matei Vişniec” din Suceava încheie cel de-al doilea an calendaristic al existenţei sale cu premiera unuia dintre cele mai cunoscute texte ionesciene – Rinocerii. Publicat în anul 1959, textul a cunoscut în timp numeroase reprezentări scenice, în viziuni regizorale dintre cele mai spectaculoase, depăşind spaţiul european.

Regizorul şi totodată scenograful Rinocerilor suceveni, Alain Timár, director al Théâtre des Halles din Avignon, montează pentru a doua oară în România, după spectacolul Ubu rege, realizat la Teatrul Maghiar din Cluj în anul 2011. Cu o importantă activitate atât ca regizor cât şi ca scenograf, Alain Timár a creat spectacole pe mai multe meridiane, ajungând până în Coreea de Sud. S-a întâlnit, nu o dată, cu texte aparţinând teatrul absurdului cum sunt cele ale lui Eugène Ionesco, Samuel Beckett sau dramatizarea romanului Procesul de Franz Kafka.

Aşa cum sublinia Eugène Ionesco în Note şi contranote, Rinocerii a fost descifrată, cu precădere, ca o piesă antinazistă, o piesă împotriva isteriilor colective sau a epidemiilor ce se ascund sub acoperirea raţiunii şi a ideilor. O piesă împotriva totalitarismului. Montarea lui Alain Timár prezintă o societate de consumatori într-o lume a consumului, o lume a supermarket-ului, hiperaglomerată de mărfuri. „Masele fasciste au construit un nou templu, acela al consumului cu C mare, în care divinizează puterea banului şi consumul de bunuri”, mărturiseşte regizorul.

Decorul funcţional, minimalist, este reprezentat de doar câteva cuburi şi de panourile mobile (folosite şi ca ecrane), care lărgesc sau îngustează, după caz, spaţiul de joc. La început universul imaginat de Alain Timár se înfăţişează ca imaculat, podeaua, pereţii complet albi, cuburile, evident, tot albe. Un univers armonios, echilibrat, unde singura dezordine pare a fi cea din viaţa lui Bérenger. O dezordine semnalată insistent de perfectul, impecabilul său prieten – Jean, care pozează în „omul superior ce-şi face datoria.”

Spre deosebire de alte montări ale acestui text, unde rinocerizarea este sugerată, mai ales, prin apariţia unui cap de animal pe trupul uman („arătările” articulând sau nu sunete), rinocerizarea fiind mai mult o problemă a mişcărilor care devin groteşti, în spectacolul lui Alain Timár rinocerizarea se produce prin apariţia unui trup de „rinocer” cu cap uman. Corpul rinocerului este materializat într-o manieră extrem de originală, cu ajutorul unor combinezoane negre, gonflabile, care în lumină devin gri, amintind de culoarea rinocerilor reali. O mulţime obeză (o altă problemă de actualitate), care cumpără mai mult decât are nevoie, într-un univers haotic dominat de consum. Costumele sunt extrem de sugestive, comice în unele momente, cum este cel al minimalizării siluetei rinocerilor, aducând în scenă o lume fals supradimensionată, o societate „gonflată”, distructibilă printr-o simplă înţepătură de ac. Cărucioarele ticsite de mărfuri alimentare şi non alimentare devin accesorii indispensabile ale rinocerilor consumatorişti, care dansează cu ele sau le împing de la unul la altul, ca într-un joc.

Tema multiplicării materiei, întâlnită în unele texte ionesciene, mobilele care ajung să îl îngroape pe Noul locatar, cadavrul care creşte progresiv şi ciupercile care invadează apartamentul din Amedeu, este prezentă şi în viziunea regizorală a lui Alain Timár, prin mulţimea de cărucioare de supermarket, din ce în ce mai pline, care se înmulţesc pe parcursul acţiunii, ajungând în final aproape să-l strivească pe singurul, pe cel din urmă om – Bérenger. Fiecare apariţie în scenă a rinocerilor este dominată de spectaculos – acelaşi motiv muzical, bine ales, fumul care inundă scena, completat de lasere.

Regizorul renunţă la unele personaje din textul ionescian în favoarea grupului rinocerilor consumatorişti, care nu numai în imaginaţia lui Daisy „cântă, dansează, sunt nişte zei”. Aici aceştia au numeroase replici, delimitează spaţiul de joc mutând decorul, cântă, dansează tango.

Cu excepţia celor care interpretează personajele principale, ceilalţi actori interpretează mai multe roluri. Filozoful şi Logicianul sunt interpretaţi cu vădit farmec de actriţe, Clara Popadiuc şi Diana Lazăr, iar celebrele replici ale logicii dusă la absurd, ar putea fi înţelese peiorativ şi ca o ironie la adresa complicatei „logici” feminine. Echipa de funcţionari, formată din tineri actori remarcabili, îşi individualizează cu multă convingere personajele, chiar şi metamorfozate în rinoceri: Cosmin Panaite în Domnul Botard, Cristina Florea în Doamna Dudard, Clara Popadiuc în Doamna Boeuf, Horia-Andrei Butnaru în Domnul Papillon. Delu Lucaci figurează, cu multă feminitate, o ispititoare Daisy, femeia care oscilează între a-şi păstra umanitatea alături de Bérenger şi rinocerizarea alături de grupul care o ispiteşte cu imense acadele, de asemenea, gonflabile. Aşa-zisul prieten al lui Bérenger, Jean, capătă contur prin interpretarea extrem de nuanţată a lui Cătălin Ştefan Mîndru. Cu deosebit firesc, Răzvan Bănuţ îl întruchipează pe dezordonatul, rebelul Bérenger, singurul care reuşeşte să rămână OM. Modul în care actorul rosteşte monologul final, după ce se eliberează din mulţimea de cărucioare, sugerează incertitudinea personajului de a fi ales cea mai bună variantă – umanitatea. Regizorul evidenţiază astfel pericolul „rinocerizării”, căruia este foarte posibil ca în final să îi cedăm cu toţii.