DISTRIBUIȚI

Este foarte dificil să acceptăm că, în continuare, rămânem (în echilibru mai mult sau mai puţin precar) pe linia niciodată recunoscută care separă acum spaţiile revendicate de marii actori de putere ai planetei. Este cu atât mai dificil să acceptăm că putem deveni parte a spaţiului-pivot în jurul căruia s-ar putea înfăşura violent vectorii civilizaţionali care sunt demult în stare conflictuală acutizată de mai multe ori în decursul istoriei şi care acum se pregătesc pentru dobândirea controlului a cât mai mult din viitoarea hartă de putere (şi) a acestei părţi de lume în care trăim. În fine, cu atât mai dificil este să acceptăm teza că, în paralel cu această reală ciocnire a civilizaţiilor, este demarat un amplu proces de refacere a zonelor de putere şi influenţă, astfel urmând să se reaşeze, pe alte baze, edificiul european odată cu arhitectura sa internă de securitate şi apărare. Şi dorinţa sa de mai proteja sau nu ceea ce acum sunt denumite, poetic, „zonele de interes apropiat şi îndepăratat” ale UE şi NATO. În orice caz, toată această discuţie, toate dezbaterile de acum de la Bruxelles şi din capitalele europene care contează (dorindu-şi să facă parte din nucleul central al al viitoarei construcţii) pleacă de la actualizarea, cu datele zilei, a conceptului de bază enunţat de Samuel Huntington în Ciocnirea civilizaţiilor, celebrul său articol publicat în 1993 în revista Foreign Affairs: „Odată cu dispariţia divizării ideologice a Europei, au reapărut divizările culturale din Europa între creştinismul Occidentului, de o parte, şi, de cealaltă parte, creştinătatea ortodoxă şi Islam. Aşa cum o sugera William Wallace, cea mai importantă dintre liniile de diviziune ale Europei poate fi accea din anul 1500: frontiera de est a creştinătăţii occidentale. Este vorba despre un demarcaţie care reprezintă acum graniţa între Finlanda şi Rusia şi Statele Baltice şi Rusia, merge prin interiorul Belarus şi Ucrainei, separând vestul mai degrabă catolic al Ucrainei de estul său ortodox, merge mai departe separând Transilvania de restul României, trece apoi prin Iugoslavia aproape exact de linia care separă acum Croaţia şi Slovenia de restul Iugoslaviei. La nivelul Balcanilor, desigur, linia aceasta coincide cu frontierele istorice între Imperiile Habsburg şi Otoman. Popoarele situate la nord şi vest în raport cu această linie sunt protestante şi catolice; împărtăşesc experienţele comune la nivelul istoriei europene – feudalism, Renaştere, epoca Reformei, Iluminismul, Revoluţia Franceză, Revoluţia industrială; din punct de vedere economic stau în general mai bine decât cei din est şi este posibil ca acum să încerce o creştere a implicării într-un spaţiu economic comun european comun şi în consolidarea sistemelor politice democratice. Popoarele la est şi sud de această linie sunt ortodoxe sau musulmane ; istoric vorbind, au aparţinut Imperiilor Otoman sau ţarist şi au fost afectate în proporţie redusă de evenimentele care modelau restul Europei; sunt mai puţin avansate din punct de vedere economic şi par să aibă o capacitate mai mică de a dezvolta sisteme politice democratice”. (FOTO pentru comparaţie, aşa-numita „Linie Wallace”, sursa de inspiraţie pentru Huntington – sursa: W.Wallace: The Transformation of Western Europe, London, Pinter 1990) Remarci considerate, până cu puţin timp în urmă, extrem de interesante, deschizătoare de şcoală şi inspiratoare ale unor foarte interesante grupe de lucru în analiza geo-politică prospectivă. Însă depăşite, se spunea, de o realitate istorică ce a născut realitatea de după căderea Cortinei de Fier, adică dezvoltarea jumelată a UE şi NATO. Dacă vă mai amintiţi, s-a folosit mult – mai ales în perioada episodului tragic al războaielor din fosta Iugoslavie – principiul că singura soluţie era aceasta, adică dublul proces al extinderii, aducerea unei bunăstări economice care avea să reechilibreze peisajul politic. Nivelând definitiv toate sursele de conflicte, intoleranţe şi uri seculare pe bază etnică şi confesională. Se încerca chiar ridiculizarea teoriilor că s-ar putea vorbi despre „linii de fractură” est-vest şi/sau nord/sud. Posibil? Real? Deloc, spun cei care vin cu argumentul actualelor mari discrepanţe care continuă să marcheze axele clasice Est/Vest şi Nord/Sud în condiţiile în care se conturează primejdia imediată, se spune, reprezentată de zone cu potenţial foarte ridicat de explozie care înconjoară în arc de cerc continentul nostru: Marea problemă este că, aşa cum se dezoltă acum realitatea, ne aflăm într-adevăr sub o asemenea incontestabilă presiune, generată pe de o parte de agresivitatea Islamului fundamentalist promovat de forţa în dezvoltare exponenţială a Statului Islamic, apoi de recuperarea constantă a spaţiilor aflate odinioară în Imperiul Otoman la a cărui restauraţie visează acum Turcia lui Erdogan. Dar şi, în est, de o din ce în ce mai evidentă încercare de a face ca Uniunea Eurasiatică a lui Putin să devină o formulă foarte apropiată de ce ar însemna refacerea puterii, prestigiului şi capacităţii de control a spaţiilor de influenţă avute nu demult de URSS. Acesta este contextul în care, pe fundal, se poartă o bătălie surdă dar de mare intensitate şi cu consecinţe care se pot extinde mult peste arealul european: pe de o parte, relansarea discuţiei asupra posibilei reunificări a Bisericii creştine şi, pe de alta, pe un nivel de ambiţie mai redus dar şi acesta interesant, posibila reunire a tuturor bisericilor creştine ortodoxe autocefale (14 la număr) şi, mai ales, între Patriarhatul Constantinpolelui şi cel al Moscovei, cei doi mari poli de influenţă şi putere ai otodoxiei. Această ultimă discuţie se va purta anul viitor, cu prilejul Conciliului panortodox de la Constantinopole, atunci când analiştii politici aşteaptă să vadă dacă, da sau nu, Bisericile ortodoxe vor putea să treacă de foarte numeroasele şi foarte lumeştile lor divergenţe precum şi de orgolii istorice şi să ajungă la o poziţie comună asupra documentelor aflate acum în finalul discuţiilor pregătitoare (ultima reuniune având loc în Elveţia unde BOR a fost reprezentată de Mitropolitul Nifon de Tărgovişte şi de arhiepiscopul Viorel Ioniţă). Acordându-se la mersul societăţii moderne şi la priorităţile sale, arătând, mai presus de toate că poate face front comun doctrinar pe teme esenţiale. Pas important evocat cu mare speranţă în reuniunile de anul trecut între Papă şi Patriarhul Ecumenic al Constantinopolelui dar şi motivaţie a interesului lui Putin de a veni la Vatican (vizită încheiată cu rezultate cel puţin incerte) dar şi a acceptării de către Papa Francisc a invitaţiei adresată de Preşedintele Iohannis de a vizita România. Mi se pare interesant că, de câteva luni de zile, există grupuri de analişti care sunt concentraţi exclusiv asupra acestei probleme, grupe multidisciplinare de experţi din servicii specializate, care urmăresc evoluţia unui proces care ar putea schimba esenţial datele mediului strategic european. Poate chiar şi mai mult, dacă ideea ecumenică poate fi extinsă înspre un anume tip de evoluţie socială pe care unii încă şi-o mai doresc pentru o Europă în căutare de repere identitare. O dezbatere nu îşi găseşte niciun fel de reflex la nivelul spaţiului românesc, nici măcar prin mesaje publice ale Bisericii Ortodoxe Române şi deloc prezentată ca atare opiniei publice de la noi, igonarată de politicieni. Păcat, pentru că încă mai cred că suntem parte constitutivă a spaţiului de valori european nu numai teoretic, dar şi ca argument strategic al unei ortodoxii care a funcţionat şi ca valoare şi armă a supravieţuirii. Contribuţie pe care, politic, poate că liderii noştri de azi sau cei de mâine sau de cândva în viitor, ar putea să înveţe s-o folosească ca argument al valorii naţionale tocmai pentru că există, odată cu noi, în spaţiul acela pivot în care s-ar putea înfăşura conflictele de mâine. Mai uitaţi-vă din nou la harta reprezentând sursele de mari explozii ale lumii de mâine, hartă pe care una din acele grupe de analişti de la Bruxelles elabora diferite scenarii potenţiale. Uitaţi-vă la faptul că România este pusă aici ca ultima zonă de stabilitate înspre est+ Marea Neagră…zonă pe care se bate acum multă lume (din est, din spaţiul anatolian, din cel moscovit, din vest) chiar dacă bătălia asta vi se pare departe şi ocultată de circul nostru politic omniprezent şi violent. Discuţia, însă, este esenţială, chiar dacă neinteresantă pentru elita românească: în jocul Marii Schimbări, aceea de acum, contează dacă o ţară arată cât, cum şi cu ce mijloace poate fi cumva de folos în constituirea noii zone care va fi centrul nevralgic de rezistenţă (şi supravieţuire) al Europei viitoare. Cu siguranţă, ne vom afla în acest punct de contact unde se vor învolbura apele. Ce avantaj putem trage din asta? Oare ne sunt pregătiţi actualii conducători să de dea un răspuns? A fi pe linia de fractură – spun şcolile autentice pentru marii lideri politici – înseamnă totodată risc dar şi oportunităţi pe măsură. Cu o singură condiţie: dacă ştii să le identifici. Astfel, poţi să rămâi, pasiv şi dezinteresat, în rol de gară de periferie. Nimic nu poate să fie mai tragic în politică decât atunci când ţi se recunoaşte şi permanentizează un asemenea statut în memoria secretă a cancelariilor: ţară-gară de perferie în care mai-marii lumii trec fără măcar să se mai oprească. Atenţie la ce vrem să fim şi să devenim în acest moment al Marii Schimbări. Atenţie, dacă se mai poate, la cum ne jucăm cărţile!