DISTRIBUIȚI

” Bilantul terorismului si antiterorismului american in ultimul deceniu si jumatate (Partea I) si continuarea
DOSARULUI
Brie 2002 (Public Law 107 – 296 – Homeland Security Act of 2002) este cel care a creat “Department of Homeland Security“, regrupand douzeci de agentii federale ca : FEMA (Federal Emergency Management Agency), organism guvernamental, creat in cadrul Departamentul Securitatii Interne care intervine in situatii de urgenta pe teritoriul national, Vamile, Serviciile Secrete (USSS), etc. pentru a lupta cu “eficacitate“ contra “terorismului intern“ !

Aceasta Lege reia de-altfel continutul unui raport al Comisiei “Hart Rudman“ (US Commission on National Security for the 21st Century) creata in 1998 sub presedentia lui Bill Clinton, intitulat “Map for national Security : Imperative for Change“.

“Information Awarness Office“ (IAO), creat de catre Defense Advanced Research Projects Agency (Agentie pentru proiecte avansate de cercetare in domeniul apararii, o structura a Pentagonului din cadrul Departamentului Apararii)este un alt proiect creat in 2002 care si-a propus sa constituie o baza de date cu 300 de milioane de fisiere, regrupand toate informatiile surselor publice si private despre fiecare american.

El autorizeaza reuniunile secrete ale Consiliilor Prezidentiale, respectiv, lipsa nevoii de justificare, in opozitie cu legea 92-463 privind transparenta acestori reuniuni, garantand imunitatea oricarui cetatean furnizand unei agentii federale, informatii relative despre “defecte sau esecuri“ importante, datorita neglijentei sau greselii (comise atat de catre o persoana fizica cat si morala), permitand, in cadrul tranzactiilor comerciale, accesul prin intermediul administratiei, la fisierele constituite de catre firme private despre cetateni, ocolind astfel amendamentul IV din Constitutie.

In sfarsit, proiectul (Lege federala) “ Military Commission Act“ (Pub. L. No. 109-366, 120 Stat. 2600 (Oct. 17, 2006), enacting Chapter 47A of title 10 of the USA Code, as well as amending section 2241 of title 28), semnat si promulgat pe 17 octombrie 2006 de catre George W. Bush, abroga cu efect retroactiv, “dreptul persoanelor“ (pana tunci recunoscut in tratatele internationale semnat de catre SUA !), definind o noua clasa de indivizi “combatanti ilegali“ (unlawful combattant, definit de catre USA Patriot Act-prizonieri capturati in razboiul contra terorismului, incarcerati in Lagarul de detentie din Guantanamo), ceea ce inseamna practic, ca orice persoana poate fi retinuta (detinuta !), fara obligatia de a-i furniza un act de acuzare, fiind exclusa de la protectia acordata de catre Conventia de la Geneva din 12 august 1949 (ansamblul a patru tratate formulate la Geneva care stabilsc standardele dreptului international în ceea ce priveşte problemele umanitare in privinta necombatantilor si a prizonierilor de razboi, putand fi supusi actelor de toruta psihologica si fizica).

Mai multe rapoarte ale Amnesty International (ONG internaţională fondată în 1961 care promoveaza drepturile omului, mai ales cele menţionate în Declaratia Universala a Drepturilor Omului al ONU, de catre avocatul britanic Peter Benenson şi un Quaker, Eric Baker, fiind guvernată de un Consiliu Internaţional Executiv cu un Secretar-General şi un Secretariat Internaţional, cu sediul la Londra, compus de opt membri care sunt aleşi pentru un termen de doi ani de Şedinţa Internaţională de Consiliu a organizaţiei compus din delegaţiile naţionale Amnesty, care au fiecare, la rândul lor, un director) au denuntat aceasta violarea a dreptului la parare, precum si a detentiei arbitare.

La sfarsitul anului 2007, o lege specifica a fost adoptata in Congres (privind radicalizarea violenta si prevenirea terorismului intern), destinata sa lupte contra ideologiei si “credintelor extremiste avand ca scop facilitarea violentei vizand promovarea schimbarilor politice, religioase sau sociale“.

Este in special vizat “Internetul“ care “a ajutat la facilitarea unei radicalizari violente“ (…), procurand cetatenilor americani un acces larg si continu la propaganda in relatie cu terorismul“.

Aceasta lege pare a fi fost inspirata din lucrarile legate de terorism ale lui Brian Michael Jenkins de la Rand Corporation (ResearchANd Development, Santa Monica, California, fondata in 1945 de catre US Air Force, devenita pe 14 mai 1948 Projet Rand, o organizatie de tip think tank care a fost fondată cu scopul iniţial de a efectua cercetare si analiza pentru forţele armate ale Statelor Unite) : “ in campaniile lor internationale, jihadistii vor cauta un teren comun cu fortele de stanga, antiamericane si antimondialiste, care la randul lor, vor vedea in islamistii radicali, camarazi, in fata aceluiasi adversar“.

Conform documentelor lor pe care le-am putut studia, se pare ca teroristii potentiali s-ar “ascunde“ printre ecologisti, antimondialisti, anarhisti, etc.

In sfarsit, pentru prevenirea unui nou atac aerian pe solul American, ONE (“Operation Noble Eagle“) al NORAD (Nord American Aerospace Defense Comand), un organism de aparare antiaeriana franco-canadian, este declansata pe 14 septembrie (intrata in vigoare pe 15) 2001, care consta in supravegherea spatiului aerian American, “non-stop“ de catre avioanele de vanatoare ale Garzii Nationale.

Astfel, intre 9 octombrie 2001-6 mai 2002, toate marile metropole americane vor fi vor fi riguros supravegheate de catre AWACS (Airborne Warning and Control System-un sistem de statii radar montate pe avioanele de supraveghere al spatiului aerian), cu participarea soldatilor de la NATO.

Pe 19 noiembrie 2001 este creata si TSA (Transportation Security Administration) in cadrul ATS (Aviation and Transportation Security Act), o agentie nationala de securitate in transporturi, insarcinata cu supravegherea si inspectia bagajelor in cele 450 de aeroporturi ale tarii.

Incepand din 2003 TSA este ratasata Departamentului Securitatii Interne a SUA creata in 2003, in cadrul Departamentului Federal al Administratiei Americane, infiintata in noiembrie 2002 la initiativa lui George W. Bush.

Pe 3 iulie 2002 este creata si prima MSST (Maritime Safety and Security Team) in cadrul MTSA (Maritime Transportation Security Act of 2002), unitate maritima aniterorista insarcinata cu securitatea porturilor si apelor teritoriale interne, plasata sub directia USCG (United States Coast Guard) aflata sub autoritatea Departamentului Securitatii Interne, care in ianuarie 2005 dispunea de un efectiv de 39.000 de activi (43.418 in 2009 !), 8.100 de rezervisti, 7.000 de angajati civili si 35.000 de auxiliari.

Pe 1 octombrie 2002 a fost creat un nou comandament armat NORTHCOM (United States Northern Command), la Peterson Air Force Base, Colorado Springs (Colorado), cu un efectiv de 1.200 de oameni, unul dintre cele zece “Unified Combattant Command“ depinzand de Departamentul Apararii al SUA, avand ca misiune supravegherea teritoriului SUA si sa sprijine autoritatile locale si federale.

El este compus din : “Fifth United States Army“ (creat inca din 1943), respectiv, “US First Air Force“ si “US Fleet Forces Command“.

Pe 25 noiembrie 2002, este creat si Departamentul Securitatii Interne al SUA (United States Department of Homeland Security) cu un efectiv de 170.000 de angajati si un buget de 30 Md$US, cu scopul de a asigura securitatea interna a SUA, avand in componenta a serie de agentii importante printre care mentionam pe cele mai importante: USCG, FPS (Federal Protective Service), USSS (United States Secret Service), FEMA (Federal Emergency Management Agency, creata la initiativa lui Jimmy Carter pe 1 aprilie 1979), TSA, USBP (Unites States Border Patrol, creat in 1928 cu 450 de agenti, cu un efectiv in 2008 de 12.000 de personae distribuite de-a lungul frontierei canadiano-mexicane), integrat in 2003 in United States Customs and Border Protection (Biroul de protectie a frontierelor si vamilor, cu sediul in “Ronald Reagan Building la Washington, cu 18.000 de agenti dintr-un efectiv total de 57.519 angajati, din care 21.294 ofiteri, 20.119 agenti de patrula si 2.394 specialisti in agricultra).

Pe 10 februarie 2003, a fost creata si o zona “securizata“ (de securitate, Air Defense Identification Zone) care restrange accesul in spatiul aerian al aviatiei generale la mai putin de 18.000 de picioare (1ft = 0,3048, cca 5.500 de m) in zona metropolitana a Capitalei (Washington).

Din 30 august 2007, ea acopera o raza de cca 24 km, adica cca 3-5 minute de zbor, in functie de aparat.

In urma atentatelor din 11 septembrie 2011, au fost depuse o serie de plangeri de catre victimele lor, atat contra Statului American, cat si contra Organismelor de securitate interna si politico-militare aflate sub autoritatea lui.

Pe 15 august 2002, 614 plangeri ai apropiatilor victimelor atentatelor au fost depuse la Tribunalul federal din Washington contra a sapte banci straine, opt fundatii, opt persoane fizice (dintre care trei membri al familiei regale saudiene : Printul Sultan Ben Abd el-Aziz, Ministrul Apararii, Printul Turki al-Fayçal al-Saoud, fost sef al Serviciului de Informatii, si Printul Mohammad al-Fayçal al-Saoud, director al Faisal Islamic Bank), doua intreprinderi si contra Guvernului Sudanez, acuzat ca ar fi finantat Al Qaida, iar pe 3 septembrie, o alta plangere la Curtea Districtului Sud la New York.

Incepand din septembrie, actiuni judiciare au fost autorizate (de catre Judecatorul Alvin Hellerstein) si contra Companiilor Aeriene (AA si UA) ale caror avioane au fost implicate in atentatele din 11 septembrie 2001, contra Companiei Boeing, contra proprietarilor WTC sub motivul ca nu au putut preveni catastrofa, precum si contra PANYNJ (Port Authority of New York and New Jersey) care nu au reusit sa furnizeze planuri apropriate (corespunzatoare) de evacuare.

Judecatorul federal Harold Baer a declarat in verdictul sau pe 7 mai 2003, Irak-ul coresponsabil cu Al Qaida de atentatele din 11 septembrie acordand 104 M$US (90M€) victimelor, iar pe 22 septembrie 2005, Judecatorul federal (New Yor-kez) Richard Casey a acceptat o plangere depusa contra IIRO (International Islamic Relief Organization, fondat in 1978 cu sediul la Jeddah in Arabia Saudita, avand ca Secretar General pe Adnan Khalil Basha), un organism caritativ, care ar fi fost implicat in finantarea retelelor teroriste islamiste.

In SUA, o sigura persoana a fost judecata pentru ca ar fi fost implicata in atentatele din 11 septembrie: francezul Zacarias Moussaoui. (A se vedea articolul detaliat al autorului legat de acest proces, urmat in direct din Alexandria: “Sarpele cu doua capete“: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2010/10/sarpele-cu-doua-capete.html)

In Germania, marocanul Mounir al Motassadeq, arestat pe 28 noiembrie 2001, este condamnat prima data in 2003 la 15 ani de recluziune criminala pentru complicitatea sa la atentate. El a fost eliberat in februarie 2006, pentru ca sentinta pronuntata anterior a fost anulata, insa reincarcerat, avand in vedere ca prima sa condamnare a fost confirmata de catre Tribunalul din Hamburg pe 8 ianuarie 2007.

In Spania, sirianul Imad Eddin Barakat Yarkas, seful celulei locale Al Qaida este arestat pe 13 noiembrie 2001.

Inculpat pentru conspiratie in vederea atentatelor de la 11 septembrie, el este condamnat pe 26 septembrie 2005 la 27 de ani de recluziune criminala.

KCM (Khalid Cheikh Mohammed) si Ramzi ben Al Sahiba, presupusii organizatori ai atentatelor au fost detinuti in Guantanamo Bay, din septembrie 2006.

Ei au revendicat organizarea logistica a atentatelor intr-un interviu difuzat pe Canalul de televiziune “Al Jazira“ pe 5 (joi) si 8 (duminica) septembrie 2002.

In martie 2007 ei sunt cercetati de catre o Comisie Militara insarcinata cu stabilirea rolului (“precis“) pe care cei doi ar fijucat in organizarea atentatelor.

Procesul lor la Baza Navala Americana din Guantanamo, impreuna cu alti coacuzati (Abd al Rahim al Nashiri, Abu Zubayda, Ali Abd al-Aziz Ali si Wallid ben Attash) se deschide pe 5 iunie 2008.

In urma deciziei desfintarii Inchisoarii Guantanamo in noiembrie 2009, procesul lor este transferat la Tribunalul Federal, civil din New York.

Pana atunci insa, in seara zilei de 11 septembrie 2001, George W. Bush reuneste USNSC (Unites States National Security Council), un organism dependent direct de Presedintele SUA avand rolul de consiliere si coordanare in politica externa si de securitate, precum si CIA, al carui director, George Tenet declara ca Al Qaida si Talibanii in Afganistan, “esentialmente“ sunt “aceasi“, motiv pentru care pe 20 septembrie, el se adreseaza si celor doua Camere al Congresului SUA reunite la “Capitol“ (Sediul Congresului si a Puterii Legislative) la Washington D. C., unde public, el declara “razboi“ contra gruparii teroriste Al Qaida si a lui Osama Bin Laden, care ar fi organizat atat atentatele de la 11 septembrie, cat si alte atentate mai recente. (“Razboiul nostru contra terorismului incepe cu Al Qaida, dar nu ne vom opri aici“; A se vedea si articolul autorului pe aceasta tematica : http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2010/10/medici-teroristi-fideli-lui-allah.html; http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap_1031.html; 47.1.%20330_1_2007%20%28Medici%20teroristi%20fideli%20lui%20Allah%2…; 47.2.%20330_8_2007%20%28Medici%20teroristi%20fideli%20lui%20Allah%2…)

Tot pe 11 septembrie, in cursul serii, de la Casa Alba, Bush se va adresa si natiunii (Poporului American) si promite ei ca impreuna cu aliatii sai din cadrul ONU va declansa un razboi fara mila si fara precedent contra terorismului (war on terror), precum si dusmanilor Statelor Unite.

Impactul militar cel mai “direct“ (primul!) este invazia Afganistan-ului, in octombrie 2001, “desemnat“ de catre USSS(United States Secret Service), ca sediul “operational“ al gruparii teroriste Al Qaida, pentru “alungarea de la putere“, cateva luni mai tarziu, al regimului Taliban de catre fortele ONU (in special cele americane, britanice, canadiene si franceze).

Rasturnarea puterii si numirea unui guvern de tranzitie este insotita de numeroase crime, considerate ilegale, precum si arestari, respectiv, incarcerarea celor cercetati “penal“, ca “dusmani ai Americii“, in Inchisorea (Lagarului de detinuti) Guantanamo (creat in 2002 pentru retinerea in afara sistemului juridic american ai celor care au fost supectati ca ar fi combatanti islamisti implicati in terorismul international) de la Guantanamo Bay, lunga de 20 km si 9km latime cu o adancime a canalui de intrare de cca 22,5m (Bahía de Guantánamo, Coasta de Sud a Cubei, in Marea Caraibilor) numit dupa orasul cu acelasi nume : Guantanamo (200.000 de locuitori), aflat la cca 15km nord-vest de aceasta (Municipalitatea Caimanera), controlata de catre americani dupa tratatul americano-cubanez din 1903 (contra unei“chirii“ anuale de 4.085 $US), in sudul careia se afla Baza Navala Americana creata in 1989 pe o suprafata de 117,6km2care gazduieste inchisoarea.

Al doilea impact militar de mare importanta este invazia Irak-ului si rasturnarea regimului lui Saddam Hussein in martie 2003 de catre fortele armate americane si britanice, in ciuda faptului ca Saddam Hussein nu a participat la atentatele de la 11 septembrie, insa regimul sau (“baas-ist“) a fost desemnat de catre Administratia americana, ca unul care sprijina “activ“ terorismul international si detine arme de distrugere in masa, fara ca ele sa fi fost vreodata descoperite pe teritoriul national de catre comisiile internationale care s-au deplasat in aceasta tara, cu acest scop.

Regimul lui Saddam Hussein a fost inlocuit cu unul mai “democratic“ (A se vedea si articolul autorului legat de aceasta tematica: http://www.romanians.nl/modules.php?name=News&file=article&sid=1335), prin organizarea alegerilor prezidentiale libere (in mod “democratic“ !) cu o participare importanta in noul regim ai “siitilor“ in raport cu “sunitii“!

Conflictul armat din Nord-Vestul Afganistanului a fost prezentat in egala masura de catre Administratia Bush, ca un “razboi contra terorismului“!

Pe 7 octombrie 2001, in urma deciziei luate de catre Administratia Bush in lupta contra terorismului, Donald Rumsfeld anunta ca operatiunile militare vor incepe si ca ele nu se vor termina pana cand „toate retelele teroriste” nu vor fi distruse!

Ca urmare, coalitia fortelor NATO (printre care cele mai importante : SUA, Marea Britanie, Franta, Germania, Spania, Canada si inca 38 de state), a Aliantei de Nord (Frontul Unit Islamist si National pentru Salvarea Afghanistanului -Jabha-yi Muttahid-i Islami-yi Milli bara-yi Nijat-i Afghanistan, grup armat Islamist opus regimului de Talibani), precum si a Hezb-e-Wahdat („Hezb-e Wahdat-e Islami-ye Afghanistan”, Partidul Unitatii Islamice din Afganistan, un partid siit, fondat in 1989 la Bâmiyân, la propunerea lui Abdul Ali Mazârî si al Iran-ului) declanseaza „Invazia SUA” in aceasta tara, cunoscut si sub numele de ce de-al doilea razboi al Afganistan-ului contra regimului de Talibani, a Organizatiei teroriste Al Qaida, precum si contra leaderului sau Osama Bin Laden.

Atacul initial avea ca scop rasturnarea puterii politice detinute de catre talibani si instaurarea unui guvern provizouriu in fruntea caruia a fost numit Hamid Karzai, conform acordului de la Bonn, in decembrie 2001.

Ales presedinte in octombrie 2004, el avea putina legitimitate si nu controla decat sectorul Kabul-ului inca in 2006, pe cand incepand cu aceasta perioada fortele talibane au devenit deosebit de active in restul teritoriului.

In august 2008 erau cca 70.000 de soldati straini in Afganistan, 53.000 pentru ISAF (Fortele Internationale de Asistenta si Securitate, care regrupeaza fortele armate sub comandamentul NATO, mandate de catre ONU prin rezolutiile : 1386, 1413, 1444 si 1510), 17.000 pentru OEF-A (Operation Enduring Freedom), al Guvernului American (cu inca patru misiuni subordonate in derulare: OEF-Philippines, OEF-Horn Africa, OEF-Caribbean and Central America, OEF-Trans Sahara-Mahreb din 2002, precum si inca doua incheiate in 2004, OEF-Pankisi Gorge, respectiv, OEF-Kyrgyzstan).

In 2009, cca 113.000 de soldati straini (fara a lua in consideratie cei apartinuti unor SMP (Societati Militare Private : 2.000 de oameni ai firmei britanice Saladin, cele cateva sute al celei Blackwater, etc.,) dintre care 71.000 de americani”vegheau” asupra pacii (care ?) in Afganistan.

In 2011 ianuarie, numarul soldatilor ISAF in Afganistan a ajuns la 140.000!

Iata si efectivele ISAF prezente in Afganistan de-a lungul razboiului Coalitiei in tabelul alaturat:

Datele

Efective ale ISAF

2001

5 000

decembrie 2004

8 000

10 februarie 2005

8 500

18 septembrie 2005

10 500

31 iulie 2006

19 000

5 octombrie 2006

31 000

4 aprilie 2008

47 000

6 octombrie 2008

51 000

4 aprilie 2009

60 000

15 septembrie 2009

64 500

1er octombrie 2009

67 700

22 octombrie 2009

71 000

Ianuarie 2011

140 000

ISAF-ul era impartit in cinci comandamente (pe 15 septembrie 2009) aflate sub directia marilor puteri ale G8 (SUA, Franta, Germania, Marea Britanie, Italia si Canada, fara Japonia si Rusia):

1. Comandamentul Regiunii Capitalei, sub directia Frantei, (6.400 de oameni) „centrata” pe Kabul si regiunea sa ;

2. Comandamentul de Est, aflat sub directia SUA (19.900 de oameni), care acopera orasele Ghazni, Bamyan si Jalalabad, respectiv, regiunile muntoase frontaliere cu Pakistan ;

3. Comandamentul de Vest, aflat sub directia Italiei (3.400 de oameni), care acopera in mare parte Hérat ;

4. Comandamentul de Nord, aflat sub directia Germaniei (5.400 de oameni), care acopera in mare parte orasele Mazar e Charif si Faizabad ;

5. Comandamentul de Sud, aflat sub directia Marii Britaniei si Canadei (29.400 de oameni), care acopera provinciile Helmand si Kandahar ;

Paralel cu ISAF, americanii mentineau operatiunea „OEF” (17.000 de oameni pe 10 februarie 2005), initial destinata luptei contra retelelor teroriste !

Princiipalele baze ale ISAF-ului (si SUA) erau (in 2008):

In Nord : Mazar e Charif, Kunduz, Baghman si Faizabad ;

In Sud : Farah, Lachkargah, Kandahar si Qatat ;

In Est si in Regiunea Kabul: Bamyan, Kabul, Charikar, Nouristan, Asadabad, Jalalabad ;

In Vest : Hérat, Qala-e-Nao si Chakcharan ;

Ca si in Irak, Coalitia a recurs la SMP (Societati Militare Private) care le punea la dispozitie mercenari (soldati experimentati recrutati din randul fostilor militari de elita) si agenti de securitate (20.000 in 2007, 28.000 in 2008) pentru executarea unor misiuni legate de paza si securitatea unor imobile, protectia mobila a unor transporturi speciale (cu precadere, de armament), precum si pentru protectia unor persoane importante din cadrul unor organisme civile (printre care mai multe ONG-uri) care sprijineau „Invazia SUA” in Afganistan.

Unele tari printre care si Canada, utilizeau acesti mercenari (ai Blackwater, de exemplu) pentru antrenarea propriilor lor trupe pentru care au cheltuit numai in perioada 2006-2007 jumatate din intregul lor buget de 30 M$US.

Merita sa subliniem si faptul ca din informatiile pe care le detinem, anumite societati de mercenari ar fi fost chiar si de origine afgana ca cea din Valea Korangal, unde se afla tabara militara „Firebase Phoenix”, cu care un contract de 2M$US a fost semnat in august 2009 !

In septembrie a aceluiasi an, Politia Nationala afgana dispunea de un efectiv de 84.678 de oameni (109.685 in 2010, pentru a atinge un numar tot de 240.000), iar Armata Nationala afgana de un efectiv de 93.657 de militari (140.870 in 2010, 171.680 in 2011 si cca 240.000 intr-un viitor apropiat ca si Politia!) era organizata in 5 Corpuri de Armata (Terestra) : 201-a (Kaboul), 203-a (Gardez), le 205-a (Kandahar), 207-a (Hérat) si 209-a (Mazar-e-Charif) ; 1 Divizie (Terestra) si 1 Corp de Armata (Aerian) in Regiunea Capitalei (Kabul).

Atragem atentia asupra faptului ca in ciuda unor recrutari masive din randul populatiei civile, Armata Nationala afgana a trecut prin momente dificile, in special in perioada 2003-2005, cand din cei 25.000 de recruti, 18.000 au dezertat !

Fortele talibane, teoretic, care la sfarsitul anului 2001, dupa atentatele din 11 septembrie, n-ar mai fi controlat decat cateva enclave restranse in sud-estul si nord-estul tarii, au fost conduse de catre Mollah (erudit) Omar (Mohammed Omar, nascut in 1959), seful Statului intre 1996-2001 si un Consiliu de Directie numit „Rahbari Shura” intrat in vigoare in 2003, compus din 10 oameni : AkhtarMohammad Osmani, Akhtar Mohammad Mansour, Djalâlouddine Haqqani, Hâfez Aboul Madjid, Saif ur Mansour si Mollahii : Dadullah, Mohammad Rasoul, Beradar si Abdorrazzaq Nefez.

Mollah-ul Omar dispunea de un reprezentant permanent, pe Obaidullah Akhund.

Acest Consiliu isi mareste numarul de membri mai intai la doisprezece, apoi la optsprezece, pentru ca astazi sa aiba un numar de treizeci si sase.

In 2006, un al doilea Consiliu a fost infiintat tot de catre Mollah Omar, numit „Majlis al Shura” avand treisprezece membri, toti prezenti si in „Rahbari Shura”.

La sfarsitul anului 2008, Fortele de Gerila (impartite in grupuri de la cinci la cincizeci des oameni) sunt active pe trei mari fronturi: Frontul de Nord (Provincile : Nouristan, Kunar, Nangharar, Laghman si o parte din Kapissa) pe care sunt prezente miscarile : Hezb-e-Islami din Gulbuddin Hekmatyar, Hezb-e-Islami Khalis, Talibanii si Al-Qaida ; Frontul Central (Provinciile : Kunar si Nangharar, Khost, Paktika si Paktia) pe care sunt prezente Fortele Haqqani si Al Qaida ; Frontul de Sud, cel mai intins (Provinciile : Nimroz, Helmand, Kandahar, Zaboul si Ourouzgan), dominat de catre Talibani Al Qaida si in sfarsit, Frontul de Est (Provinciile : Nouristan, Laghman si Nangharar), respectiv, Regiunea Capitala-Kaboul (Provinciile : Parwan, Kapissa, Logar, Ghazny si Wardak).

In plus, mai existau si fronturi, ceva mai limtate, in jurul principalelor orase din nordul tarii : la 50 km sud de Hérat, in jurul lui Maymana, Mazar-e-Charif, Baghlan si respectiv, Faizabad.

Comandamentul, Talibanilor era impartit in patru zone : Kaboul, Sud, Sud-est si Est sub directia comandamentului General.

Mai multe „Loya jirga” (echivalent cu Marea Adunare Nationala) concurente au loc, dintre care una la Roma in jurul ex-monarhului Mohammed Zaher Chah, alta in Cipru, in jurul lui Homayoun Jarir, ginere a lui Gulbuddin Hekmatyar si in sfarsit una in Germania, care reuneste douzeci si patru de leaderi afgani care sub egida ONU reusesc sa negocieze”Acordul de la Bonn” in decembrie 2001, conform caruia sa fie format un guvern de tranzitie avandu-l ca sef pe Hamid Karzai (reales in 2002), creata o Constitutie a tarii, precum si infiintarea unei Curti Supreme de justitie.

In ciuda acestori „eforturi” atat umane cat si materiale (apreciat de catre „National Priorities” la peste 437 Md$US costul razboiului pentru americani si peste 500 M$US anual pentru francezi), in ianuarie 2009 ” Think tank”International Council on Security and Development (un organism specializat care oferă, de regulă gratuit, informaţii necesare pentru a crea, amplifica, diminua, înlătura, organiza sau optimiza un anume compartiment funcţional al societatii, aşa cum ar fi optimizarea structurii militare, economice, politice, culturale la nivel local, regional, statal, continental sau chiar la nivel global) a estimat in raportul sau ca Talibanii arau activi inca intr-un procent de 72% pe teritoriul afgan, contestat, evident, de catre comandamentul NATO!

Pe de alta parte, in alte ordine de idei, dupa desemnarea lui Osama Bin Laden, ca”inamicul nr.1″ al Americii, pe 18 septembrie 2001, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite (SUA, Franta, Marea Britanie, Rusia si China), conform rezolutiei nr.1.333 a solicitat talibanilor sa-l extradeze pe acesta, ceea ce, pe atunici ei au refuzat, categoric!

Pe 20 septembrie, cand, din nou, Consiliul de Securitate solicita sefului organizatiei teroriste Al Qaida sa paraseasca Afganistan-ul, ceea ce „refuza” si el categoric, Talibanii avertizeaza Administratia Bush ca in cazul unui atac American, ei vor riposta”no mercy”, ceea ce de-altfel au si facut si continua sa faca si astazi in timpul Administratiei Obama!

In sfarsit, pe 21 septembrie, Ambasadorul Taliban in Pakistan declara public ca tara sa nu-l va extrada pe Osama Bin Laden fara ca probe materiale certe sa fie prezentate in privinta vinovatiei sale legat de atentatele din 11 septembrie!

In principiu, conform Administratiei Bush („Crede si nu cerceta”!), acest al doilea razboi al Afganistan-ului nu ar fi avut loc, daca Talibanii aflati la putere ar fi ajuns la de accord cu americanii.

Cu atat mai mult cu cat, ei revendicau, pe de-o parte si controlul „absolut” al operatiunilor (si nu ONU!), iar pe de alta parte, promulgau un amendament care impiedica soldatii americani sa fie deferiti Curtii Penale Internationale!

Pentru a ne face o idee mai clara asupra acestui razboi, precum si asupra raportului de forte, mentionam ca in momentul atacului, talibanii dispuneau de cca 35.000 de oameni, sustinuti de catre numerosi voluntari straini (9.500-10.000 pakistanezi si 550-600 arabi), precum si de cca 100 de tancuri (model vechi) T-55 si chiar „arhaice” T-34/85, respectiv, de cca 200 de pise de artilerie.

Mentionam ca T-54/55 au reprezentat o serie de tancuri principale de luptă proiectate în URSS. Prototipul tancului T-54 a apărut în luna martie a anului 1945, chiar înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

T-54 a intrat în producţie în 1947, devenind principalul tanc folosit de formaţiunile blindate ale Armatei Rosii.

Seria de tancuri T-54/55 reprezintă cel mai numeros tanc din istorie.

Numărul total de vehicule construite variază între 86.000 şi 100.000 de tancuri.

Tancurile T-54/55 au fost înlocuite de către T-62, 64, 72, 80 în cadrul armatei sovietice (armata rusă, după 1991), însă ele sunt folosite în prezent de aproape 50 de ţări, fiind modernizate cu echipamente sofisticate.

Seria de tancuri T-54/55 a fost utilizată în numeroase conflicte armate apărute spre sfârşitul secolului XX.

Tancul mediu sovietic T-34 din 1940 avea, în opinia multor specialişti, cel mai bun echilibru între putere de foc, protecţie şi mobilitate dintre toate tancurile contemporane ale epocii.

Tancul a fost îmbunătăţit încontinuu pe parcursul războiului şi a continuat să fie competitiv, însă designerii nu au putut să-l echipeze cu tehnologii de ultimă oră fiindcă producţia nu putea fi întreruptă.

Încă de la apariţia tancului T-34 existau planuri pentru proiectarea unui model mai performant.

În1943, Birourile de Proiectare Morozov au reluat lucrul la proiectul T-34M, oprit din cauza războiului.

Rezultatul a fost tancul T-44T, care avea un blindaj mai gros din cauza unui design superior.

T-44 folosea o suspensie de tip bară de torsiune, mult mai puţin voluminoasă decât suspensia Christie de la tancul T-34.

Principalul dezavantaj al tancului T-44 era turela, în care nu se putea monta un tun mai mare de 85 mm.

Instalarea unui tun de calibru 100 mm era prioritară.

Dupa revenirea in forta a Gerilei in 2006, Talibanii isi consolideaza pozitiile pe teritoriul afgan, intarind capacitatile lor politice, financiare si militare, in special in sudul si estul tarii, cu scopul de a demonstra lumii, ineficacitatea Guvernului Central al lui Hamid Karzai.

Este insa cultivarea macului care a devenit o sursa importanta de finantare a Gerilei.

Peste 8.200 de tone, adica 93% din productia mondiala de opium (o substanţă toxică cu proprietăţi narcotice extrasă din capsulele unor specii de mac, “Papaveraceae“ şi întrebuinţată ca somnifer, calmant, analgezic, stupefiant, etc., care conţine circa 10–13% alcaloizi totali, 10–15% apă, 20% zaharuri, acizi organici : meconic 5%, lactic, fumaric) este produsa in Afganistan, al carui trafic ar fi adus talibanilor un beneficiu de cca 85 M$US in 2008 si 125 M$US in 2009, permitandu-le astfel sa loveasca cu “eficaciate“, cel putin in imaginea Coalitiei : pe 13 iunie 2008 forteaza Inchisoarea Sarpoza (Kandahar, sudul Afganistanului) printr-un atac-sinucigas eliberand 1.187 de » detinuti (din care 400 de talibani), pentru ca ulterior sa puna in dificultate fortele armate americane pe 13 iulie 2008 in batalia de la Wanat si pe cele franceze pe 18 august in ambuscada de la Surobi, pentru ca ulterior, pe 3 octombrie 2009, in urma unor serii de atacuri in Provincia Nouristan, in batalia de la Kamdesh, sa-l oblige pe Generalul Stanley A. McChrystal, ComandantulISAF-ului intre iunie 2009-iunie 2010 sa abandoneze principale sale baze in provincie (mai putin cea din Capitala, Parun).

Mentionam aici faptul ca opiul fiind o sursa de trai pentru peste 2 milioane de afganistani si aducea un venit de peste 2,5 Md$US lor, ceea ce reprezenta intre 35%-38% din PIB-ul tarii in 2008 si chiar daca este intr-o scadere usoara, ea reprezenta peste 33% in 2009, iar numarul celor implicati in producerea lui si in traficul cu el a scazut si el la cca 1,6 milioane de oameni, in contextul unei coruptii tentaculare, generalizate, estimata in 2007 intre 290-470 M$US, pentru un PIB de 7,5 Md$US in care ar fi fost implicati chiar si cei mai inalti functionari al Statului pana la Presedintele Karzai, el insusi.

La sfarsitul anului 2009 UNDOC (United Nations Office on Drugs and Crime) anunta ca acest trafic genereaza Afganistanului un venit 3,4 Md$US !

Taranii afgani obtin intre 600-700 M$US, in timp ce restul de bani ajunge in mainile guvernantilor, Politiei, precum si ale autoritatilor locale, respectiv, regionale, ceea ce alimenteaza si intretine corupta in tara.

Si totusi, o contraofensiva a Coalitiei are loc inca din 2007, cand orasul Musa Qala, cea mai importanta localitate controlata de catre Gerila este recucerita intre 7-12 decembrie, dupa operatiunea Hamer reusita intre 24-27 iulie in Valea Gereshk si asediul de la Sangin pe 5 aprilie.

In 2009 numeroase ofensive au fost lansate in Provincia Helmand: “Panther’s Claw“ (intre 17 iunie-20 august) si “Strike of the sword “ (din 2 iulie 2009).

Fortele Occidentale angajate in ofensiva „Operation Infinite Justice” din octombrie-noiembrie 2001 sunt aproape in exclusivitate reprezentate prin fortele armate americane si britanice (care ulterior se va „transforma” in ofensiva „OEF”avand ca scop lupta contra terorismului international, roulul ISAF-ul revenind doar la cel de instaurare a unui nou regim politic si de reconstructie a tarii).

In cadrul acestei ofensive, la inceput, printre altele, s-au deplasat in Afganistan, mai multe batalioane ale Diviziei a 10-a (Terestre, de Munte) americane, 200 militari britanici de la „Royal Marines Commandos”, 100 de agenti de la CIA, 300 de luptatori de elita al Fortelor Speciale americane (Special Forces-SF, US Army) si in decembrie 2001, sosesc inca 100 al Fortelor Speciale germane (Kommando Spezialkräfte-KSK de la Bundeswehr, formati dupa modelul Special Air Service-SAS britanice).

In plus, patru port-avioane americane cu escortele lor sunt mobilizate, unzprezece nave britanice, doua submarine si mai multe bombardiere.

Pe 17 noiembrie, Guvernul francez (condus pe atunci de catre Lionel Jospin) anunta trimiterea in Marea Arabiei, in largul Pakistanului, port-avionul „Charles de Gaulle” al Marinei Nationale (Marinei militare) franceze si grupul sau aeronaval(Task force 473) constituit din doua fregate, un petrolier (cu combustibil), un submarin si un vas de mesagerie, el fiind primul, unicul si singurul port-avion (nava de suprafata) european cu propulsie nucleara.

Misiunea lui se va desfasura intre 1 decembrie 2001 si 1 iulie 2002.

Alianta de Nord (Frontul Unit Islamic de Salvare al Afganistanului), controleaza la inceputul lunii septembrie 2001, numai 5% din teritoriul afgan, in principiu in nord-estul tarii, precum si vecinatatea Herat-ului in vestul tarii.

Condus oficial de catre seful Partidului „Jamaat e Islami”, Burhanuddin Rabbani (ucis recent cu cei patru membri ai garzii sale de corp pe 20 septembrie 2011 intr-un atentat sinucigas comis de catre un taliban deghizat in adept si admirator al Partidului sau, langa resedinta sa, nu departe de Amasada Americana la Kabul), fost Presedinte al Afganistanului intre 1992-1996, ea constituie principala organizatie anti-taliban in Afganistan, impartita in mai multe grupari (miscari) :

a) Jamiat e Islami, un partid politic islamist din Afganistan, o miscare tadjik (persani orientali si centrasiatici care vorbesc limba tadjik, o limba iraniana cu un dialect persan) condusa de catre Mohammed Fahim Khan ;

b) Junbish Milli yi Islami (The National Islamic Movement of Afghanistan), un partid uzbek in Afganistan, avandu-l leader pe Generalul Abdul Rachid Dostum (Abd al-Raszhid Dostum sau Dostam);

c) Hezb e Wahdat, miscarea hazara, o etnie siita, comandata de catre Karim Khalili si Mohaqiq;

Pana in 11 septembrie 2001 aceste miscari (Alianta de Nord) era sustinuta de catre Iran, Rusia si Tadjakistan si numara cca 15.000 de oameni echipata cu o duzina de blindate T-55 si BMP-1 (Boyevaya Mashina Pekhoty – Боевая Машина Пехоты, Soviet amphibious trackted infantry fighting vehicle).

Ofensiva anglo-americana debuteaza practic pe 8 octombrie printr-o serie de bombardamente aeriene si lansari de misil de croaziera, in timp ce fortele speciale americane intra in contact cu unitatile Aliantei de Nord, incepand din 19 octombrie (precedate de catre echipe de la CIA din 27 septembrie).

In noaptea de 19-20 octombrie, operatinunile cu nume de cod „Rhino” (atacul unui aeroport utilizat de catre Emirul Golfului Piersic, printr-un asalt cu bombardiere Northorp B-2 Spirit lansand bombe cu gidaj GPS de 900 kg asupra Tin, iar cele volante Lockheed AC-130 ataca Cobalt) si „Gecko” (Task Force Gecko ataca sediul general a lui Mollah Omar, aproape de Kandahar cu AC-130 si MH-60L Direct Action Penetrator, respectiv, MH-47 Chinook, de pe port-avionul Kitty Hawk) sunt primele doua mari operatinui militare ale fortelor terestre americane.

Intre 3-9 noiembrie o ofensiva este lansata asupra lui Mazar e Charif (al patrulea mare oras al Afganistanului, cu o populatie de cca 350.000 de oameni) cu ajutorul fortelor lui Abdul Rachid Dostom.

Intre 11-23 noiembrie are loc atacul (asediul) lansat asupra Kunduz (in plin mediu rural) de catre compania terestra afgana, care se termina cu o victorie ale Fortelor Armate americane si a Aliantei de Nord.

Pe 11 noiembrie 2001, Fortele armate ale Generalului H.E. Mohammed Daud Daud (asasinat, ulterior într-un atac cu bombă în Taloqan taliban, pe 28 mai 2011, după o reuniune care avut loc la sediul central al Guvernatorului dinprovincia Takhar), precum si al Generalului Markus Kneip (grav ranit), sosesc in preajama Kunduz unde intampina o puternica rezistenta, in timp ce aviatia americana lansand un atac sngeros asupra pozitiilor strategice ale talibanilor din zona, ar fi distrus 44 de fortificatii, 11 tancuri si 51 de camioane.

Pierderile de vieti omenesti sunt impresionante !

Cele ale Aliantei de Nord nu sunt cunoscute insa unele documente vorbesc de ordinul a catorva sute, aproape de 1.000 de victime.

Peste 2.000 de talibani at fi fost ucisi sau raniti si 12 militari americani vor pieri in asediul de la Kunduz.

Peste 8.000 de talibani vor fi luati prizoneri si multi vor muri (din care peste 3.000 de cadavre au fost ingropate in regiunea Dasht-e Leili ) datorita unor tratamente inumane, nemilitare (tortura, executii rapide, disparitii in urma unor interogatorii, etc.), in timpul transferului lor (responsabil Generalul Dostom !) de la Kalai Zeini la Dasht-e Leili via Sheberghan efectuat in conditii teribile : 200 de prizonieri fiind inghesuiti in containere in care temperatura depasea 30°C), motiv pentru care ei nu se vor mai lansa in operatiuni militare de mare anvergura in regiune, inainte de 2006-2007.

In timp ce 470 dintre ei sunt inchisi in Centrul de Detentie Qalat-e-Janghi, o revolta declansata de catre prizonieri va fi reprimata sangeros, iar ceilalti vor fi dusi in fortareata Kalai Zeini, intre Mazar-e-Charif si Sheberghan, unde in timpul transferului (in jur de cinci zile !), peste 5.000 vor pieri (impuscati, asfixiati, insetati, infometati, etc.) in containere (cca 150-160 in fiecare container), cum aerisirea lor se facea tragand focuri de arma asupra lor, iar cei ramasi in viata vor fi supusi unor tratamente deosebit de dure in inchisoarea Shebergha, care era sub directie americana!

Intre timp, pe 14 noiembrie, Kabul este ocupat fara lupte violente, in timp ce nord-estul tarii se revolta contra talibanilor.

Iar pe 22 noiembrie incepe batalia de la Kandahar, lansata de catre Coalitie, condusa de catre SUA.

Dupa negocieri cu Talibanii ei lasa orasul in mainile lui Hamid Karzai (fostul Presedinte) si Gul Agha Sherzai(Guvernatorul Provinciei Nagarhar), pe 7 decembrie.

Ultimele batalii au loc catre Tora-Bora (retea de cavitati subterane in Muntii Safed Koh in Estul Afganistanului) intre 12-17 decembrie, americanii crezand ca acolo se afla sediul unor importante fortarete subterane al Al Qaida, insa ei nu vor descoperi decat cateva bunkere mici, unde ei presupun ca s-ar fi ascuns Bin Laden.

Dupa cinci saptamani de la inceputul operatiunilor militare, regimul Taliban de la Kabul este rasturnat de la putere.

Din noiembrie 2001 si alte tari ca Germania, Olanda si Japonia vor veni in ajutorul trupelor anglo-americane, dupa ce inca de la sfarsitul lui octombrie, Australia a trimis deja un detasament al Fortelor Speciale (Special Forces Task Group) si avioane de lupta operand (Operatiunea Slipper) de la baza aeriana Manas (Kirghiztan).

Australia isi regtage fortele sale speciale in decembrie 2002, pentru ca sa le trimita din nou in misiune in Afganistan in 2005.

Tonajul bombelor lansate de catre USAF (United States Air Force) a trecut de la 148 de tone in 2004 la 1.774 in 2007, pentru ca el sa scada din nou, la 1.192 in 2008.

In total intre octombrie 2001-2009, el a lansat 12.742 de tone de bombe in Afganistan !

In ceea ce priveste Canada, ca „investitie” in acest razboi, a cumpart material nou de lupta, modern, in special tancuri, in timp ce vroia sa se debaraseze de cel vechi inca din 2000.

USAF a utilizat „masiv” pentru prima oara UAV (Unmanned Aerial Vehicle, Unmanned aircraft System-UAS sauRemotely Piloted Aircraft – RPA sau Unmanned Aircraft) un mijloc de transport aerian modern fara pilot, avion-tinta, avand la bord ca sarcina utila, o arma, modelul RQ-1 Predator, putand servi atat pentru supraveghere cat si pentru lupta.

Numai intre inceputul anului 2008 si sfarsitul lui 2009 peste 80 de atacuri cu UAV au fost lansate de USAF catre diverse obiective in Afganistan, ocazie cu care a fost ucis si Baitullah Mehsud (1974-2009) unul dintre cei mai puternici sefi talibani in Pakistan, leaderul grupului „Therik e Taliban”.

Nici ofensiva navala nu este de nelijata.

Mai multe nave ale celor cinci natiuni au fost angajate in acest razboi in cadrul Operatiunii Enduring Freedom in Marea Omanului: ITS Maestrale (F 570), FS De Grasse (D 612), USS John C. Stennis (CVN 74), USS Port Royal (CG 73), FS Charles de Gaulle (R 91), HMS Ocean (L 12), FS Surcouf (F 711), USS John F. Kennedy (CV 67), HNLMS Van Amstel (F 831), ITS Luigi Durand de la Penne (D 560,18 aprilie 2002).

Pierderile de vieti omenesti sunt si ele pe masura !

Conform unui bilant „oficial” de mare fiabilitate (dar inexact, pentru ca „adevarul este misterios” !), mii de talibani ar fi fost ucisi sau luati prizonieri si 3.700 de civili ar fi pierit in aceasta ofensiva.

La sfarsitul anului 2009, numarul victimelor acestui razboi american „al democratiei” impuse, ar fi fost aproape de 10.000 de oameni (mai exact, 9.786).

Conform unor documente ONU, numai in 2009 ar fi fost ucisi peste 2.400 de civili, din care cel putin 1.400 de talibani si 465 in randul Coalitiei, in timp ce Ministerul de Interne afgan vorbeste de 2.100 de talibani peste 3.700 de raniti, din care peste jumatate foarte grav, cu sechele pe viata !

Majoritatea dintre ei, 1.055 de afgani civili au pierit utilizand materiale explozive improvizate.

Fortele armate (Politia Nationala afgana si Armata Nationala afgana) ale Guvernului Karzai au fost principalele tinte ale Talibanilor.

Din informatiile (neoficiale, dar sigure !) pe care le detinem, pana in octombrie 2009, 5.890 de oameni au murit, dintre care 1.478 politisti !

In mai 2008, Guvernul afgan si Coalitia apreciau ca cca 20.000 de talibani ar fi fost ucisi si cca 1.000 ar fi fost luati prizonieri.

Sursele noastre (tot neoficiale, dar sigure !) indica 14.894 de talibani ucisi si numai 678 de prizonieri.

In 2009, Ministerul de Interne afgan afirma ca in total 4.171 de atacuri ar fi fost comise de catre talibani, din care 225 atentate-sinucigase si 1.825 cu bombe, iar numarul celor ucisi ar fi fost de 4.600 (3.625, conform suselor noastre !) si 2.958 arestati suspecti (3.780, conform surselor noastre !).

In acest raport se mentioneaza si faptul ca ei si-ar fi ameliorat tacticile lor de lupta, in special cele cu materiale explozive, cum numarul soldatilor morti in cadrul Coalitiei se ridica la 275, adica 60% din totalul militarilor morti in acelasi an, un”rezultat” considerat foarte satisfacator, sensibil mai bun decat in 2008.

Tot in 2009, refugiatii afgani reprezentau cea de-a doua grupa nationala de refugiati, ca importanta, dupa pakistanezii.

Numarul lor imigranti in tarile industrializate a scazut insa cu 80% intre 2001-2004, trecand de la 54.000 la 9.000.

Majoritatea celor aflati in exil, au ajuns in custodia Inaltului Comisariat pentru refugiati al Natiunilor Unite.

Daca in 1990, cca 6 milioane dintre ei erau in evidenta a catorva sute de tabere de refugiati in Iran si in Pakistan, in 2001, numarul lor a scazut la 2,5 milioane in 2001, pentru ca dupa atentale din 11 septembrie sa creasca din nou, la 3,6 milioane, respectiv, la 3,8 milioane in 2002.

Astazi, majoritatea lor, aproape doua milioane (1,97M) se afla in Pakistan, aproape un million (986.000) in Iran iar restul in Turcia.

In septembrie 2008, un sfert de million au revenit acasa cu ajutorul Inaltului Comisariat ai Refugiatilor.

In 2008, 12.786 de solicitari de azil politic au fost facute de catre afgani in tarile UE (peste 5% din totalul lor !) cu o rata reusita intre 3% (Letonia) si 20% (Danemarca).

Nici fortele Coalitiei nu au fost menajate.

Intr-un document oficial comun (de „uz intern” !) din 18 august 2011 al Administratiei americane, precum si al Ministerelor Apararii Britanice si Franceze, in total 2.693 de militari au pierit in razboiul din Afganistan (1.747 americani, 379 britanici si 74 francezi), mai putin cazurile de sinucidere si 13.316 au fost raniti (7.987 grav si foarte grav), din care 5.113 britanici (fata de 179 de morti si 3.600 de raniti in Irak).

Trebuie adaugate la aceste pierderi si victimele SMP (Societatilor Militare Private) britanice stiind ca in 2007 firma Saladin a pus la dispozitia Coalitiei 2.000 de oameni (din care 278 au murit), aproape cat Fortele Candadiene (2.500 de oameni).

In 2009, in Provincia Farâh 18 mercenari al firmei Hangar au fost ucisi, iar pe 20 noiembrie 2010, 594 de civili americani au murit si cca 9.400 erau bolnavi sau raniti in Afganistan.

Iata si un tabel cu detalii complete privind pierderile de vieti omenesti a Coalitiei in acest razboi.

Pierderi ale Coalitiei in urma razboiului in Afganistan

Anul

SUA

Marea Britanie

Canada

France

Restul Tarilor

Total

2001

12

0

0

0

0

12

2002

49

3

4

0

14

70

2003

48

0

2

0

8

58

2004

52

1

1

3

3

60

2005

99

1

1

2

28

131

2006

98

39

36

6

12

191

2007

117

42

30

3

40

232

2008

155

51

32

11

46

295

2009

317

108

32

11

53

521

2010

499

103

15

16

78

711

2011

302

31

4

22

54

412

Total

1 748

379

157

74

336

2 693

In tabelul de mai sus nu am tinut cont de faptul ca pe 6 august 2011, un elicopter Chinook este lovit din plin de catre talibani ucigand 30 de militari de la fortele speciale americane, 7 soldati afgani si un translator civil afgan.

Alegerea lui Barack Obama in fruntea Administratiei americane pe 20 ianuarie, va schimba strategia razboiului in Afganistan, avand in vedere ca de-a lungul anului 2009 Coalitia va intampina serioase dificultati asa cum am prezentat mai sus.

Din acest motiv, dar in special in urma bataliei insangerate (prin bombardament american) de la Bala Buluk pe 4 mai 2009 (considerata, o „gafa”, cel mai ucigas bombardament!) unde peste o suta de personae (civili, femei si copii) vor pieri, Generalul David McKiernan este inlocuit cu Generalul Stanley McChrystal, fost Sef al Fortelor Speciale, iar pana atunci Comandantul a JSOC (Joint Special Operations Command) si secundat de catre Generalul David Rodriguez.

Este pentru prima oara dupa demiterea lui Douglas MacArthur in 1951, cand un sef de operatiuni militare este inlocuit in plina desfasurare a ei !

Printre cele mai importante obiective ale lui McChrystal au fost : Obtinerea sprijinului populatiei afgane ; Ameliorarea comunicarii intre populatie si ISAF ; Sustinerea economiei tarii ; Ameliorarea capacitatii de lupta anti-gerila al ISAF prin cresterea numarului de soldati american delocalizati in Afganistan ; Ameliorarea capacitatii de lupta a Armatei si a Politiei afgane prin cresterea efectivelor pana la 240.000, respectiv, 160.000 de oameni; Ameliorarea colaborarii intre fortele Afgane si cele ale Coalitiei ; Lupta contra coruptiei ; Reformarea sistemului juridic afgan si restabilirea securitatii ; Reformarea sistemului carceral afgan ; Permiterea reconcilierii cu Gerila si reintegrarea sociala a membrilor sai ; etc.

In paralel cu tratativele diplomatice, Obama hotareste si atacarea principalelor pozitii strategice ale talibanilor, in special in sudul tarii, pe la mijlocul lunii februarie obiectul principal fiind regiunea Marjah din Provincia Helmand cunoscuta sub numele „Operatiunea Mushtarak”.

Pe 26 februarie 2010 talibanii revendica un atac asupra Kabul-ului, ucigand 17 persoane, dintre care un francez si un italian.

Ca urmare in cel de-al doilea semestru al anului 2010, intre august-septembrie, trupele americana efectueaza 2.877 de raiduri aeriene soldate cu uciderea a 269 de talibani, „anihilarea” a 860 de insurgenti si capturarea a 2.039.

Pentru ca presiunea asupra talibanilor sa fie si mai mare, ulterior, la sfarsitul lunii septembrie 2010, ISAF a lansat 700 de misiuni aeriene asupra Afganistanului, fata de numai 257 cu un an in urma !

Incepand din 2008 debuteaza si negocieri discrete intre responsabilii Talibani (Mollah Omar), Guvernul de la Kabul (Presedintele Karzai), precum si Coalitia (Secretarul General NATO Anders Fogh Rasmmussen.

In iunie 2010, Purtatorul de cuvant al Pentagonului declara ca talibanii controleaza din nou o mare parte a „sudului tarii, centrul si nordul” !

Pe 17 iulie 2010, dupa demisia Generalului McCrhrystal, SUA este gata se negocieze cu talibanii si sa puna capat razboiului, responsabiulul Casei Albe declarand ca „solutia militara nu mai exista” !

In concluzie, la Summit-ul NATO din 19-20 Noiembrie 2010, statele membe au decis transferul securitatii interne, fortelor armate afgane, incepand cu 2011, care sa permita retragea in mare parte a ISAF-ului pana la sfarsitul anului 2014.

Pe de alta parte, sociatatea civila „solicita” si ea acest lucru : Un sondaj efectuat pe 15 martie 2011 arata ca 64-65% din populatia americana considera ca acest razboi nu merita inceput si cu atat mai putin, inca continuat, cand pierderile americane se ridicau deja la 1.579 de oameni.

Amintim ca opinia publica americana a incetat sa mai sustina razboiul din Irak cand numarul victimelor a depasit 3.000, pe 4 ianuarie 2007 !

In ceea ce il priveste pe Osama Bin Laden (nascut pe 10 martie 1957, Ryad, Arabia Saudita), islamist apatrid de origine saudiana, leaderul Organizatiei teroriste Al Qaida, acesta ar fi fost urmarit luni de zile inainte de decizia NATO de a se retrage din Afganistan.

Odata localizat si supravegheat, el ar fi fost ucis in locuinta sa de catre un Comando American sub comanda JSOC din cadrul US Navy, în zorii zilei de 2 mai 2011 (UTC+6, 01h30 ora locala) la Abbottabad (121.000 de locuitori, altitudine 1.260m in nordul Pakistanului, Regiunea Hazaradjad, Provincia Khyber Pakhtunkhwa) la 50 Km nord-est de Islamabad, Capitala Afganistanului.

Operaţiunea militară „spectaculoasa” (in stil american !) ar fi durat circa 40 de minute, timp in care ar fi fost ucişi, în afară de Bin Laden, inca alti trei bărbaţi şi o femeie, printre morţi numărându-se şi unul dintre fiii lui Bin Laden.

Leaderul Al Qaidei, ar fi opus rezistenţă înarmată, motiv pentru care el ar fi fost împuşcat în cap şi în piept de către soldaţii americani, după care cadavrul sau ar fi transportat la Marea Araba si ar fi fost aruncat in larg, într-un loc neprecizat.

Şase persoane au fost arestate, printre care s-ar fi aflat si cele trei soţii şi fiii lui Bin Laden.

Identificarea lui Bin Laden ar fi fost făcut prin test genetic (oare ?!), ceea ce „exclude” orice confuzie in privinta identitatii lui !

Dupa asaltul din Abbottabad, luni dimineata, la mai putin de 24 de ore de la anuntul facut de catre Barack Obama la Casa Alba privind uciderea lui Bin Laden, canalele de televiziune CNN si MSNBC anunta vestea ca trupul neinsufletit a lui Bin Laden ar fi fost transportat in elicopter in Afganistan pntru identificare, pentru ca ulterior, sa fi fost aruncat in Marea Araba (Oman, parte a Oceanului Indian, intre Pakistan si India Occidentala la Est si Peninsula Arabica la Vest), prin intermediul USS „Carl-Vinson” !

La putin timp, de la acest anunt, un responsabil american „respectabil”(care vrea sa pastreze anonimatul !) se explica in AP (Associated Press) si NYT (New York Times) : „Decizia a fost luata de cei responsabili pentru a respecta ritualul musulman in virtutea in care un musulman trebuie ingropat intr-un interval de 24 de ore!”

Autoritatile americane, se justifica prin faptul ca trebuia sa evite ca aceasta sepultura sa nu a fi fost transformat intr-un peleriaj al partizanilor lui Bin Laden si Al Qaida !

Conform informatiilor in posesia carora ne aflam, Bin Laden, ar fi fost spalat si curatat, dupa care corpul lui ar fi fost depus intr-un sac ermetic inchis si supus unei ceremonii luni intre orele 07h00-10h00 (ora Frantei), iar ulterior, aruncat in mare !

Insa, „Grande Mosquée” de la Paris, Institutul sunit Al Azhar de la Cairo, precum si alte organizatii musulmane au denuntat imediat nerespectarea ritualului, musulman care ar fi preferat „inmormantarera clasica” cu corpul neinsufletit al lui Bin Laden depus la Mecca (Arabia Saudita), cum islamul nu accepta „scufundarea corpului in mare”!

Retinem insa faptul ca in locul unui cadavru sau in eventualitatea unei fotografii a lui, Administratia Obama trebuia sa convinga comunitatea internationala ca, intr-adevar, este Osama Bin Laden, cel ucis !

Ceea ce Washington confirma cu o „certitudine” de 95% (si oricum, o contra identificare in cazul lui Bin Laden ar fi fost imposibila !), atat talibanii cat si organizatiile care l-au sprijinit (apropiatii lui !) refuza sa creada in lipsa unor propbe irefutabile!

In sfarsit, nici ISAF si nici Coalitia nu a scapat de critici aduse de catre comunitatea internationala in urma careia au fost luate masuri „disciplinare” de catre „protagonistii” misiunilor inumane, fara scrupule in Afganistan !

Trupele Generalului Dostom care au beneficiat de fonduri CIA au fost acuzate de „crime de razboi”.

O parte dintre prizonieri, printre care si americanul John Walker Lindh (nascut pe 9 februarie 1981) capturat de catre fortele armate americane in timpul bataliei „Qala i Jangi” a fost condamnat la 20 de ani de reluziune criminala pentru colaborarea sa cu talibanii, aproape de Mazaar-et-Shariff, unde un alt agent CIA, Johnny Micheal Spann, primul american, a fost ucis !

Restul de 7.500 de prizonieri ramasi au fost transferati, inchisi in containere la Inchisoarea Chérbergân (Djôzdjân) din ordinul Generalului Dostom.

Mii de talibani au murit in cursul acestui tansfer, Dostom lasandu-i sa moara de sete sau asfixiati.

Mai exact 2.340 conform unui document al Guvernului american si intre 3.500-5.000 conform filmului „Afghan Massacre : The Convoy of Death ” realizat in 2002 de catre Jamie Doran (de origine scotiana-irlandeza, producator independent de filme documentare) si Najibullah Quraishi (jurnalist afgan).

In martie 2011, alti cinci soldati americani (Andrew Holmes, Michael Wagnon, Jeremy Morlock, David Bram si Adam Winfield) au fost judecati si condamnati in cadrul scandalului „Kill Team” (Comandoul Mortii, 2010) pentru crime comise contra afganilor civili.

In plus, Coalitia a comis o serie de atacuri aeriene ucigase in fiecare an contra poulatiei civile din Afganistan (321 civili ucisi in urma bombardamentelor din 2007 contra 116 in 2006 ; in total:1.633 de victime in 2007 contra 929 de victime in 2006).

Dupa batalia de la Chora in iunie 2007 in care 60 de civili au fost ucisi si bombardamentul asupra Azizabad din 22 august 2008, in care 90 de civili au pierit dintre care 60 de copii, Presedintele Hamid Karzai s-ar fi simtit obligat sa renegocieze prezenta trupelor straine pe teritoriul afgan, cee ce a incordat relatiile intre Guvern si Fortele Occidentale.

Inaltul Consiliu pentru pace creat in 2010, condus de catre Burhanuddin Rabbani, avea ca obiectiv restabilirea relatiilor dintre Guvern si insurgentii talibani.

Intre 2001-2004, Guvernul Central de la Kabul si Fortele Coalitiei (International Security Assistance Force-ISAF) [1] vor avea de facut fata unei gherile neo-talibanez, ostil noului regim, slab organizat.

Intr-un asemenea context politico-militar, considerat ″propice″ de catre Administratia Bush, intre 1-18 martie 2002, SUA lanseaza ″Operatiunea Anacoda″ in Provincia Paktia (Valea Shahi Kot, Capitala Gardệz), pentru ca mai tarziu, Coalitia sa lanseze in cursul lunilor aprilie-iulie in Provinciile Paktia si Ghost, ″Operatiunea Jacana″, (impartita in patru subdiviziuni de operatiuni : Ptarmigan, Snipe, Condor si Buzzard) cu participarea fortelor speciale britanice, americane, australiene si norvegiene, avand ca scop distrugerea ultimelor ″ramasite talibanesti″, care in urma acestei puternice ofensive (cea mai imoprtanta din 2001, dupa invazia SUA in Afganistan) s-au refugiat in ″zona sigura″ din Waziristan (partea muntoasa in nord-vestul Pakistanului in regiunile tribale, acoperind o suprafata de 11.585km², in vecinatatea frontierei cu Afganistan).

Astfel, cu putin timp inainte de acordul din 2003 care recunostea existenta unui ″Guvern Central″ puternic la Kabul, la orele 21h37 pe 19 martie, la cateva ore dupa expirarea ultimatumului de 48 de ore acordat lui Saddam Hussein, SUA ataca Irakul (prin intermediul Operatiunii ″Iraqi Freedom″, in cadrul ″razboiului contra terorismului″ sub pretextul ca pe teritoriul Irakian ar exista arme de distrugere masive (in masa, ADM), ″materializat″ prin Razboiul Conventional din 2003 cu Operatiunile : Southern Focus (Operation Southern Focus : bombardarea aeriana a Irakului de catre fortele SUA si a Marii Britaniei intre iunie 2002-17 martie 2003: 606 proiecticle lansate contra 391 de tinte, un General Atomics MQ-1 Predator, UAV-Unmanned Aerial Vehicle doborat), respectiv, de Eliberare a Irakului (Operation Iraqi Liberation-OIL, OPLAN 1003, intre 19 martie-19 august ; numai in noaptea de 21 catre 22 martie, 800 de bombe si 1.000 de Air-to-ground weaponry au fost aruncate pe 1.487 de obiective; pierderi: 30.000 de soldati, 7.269 civili, 172 militari ucisi, dintre care 139 americani si 33 britanici), precum si bataliile : Umm Qasr (intre 21-25 martie intre Coalitia si Armata Irakiana; pierderi: 14 militari ai Coalitiei ucisi, 37 irakieni si 450 de prizonieri); Al Faw (20-24 martie; pierderi: 18 militari ai Coalitiei ucisi, 150 irakieni si 440 de prizonieri); Bassorah (21 martie-6 aprilie; pierderi: 11 militari ai Coalitiei ucisi si intre 395-515 irakieni); Nassiriya (23 martie-1 aprilie; pierderi: 30 militari ai Coalitiei ucisi, 6 capturati si 60 raniti, 359-431 irakieni ucisi, 1.080 raniti si 300 de prizonieri); Nadjaf (24 martie-4 aprilie; pierderi: 4 militari ai Coalitiei ucisi, 2 capturati, 2 M1 Abrams, 1 M2 Bradley si 1 AH-64 Apache, respectiv, 100 de vehicule distruse si 31 AH-64 Apache avariate; 590-780 irakieni ucisi); Kerbala (31 martie-6 aprilie; pierderi: 8 militari ai Coalitiei ucisi, 1 M1 Abrams si 1 UH-60 Black Hawk distruse; 260-680 irakieni ucisi); respectiv, alBagdadului (3-12 aprilie; pierderi: 34 militari ai Coalitiei ucisi si 100 raniti; 2.320 irakieni ucisi).

Acest Razboi Conventional (al Treilea Razboi al Golfului Persic) este urmat de unul ″neconventional″ lcontra Partidului Bass a lui Saddam Hussein si Gherila Irakiana din 2004 : Operatiunea Cajun Mousterap II (este o opratiune militara de tip contra-insurectie al Fortelor Armate americane cu Prima Divizie de Infanterie, declansata pe 5 august 2004 in cadrul Operatiunii de Eliberare a Irakului contra militiilor de insurgenti in regiunea orasului Samarra, in cadrul careia sunt ucisi 3 insurgenti si 9 arestati; operatiunea urmeaza celei Cajun Mousterap I si precede Cajun Mousterap III, in care 59 de insurgenti vor fi ucisi si va fi capturata un arsenal militar important); Batalia de la Falloujah (6-29 noiembrie 2004; pierderi: 95 de americani, 11 soldati irakieni, respectiv, 2.130 de insurgenti si civili ucisi, 1.600 de prizonieri); Asediul de la Tall Afar (26 august-22 septembrie 2005; Fortele Guvernamentale irakiene sustinute de catre americani contra insurgentilor din regiunea orasului Tall Afar, in nord-vestul Irakului, la cca 45 km la vest de Mossoul in Provincia Ninawa, la cca 60 km de frontiera cu Siria, poulata de 170.000 de locuitori arabi suniti, kurzi si siiti turci; pierderi: 12 soldati irakieni ucisi si 28 raniti; 157 de insurgenti ucisi); respectiv, Operatiunile : Restore Peace III (operatiune de reconciliere-reinsertiune debutand in februarie 2008 in cadrul razboiului contra-insurectional in orasul Hawijah, cca 70.000 de locuitori, in majoritate suniti, in Districtul Kirkouk, la cca 220 km la nord de Bagdad); Bashaer al Kheir (29 iulie-11 august 2008, Augurs of Prosperity/Promise of Good, operatiune militara de contra-insurectie al Fortelor de Securitate irakiene si al Fortelor Armate americane in Provincia Diyala contra gherilei irakiene si in special contra Al Qaida in Irak-AQI ; pierderi : 51 morti in randul Fortelor de Securitate irakiene si 7 morti in randul Militiilor Antigherila ; 15 insurgenti ucisi si 800 capturati) si New Dawn (″operatiune de stabilizare″ inceputa pe 19 august 2010 odata cu retragerea primelor trupe ale US Army; cca 50 de morti in randul fortelor armate americane).

In septembrie 2011, ″IBC (Iraq Body Count)″ in cadrul unei analize consacrate razboiului din Irak (National Counterterrorism Center : Annex of Statistical Information) estimeaza intre 102.629-112.160 civilii irakieni morti in violentele, esentialmemente constituite din atentate si ca cel putin 250.000 de civili irakieni ar fi fost raniti, carora trebuie adugat 4.475 de morti (conform Globalsecurity) si 32.194 de raniti americani (4.793 de morti si peste 36.000 de raniti pentru Coalitie), militarii societatilor private (MSP), precum si combatantii irakieni.

Razboiul a provocat exodul a cel putin doua milioane de irakieni, refugiati in strainatate (in principiu, in Siria si in Iordania, dar si in UE, respectiv, SUA), iar NPP (National Priorities Projet) estimeaza costul razboiului din Irak la aproape 800 Md$US (The Cost of War is brought to you by National Priorities Project) fata de aproape 560 Md$US cel din Afganistan, ceea ce impreuna inseamna cca 1.360 Md$US (aproape 1.000 Md€ sau 1/10 din PIB-ul SUA), adica PIB-ul Rusiei pe anul 2010 : 1. Statele Unite – 14.624 ; 2. China – 5.745 ; 3. Japonia – 5.391 ; 4. Germania – 3.306 ; 5. Franta – 2.755 ; 6. Marea Britanie – 2.259 ; 7. Italia – 2.057 ; 8. Brazilia – 2.014 ; 9. Canada – 1.574 ; 10. Rusia – 1.377 ; (pe cap de locuitor : 1. Australia – 51.869 ; 2. Statele Unite – 47.102 ; 3. Canada – 45.658 ; 4. Franta – 45.591 ; 5. Germania – 43.512 ; 6. Japonia – 43.325 ; 7. Marea Britanie – 36.298 ; 8. Italia – 33.829 ; 9. Coreea de Sud – 20165 ; 10 Arabia Saudita – 16641)

Razboiul din Irak, cel de-al doilea razboi dupa cel din Afganistan dupa atentatele din 11 septembrie 2001, caracterizata prin ″Doctrina Bush″ ca ″razboi preventiv″, considerat in principiu ″Noul Imperiu American″, intervine conform Administratiei Bush in cadrul GWOT (Global War On Terrorism) ca un ″raspuns″ ofensiv la aceste atentate!

El este lansat de catre SUA, din initiativa Administratiei americanane, pentru ca serviciile secrete ar fi ″identificat″ aceasta tara ca una suspecta de a colabora in razboiul terorist islamist (cu Al Qaida si leaderul sau Bin Laden) contra intereselor SUA, pe de o parte, iar pe de alta parte, pentru ca ea ar dispune de arme de distrugere in masa, stocate, in cantitati ″uriase″.

Insarcinati cu aceasta ″misiune″, sunt Donald Rumsfeld (Om politic american, nascut pe 9 iulie 1932 la Evanston, Chicago, Illinois, Secretar al Departamentului Apararaii din 20 ianuarie 2001) si Tommy Franks (General, US Army, nascut pe 17 iunie 1945 la Wynnewood, Oklahoma) care concep planul de atac (Operatiune 1003V) contra Irakului.

Printre obiectivele lor principale figureaza cele : politice (crearea, pe cat de repede posibil, a unui ″Guvern provizoriu″, de tranzitie, reprezentat in mod ″democratic″ de catre toate comunitatile irakiene : siitii, sunitii si kurzii, care sa serveasca interesele SUA si sa fie si o ″amenintare″ pentru regimurile islamiste vecine Irakului; capturarea membrilor Partidului totalitar Baas aflat la putere si rasturanarea regimului politic dictatorial a lui Saddam Hussein ; construirea unei imagini a lui Bush de mare ″patriot″ si ″aparator″ al natiunii americane de ″carcalete″, care l-a ales in fruntea Administratiei americane) ; umanitare (eliberarea Irakului de sub regimul dicatorial al Partidului Baas si a lui Saddam Hussein, precum si condamnarea acestuia pentru crimele sale privind violarea Drepturilor Fundamentale ale Omului ; pedepsirea Irakului pentru nerespectarea celor 16 rezolutii ale ONU in cadrul programului ″Petrol in schimbul produselor alimentare II″ ; promovarea democratiei, precum si ale drepturilor femeilor in lumea musulmana) ; militare(indepartarea pericolului, pentru statele vecine, pe care il reprezenta Saddam Hussein cu regimul sau poltic dictatorial ; neutralizarea ADM-Armelor de Distrugere in Nasa-NBC : Nucleare, Biologice si Chimice, ca de-altfel si ale rachetelor cu raza lunga de actiune, ceea ce, ulterior, expertii milatari ai ONU, precum si observatorii (inspectorii) internationali au demonstrat ca nici n-au existat; retrocedarea bunurilor Kuweitului care iî apartineau : opere de arta, material militar, precum si ai prizonierilor de razboi inca din timpul RGP1-Primului Razboi al Golfului Persic, intre 1980-1988, Razboiul Iran-Irak, care a facut si el, conform surselor noastre, intre 830.400-1.260.000 de victime, respectiv in RGP2-al Doilea Razboi al Golfului Persic, intre 1990-1991, Razboiul Irak-Kuweit; plasarea de trupe americane pe solul irakian pentru a avea un control absolut asupra Golfului Persic si pentru a arata lumii ca US Army este cea mai puternica armata in lume, capabila sa intervina in mod rapid si eficace pentru mentinerea ordinii publice si a pacii, precum si pentru eliberarea prizonierilor americani de razboi) ; antiteroriste (distrugerea capacitatii de sustinere al razboiului terorist de catre Irak, precum si eliminarea unui ″aliat″ a lui Bin Laden si Al Qaida, ceea ce, ulterior, s-a dovediat ca ar fi fost fals !) ;economice (protejarea bogatilor, in special ai celor detinatori de petrol, utili pentru reconstructia tarii, precum si pentru programul ″Petrol in schimbul produselor alimentare″, stoparea pietii negre aflate in expansiune ; sa permita marilor intreprinderi americane ca Halliburton si Bechtel, ″apropiate″ Administratiei Bush, sa profite de petrolul irakian si sa preia controlul rezervelor petroliere, clasate pe locul patru in lume ; stimularea productiei sectoarelor de armament, precum si cel al hidrocarburilor, care permitea reinjectarea unei sume uriase de bani in economia americana, foarte ″apropiate″ Republicanilor)

Astfel, inca din 12 septembrie 2001, imediat dupa atentate, Bush il convoaca pe Richard Clarke, Seful Celulei Antiteroriste de la Casa Alba, pentru a ″explora″ o eventuala legatura intre evenimentele din 11 septembrie si Irak, iar pe 18 septembrie el expediaza un memoriu catre Condoleezze Rice (Om politic american, nascuta pe 14 noiembrie 1954 la Bimingham, Alabama, Profesor de Stiinte Politice la Universitatea Stanford, Consilier al Securitatii Nationale din 20 ianuarie 2001 si Secretar de stat al SUA din 26 ianuarie 2005), cu titlul : ″Survey on intelligence information on any Iraq involvement in the September 11 attacks″, in care acesta mentioneaza ca nu exista nicio legatura, nici directa, nici indirecta intre Al Qaida si Irak (cu toate ca o grupare terorista numita ″Al Qaida in Irak″, exista, vezi mai jos !), atragand atentia ″cu simt de raspundere″ asupra faptului ca Bin Laden si Saddam Hussein, in niciun caz nu au fost aliati in evenimentele de la WTC , pentru ca ei se detesta!

Si totusi, Administratia Bush nu se lasa !

Exploateaza orice fel de pretext pentru ca o relatie ″functionala″, chiar si ″implicita″, matematic vorbind, sa poata fi stabilita intre Organizatia terorista Al Qaida si Irak.

Printre acestea mentionam : a) Intre 1994-1995, un ofiter de informatii irakian, s-ar fi intalnit in secret cu Bin Laden la Khartoum (″Trompa de Elefant″, Capitala Sudanului, situata la confluenta Nilului Alb venind din sudul Sudanului si Nilul Albastru venind din Etiopia) conform ″The 9/11 Commission Report″ (pag. 61). Atragem atentia insa asupra faptului ca in acest document nu exista nicio proba, nici macar tangibila relativ la cele mentionate mai sus, deci cu atat mai putin una ″materiala″, certa ; b) In martie 1998, Irak ar fi invitat talibani pe teritoriul sau dupa ce Bin Laden a tinut o ″fatwa″ (opinie pe teme religioase privind legea islamica care conţine în general detaliile raţionamentului unui leader islamic), contra SUA si interesle ei nationale ; c) In iulie 1998, din contra, reprezentantii irakieni s-ar fi deplasat in Afganistan pentru a se intalni cu talibanii si cu Bin Laden (″The 9/11 Commission Report″, pag.66) ; d) Conform unui raport de informatii cehe transmis la CIA, Mohamed Atta (Mohammed Atta As-Sayed), unul dintre piratii aerului de pe AA 11 care a lovit WTC1 (aflat in proprietatea investitorului imobiliar Larry A. Silverstein, proprietar si a lui WTC7) din World Trade Center, inaugurat pe 4 aprilie 1973, l-ar fi intalnit pe 9 aprilie 2001 un ofiter de informatii irakian, identificat in persoana lui Samir al Ani, diplomat la Ambasada Irakului, la Praga (″The 9/11 Commission Report″, pag. 228).

In sfarsit, am putut avea acces si la alte documente, clasate ″top secret″ in care, intr-adevar, ar fi avut loc si alte tipuri de intalniri intre talibani si irakieni, printre care una in cadrul careia Saddam Hussein i-ar fi propus lui OsamaBin Laden (Seikul Usamah bin Muhammad bin Awad bin Ladin, de origine si cetatenie saudita) sa se stabileasca in Irak, care insa a refuzat aceasta oferta, considerand ca cea a Afganistanului este mult mai ″interesanta″ ! (Expusa tot in ″The 9/11 Commission Report″, pag. 66).

Intr-adevar, conform, ″Iraq and Al-Qaeda: allies or not? ″, (CRS Reports for Congress, p. 6; K. Katzman), intre Al Qaida si Irak ar fi existat o ″buna intelegere″, insa nimic nu ne permite sa tragem concluzia, ca ei ar fi pus la cale impreuna, proiecte contra interesele americane!

In afarsit, acest razboi de ″cucerire″ lansat ca urmare a misiunii ONU in Irak (rezolutia 1441/2002, document in 11.807 pagini) solicitat de catre SUA si Marea Britanie, membrii permanenti al Consiliului de Securitate al ONU (cu drept de veto), sustinututi de catre Australia (membru nepermanent), motivand prin : esecul procesului de dezarmare dupa cel de-al Doilea Razboi al Golfului din 1991, conform rezolutiei 687 ; expulzarea inspectorilor ONU in noiembrie 1997 si refuzul cooperarii Irakului in decembrie 1998 cu inspectorii AIEA (Agentia Internationala de Energie Atomica), votat pe 8 noiembrie 2002 de catre cei 15 membri (din care cinci permanenti si zece nepermanenti), creaza un conflict imoprtant in cadrul Natiunilor Unite, pentru ca ceilalti trei membri permanenti al Consiliului (cu drept de veto) si ele mari puteri militare si nucleare: Franta, Rusia si China, carora se alatura si Germania (membru nepermanent) se opun acestei misiuni, considerand ca toate mijloacele pacifiste nu au fost inca exploatate.

Insa, CIA in raportul sau din octombrie 2002 (Iraq’s Weapons of Mass Destruction Programs) care apare si intr-un raport britanic (din 24 septembrie 2002) este ferm asupra subiectului : dupa terminarea inspectiilor din 1998 si violarea rezolutiilor si restrictiilor ONU, Irak a mentinut proiectele sale privind armele chimice, productia rachetelor cu raza lunga de actiune, marind investitiile in armele biologice si reconstituind programul sau de arme nucleare, a incercat sa obtina tuburi de uraniu din Nigeria in anii 1990. (Ceea ce este contrazis in raportul sau de catre Joseph C. Wilson, fost diplomat, insarcinat tot de catre CIA cu aceasta problama !)

Cu toate acestea, pe 5 februarie 2003, Colin Luther Powell (General US Army si Om politic american, nascut pe 5 aprilie 1937 la Harlem, New York, fost Sef de Stat Major al US Army si Secretar de Stat al SUA din 20 ianuarie 2001) prezinta in fata Consiliului de Securitate al ONU, ″probele″ activitatii ilicite ale regimului Baasist, a lui Saddan Hussein (laboratoare mobile de cercetari biologice, fotografii-satelit ale uzinelor de arme chimice, inregistrai de conversatii intre membrii garzilor republicane care vorbesc de ″agenti neurotoxici″, ″anthrax″, etc.) contra intereselor SUA si decide atacul Irakului (RGP3-al Treilea Razboi al Golfului Persic), fara avizul Consiliului de Securitate (SUA, Franta, Marea Britania, Rusia si China).

Alaturi de fortele SUA, Marii Britaniei si Australiei tarile care au sustinut din punct de vedere logistic, politic si armat rezolutia 1441 al ONU, in cadrul ofensivei initiale au fost : Bulgaria, Coreea de Sud, Danemarca, Spania (pana la alegerile legislative din martie 2004), Ungaria, Italia, Japonia, Lituania, Olanda, Filipine (pana la executia unui ostatec in iulie 2004), Polonia (pana pe 4 octombrie 2008), Portugalia, Romania, Cehia, Slovacia, Turcia si Ucraina.

In martie 2003, cele 49 de tari ale Coalitiei citate de catre Casa Alba, pe langa cele care au participat la ofensiva initiala se numarau : Afganistan, Albania, Angola, Azerbaidjan, Columbia, Republica Dominicana, Salvador, Eritreea, Estonia, Etiopia, Estonia, Georgia, Honduras, Islanda, Kuweit, Macedonia, Insulele Marshall, Micronezia, Mongolia, Nicaragua, Uganda, Uzbekistan, Palau, Panama, Ruanda, Singapore si Tonga (iar ulterior, Moldova si Kazahstan).

In noiembrie 2006, fortele ne-americane reprezentau cca 10% din efectivul total al militarilor prezenti in Irak.

Coalitia Multimilitara in Irak (Multi-National Force – Iraq sau MNF-I) condusa de catre SUA in 2003, de la 1 ianuarie 2010 a fost inlocuita, cu United States Forces-Iraq (USF-I), regrupand fortele amerciane care stationeaza in Irak.

Conform rezolutiei 1483 al Consiliului de Securitate al ONU, prezenta sa a fost legalizata pana la sfarsitul anului 2008.

Prin rezolutia 1859 Consiliul a dat ″act de expirare al mandatului″ acestei forte pana pe 31 decembrie 2008.

In perioada 2003-2004, cand 49 de state erau implicate in acest razboi, Coalitia dispunea de cca 330.000 de soldati: 250.000 americani, 40.000 britanici, iar restul variau intre 70 (albanezi) si 2.000 (australieni).

Aceste forte erau dependente pe plan operational de USCENTCOM (United States Central Command, unul dintre cele 10 Unified Combattant Command, dependent din 1 ianuarie 1983 de Departamentul Apararii).

In iulie 2008, numarul statelor prezente in Coalitie a scazut la 22, iar mandatul ONU a expirat pe 31 decembrie 2008, Guvernul irakian solicitandu-i neprelungirea lui.

Dupa expirarea lui numai fortele armate ale SUA, Marii Britaniei, Australia, Salvador, Estonia si Romania au fost autorizate sa stationeze pe teritoriul irakian.

In inanuarie 2009 numarul militarilor Coalitiei era de 141.000 de persoane, pentru ca in luna iulie sa se reduca la 128.000.

Conform Status of Forces Agreement (SOFA) semnat cu Guvernul irakian o parte din unitatile de lupta (55.000 de militari) s-au retras la sfarsitul lunii iunie 2009 din asezarile omenesti si ansamblul fortelor Coalitiei, mai putin consilierii si unitatile speciale, trebuie sa paraseasca Irakul pana pe 31 decembrie 2011.

In luna iulie 2009, SUA era singura tara care mai avea unitati de lupta de teritoriul irakian, numarul militarilor implicati in acaesta misiune era inca 112.000 in luna decembrie, insa peste un an, pe 30 noiembrie unitatile de lupta nu mai dispuneau decat de un efectiv de 47.000 de militar in Irak.

United States Forces-Iraq (USF-I) inlocuind Comandamentul Coalitiei, la 1 ianuarie, el dispunea de 50.000 de militari.

Printre alte organizatii care, in afara Coalitiei, au fost prezente in Irak cu efective militare mentionam : ONU, in cadrul ″United Nations Assistance Mission in Iraq″, 219 militari (″casti albastre″) din Fidji asigurand securitatea misiunii ; NATO, in cadrul ″NATO Training mission-Iraq″ care asigura pregatirea profesionala a fortelor armate si de politie, irakiene (Iordania ne-mebru al Aliantei a asigurat in 2007 pregatirea a peste 50.000 de politisti irakieni) ; UE, in cadrul misiunii ″EUJUST LEX″ pus in functiune in iulie 2005 (reinoit anual pana in 2012) in cadrul PESC (Politica Externa si Securitate Comuna) in care erau implicati intre 30-100 de functionari formatori al personalului juridic si penitenciar (conform unor documente pe care le-am putut studia, in 2007, cca 1.572 de persoane ar fi fost formate astfel, iar in octombrie 2010, numarul lor ar fi crescut la 3.581 ; Japonia, intre 2004-2008 cu 600 de oameni, in cadrul misiunii ″Japanese Iraq Reconstruction and Support Group″ care servea numai actiunii civilo-militare si logisticii si nu depindea de USCENTCOM ; Noua Zeelanda, in ciuda opozitiei invaziei SUA in Irak in 2003, in cadrul rezolutiei 1483 al Consiliului de Securitate al ONU a trimis un detasament de militari (geniu) si de logistica format din 61 de oameni pentru reconstructia Irakului si ajutor umanitar care a stationat pe solul Irakului pana in octombrie 2004.

Pierderile Coalitiei, nu au fost nici ele de neglijat.

Intre 20 martie 2003-septembrie 2011, ar fi fost vorba de 4.793 de morti (inclusiv in Kuweit si in Golful Persic) din care 4.475 americani (3.529 in lupta), 179 britanici si 139 de nationalitati ale tarilor Coalitiei (805 accidental sau datorita bolilor si un sigur soldat ne-american in 2009, dupa care niciunul).

Cca 36.452 de raniti, dintre care 32.194 americani.

Conform documentelor pe care le-am putut studia, bilantul anual al deceslor si ranitilor soldatilor americani ar fi urmatorul:

In 2003 : 580 morti si 2.416 raniti ; in 2004 : 906 morti si 8.002 raniti ; in 2005 : 897 morti si 5.947 raniti ; in 2006 : 872 morti si 6.400 raniti ; in 2007 : 963 morti si 6.103 raniti ; in 2008 : 322 morti si 2 052 raniti ; in 2009 : 150 morti si 677 raniti ; in 2010 : 60 morti si 369 raniti ; in 2011 : 45 morti pana pe 11 septebrie 2011.

Pragul de 1.000 de victime a fost atins pe 08/09/04 ; 2.000 de victime pe 26/10/05 ; 3.000 de victime pe 08/01/07 si 4.000 de victime pe 24/03/08.

La care trebuie adaugate si MSP (Mercenarii Societatilor Private), muncitorii si diplomatii civili, straini, morti in Irak pana la mijlocul anului 2007: cca 10.587 (si 129.692 de raniti).

In ceea ce priveste Coalitia, ea ″aprecia″, in septembrie 2007, ca ar fi lichidat 19.765 de insurgenti in lupta.

Si pierderile materiale sunt uriase : in mai 2006 pierderile in cadrul Fortelor Armate Americane erau : 2.403 morti si 17.469 raniti, din care 8.137 destul de grav (cu handicap permanent), adica aproape 20.000 de soldati ″scosi din lupta″ sau 12% din intregul efectiv angajat in razboi.

Peste o jumatate de million de soldati americani au trecut prin ″rotatie″ in Irak in timpul razboiului si 1.300 de elicoptere (din care 140 CH-47 Chinook si 520 AH-64 Apache, intre 150-160 M$US bucata) au fost distruse, iar alte 1.180 grav avariate.

Din cele 30.000 de vehicule terestre, 14.000 au fost distruse, din care 490 de Tancuri Abrams M-1 (1.420 avariate) si 4.500 vehicule lejere Hummer (4.300 avariate).

Pierderile materiale s-au datorat nu numai razboiului si accidentelor, dar in special conditiilor de utilizare al matrerialului militar neadaptat mediului de lupta (caldura, praf, etc.).

Estimam ca intretinerea elicopterelor a reprezentat de la inceputul operatiunilor (in Afganistan, din 2001), cca 20,6 Md$US si intretinerea globala a materialului militar pentru 2006 se ridica la cca 200 de milioane de ore de munca !

Impactul psihologic al RGP3 a avut consecinte dramatice asupra militarilor americani.

Un studiu efectuat pe 88.235 de soldati, dintre care jumatate rezervisti, intre 2005-2006, publicat in ″The Journal of the American Medical Association″, a demonstrat ″alterarea″ starii mentale ai celor implicati in conflictul RGP3 (al Treilea Razboi al Golfului Persic).

Peste 20% dintre activi si 42% dintre rezervisti aveau nevoie de un tratament psihologic dupa sase luni petrecuti in Irak, cum ei manifestau tulburari de stress post-traumatic in familie si in viata lor profesionala.

Mentionam aici ca in SUA cca ¼ dintre cei SDF (Fara Domiciliu Fix) care traiesc la periferia societatii sunt fosti militari care au luptat sub steagul US Army, unde Administratia americana era implicata in conflicte armate sub o forma sau alta (direct, in razboaie : Vietnam, Afganistan, Razboaiele Golfului : RGP1-3, etc., respectiv, indirect, in misiuni de mentinere a pacii si ordinii publice prin Aliantele NATO, ONU, etc.).

In ceea ce priveste bilantul uman pentru irakieni este de-a dreptul dramatic !

Nu exista documente care sa ne poata furniza informatii certe privind pierderile de vieti omenesti ai irakienilor.

Conform Departamentului Apararii al SUA, 26.368 de irakieni ar fi fost ucis sau raniti in atentate din ianuarie 2004, dintre care marea parte in atentate sinucigase.

Un studiu la care am avut acces, realizat de catre IHSI (Institutul de Inalte Studii Internationale), publicat pe 12 iulie 2005, estima pe atunci la 39.278 numarul de victime irakiene in cel de-al Treilea Razboi al Golfului (RGP3).

In prima jumatate a anului 2005, Guvernul Irakian anunta (din partea Ministerului de Interne) ca 4.370 de oameni au murit, din care 1.594 de civili si 895 de membri ai Fortelor de Securitate (620 Politisti, 275 Soldati), respectiv, 781 insurgenti.

Un alt document britanic The Lancet (revista medicala), in octombrie 2004 lanseaza cifra de 100.000 de victime ca ″excess death rate″ datorate violentelor, un altul efectuat de catre universitari americani in colaborare cu irakieni, anunta in octombrie 2006 o cifra si mai mare : 650.000 !

In 2005, Administratia Americana (George W. Bush) estima numarul irakienilor ucisi la 30.270!

Din contra, ″Iraq Family Health Survey Study Group″, lucrand cu un esantion mai important decat Iraq Body Count Project (Iraq Body Count project-IBC, un organism insarcinat cu bilantul numarului de victime irakiene al razboului), estima numarul irakienilor ucisi intre martie 2003 si iunie 2006 la cca 153.270!

In octombrie 2006 ″The Lancet″, estima numarul de decese irakiene imputabile razboiului la cca 655.000.

Comparand rata mortalitatii in caminele a 1.982 de familii in 2006 cu cifrele oficiale din 2003, studiul arata ca mortalitatea s-ar fi dublat in timpul razboiului, trecand de la 5,5 la 13,3 pentru 1.000 de persoane.

Guvernul american refuza acest studiu, iar cel irakian dezminte ca de-altfel si ″Iraq Body Count″!

Institutul de sondaj britanic ″Opinion research business″, avanseaza cifre si mai alarmante: peste un milion de victime irakiene, numai intre 2003-2007! (Materialul la care am avut acces, consemneaza si un numar ″aproximativ″: intre 1.090-1.176)

Acest studiu este foarte criticat de catre numeroase ONG-uri internationale implicate intre-un fel sau altul in razboi, inclusiv de catre ″Iraq Body Count″ care neluand in consideratie decat mortii civili repertoriati, in septembrie 2008, estimeaza numarul celor morti intre 89.665-95.687.

Conform unor documente guvernementale Fortele Armate irakiene, precum si Politia (Fortele de Ordine) ar fi pierdut in martie 2007, 20.670 de oameni (2.065 de politisti ar fi fost ucisi in 2007, contra numai 928 in 2008, numarul lor fiind de 225 in 2009 si 429 in 2010).

In ceea ce priveste perioada de sfarsit de an 2010-ianuarie 2011, Ministerul irakian de Interne afirma ca ar fi fost ucisi 120 de civili in octombrie 2010, 105 in noiembrie, 41 de politisti si 21 militari in decembrie, 159 de civili, 55 politisti si 45 militari in inanuarie 2011.

In 2008, dupa unele estimari guvernamentale la care am avut acces, numarul celor raniti in randul civililor ar depasi 250.000, cu precadere in randul populatiei sunite care numara peste 5 milioane de oameni.

Conform unor estimari ale ONU in aprilie 2006, aproape 2,5 milioane de irakieni (1/8) si-au parasit tara din cauza razboiului.

Peste un million s-ar fi refugiat in Siria, 750.000 in Iordania, 150.000 in Egipt si 500 chiar si in SUA.

Mai mult, conform unor documente HCR (Inalatul Comisariat al Refugiatilor), 1,8-2 milioane de irakieni si-au abandonat caminele lor din cauza razboiului.

Din septembrie 2007, asistam la o revenire in Irak a mai multor zeci de refugiati.

Mentionam si faptul ca de-a lungul acestui razboi (RGP3) au avut loc o serie de manifestatii in lume, contra lui !

Miscarea a fost deosebit de intensa in Europa (Londra, Madrid, Barcelona, etc.), unde conform sondajelor intre 70-90% din populatie era contra invaziei americano-britanice in Irak.

Administratia Bush a fost deosebit de ″sensibila″ la criticile aduse razboiului de catre natiunea americana de ″carcalete″ al carui ales a fost, folosind toate mijloacele ilegale posibie (ascultari de convorbiri telefonice, propaganda politica, etc.) cu ajutorul CIA pentru a denigra in public pe cei care se opuneau lui si a minimiza dezastrul inuman comis nejustificat in Irak, fara precedent si lipsit de orice scupule.

Pe 15 februarie 2003 a avut loc cea mai ampla manifestatie contra celui de-al Treilea Razboi al Golfului (RGP3).

In intreaga lume, in peste 600 de orase, au participat cateva milioane de oameni : 1,8-2,5 milioane la Roma (Italia) ; 1,3-1,5 milioane la Barcelona), 750.000-1,7 milioane la Londra (Marea Britanie), 660.000-800.000 la Madrid (Spania).

Intre 22-23 martie 2003 : 590.000-1.110.000 manifestanti la Barcelona (Spania) ; 170.000-500.000 la Londra (Marea Britanie) ; 250.000 la New York (SUA) ; 200.000 la Paris (Franta) ; 150.000 in metropolele germane ; 35.000-50.000 la Lisabona (Portugalia) ; 10.000-20.000 in Grecia, Danemarca, Elvetia, Finlanda.

Pe 17 martie 2007, cu ocazia celei de a ″patra aniversari″ al razboiului RGP3, 50.000 de persoane au manifestat la Washington D.C. (SUA) intre Casa Alba si Pentagon, organizat de catre ANSWER (Act Now to Stop War and End Racism) contra mentinerii trupelor americane in Irak.

Ultima batalie al Razboiului Conventional, Batalia de la Bagdad (Caderea Bagdadului !) consta in invazia militara a Bagdadului intre 3-12 aprilie 2003 (in cadrul Operatinii de Eliberare a Irakului) la care au participat 30.000 militari ai Coalitiei (americani si britanici) si 45.000 de soldati irakieni, cu scopul principal de a inlatura de la putere pe Saddam Hussein si arestarea lui.

Printre institutiile cele mai ″asaltate″ (bombardate !) au fost palatul Prezidential precum si edificiile partidului Baas (de guvernamant), respectiv, cazarmile Garzii Republicane irakiene.

Dupa doua saptamani de lupta si cucerirea orasului Kerbala, Capitala Provinciei cu acelasi nume (la cca 100 km nord-vest de Bagdad, cca 600.000 de locuitori, pe care siitii il considera cel de-al patrulea loc sfant de pelerinaj dupa Mecca si Medin din Arabia Saudita si Nadjaf din Irak), trupele americane si britanice (constituite din a 3-a Divizie de Infanterie US Army si Prima Divizie al Marinei US Navy echipate cu M1 Abrams, M2 Bradley si M113) aflate sub comanda Generalilor americani : Tommy R. Franks, James N. Mattis (General US Navy, nascut pe 8 septembrie 1950 la Pullman, Washington, US Central Command, US Joint Force Command, I Marine Expeditionary Force, US Marine Forces Central Command, Marine Corps Combat Development Command), Victor E. Renuart Jr. (Victor Eugene „Gene” Renuart, Jr., General US Army, nascut pe 26 noiembrie 1949, U.S. Northern Command, North American Aerospace Defense Command, Joint Task Force-Southwest Asia, 9th Air and Space Expeditionary Task Force-Southwest Asia, 347th Wing, 52nd Fighter Wing, 76th Tactical Fighter Squadron) si David Howell Petraeus (nascut pe 7 noiembrie 1952, la Cornwall on Hudson, New York, General US Army, Director CIA din 6 septembrie 2011, ISAF Command, US Forces Afganistan, US Central Command, Multinational Force-Iraq, US Army Combined Arms Center, Fort Leavenworth, Multinational Security Transition Command-Iraq), printr-un asalt spectaculos, intra in Capitala irakiana pe care o cuceresc !

Pe 4 aprilie, este capturat de catre americani si Aeroportul International din Bagdad, fara multa bataie de cap, iar pe 7 aprilie cade in mainile americanilor si Palatul Prezidential Tharthar (in vecinatatea fluviului Tigrul), in schimb pe Saddam Hussein (Saddam Hussein Abd al-Majid al-Tikriti, 28 aprilie 1937, Tikrit – 30 decembrie 2006, prin spanzuratoare), ei nu-l gasesc, din nefericire pentru unii si din fericire pentru altii !

El va fi capturat mult mai tarziu in noaptea de 13 catre 14 decembrie 2003 cu ajutorul kurzilor la Tikrit (Capitala Provinciei Salah ad Din, de unde este originar si locul de nastere al marelui leader arab Al-Malik an-Nâsir Salâh ad-Dîn Yûsuf sau Saladin).

Pe 19 octombrie 2005 debuteaza procesul sau in fata unui Tribunal Special Irakian (TSI) la Bagdad, ai caror membri au fost alesi pe 10 decembrie 2003, cu trei zile inainte de arestarea lui Saddam Hussein.

Fiind creat de catre PAC (Autoritatea Provizorie a Coalitiei) si aprobat de catre Guvernul Interimar irakian, TSI, cu un statut de drept american-procedura acuzatoare si de drept egiptean, inspirat din dreptul penal francez-procedura inchizitoarie, definit pe 10 decembrie 2003, este un tribunal de exceptie care are ca misiune judecarea crimelor de genocid, crimelor contra umanitatii, precum si cele de razboi, comise de catre leaderii Partidului Baas irakian si in special de catre Saddam Hussein, in perioada 17 iulie 1986-1 mai 2003.

Pe 23 ianuarie 2006, Presedintele Tribunalului, Tribunal Rizgar Mohammed al-Amin demisioneaza si este inlocuit cu Raouf Abdul Rahman, considerat mai sever !

Pe 15 martie Saddam Hussein este audiat de catre acuzare in calitate de martor.

Pe 15 mai, el este oficial inculpat pentru ″Crime contra Umanitatii″ pentru masacrul de Doujail (un sat siit de 14.000 de locuitiri, situat la 60 de km nord de Bagdad), unde pe 8 iulie 1982, Saddam Hussein, pe atunci Presedinte al Irakului este victima unei tentative de asasinat al Partidului Dawa Islamist, (opus razboilui Iran-Irak-RGP1), in cadrul caruia, el ordona arestarea, incarcerarea si torturarea a 1.500 de persoane si executarea a inca 148.

Pe 19 iunie, Jaffar al Musawi, Procurorul general al TSI solicita pedeapsa cu moartea contra lui Saddam Hussein, care in ciuda unei aparari iesite din comun (1.500 de persoane s-au oferit sa-l apere, din care 22 avocati principali, veniti din : Irak, Iordania, Libia, SUA si din Franta-Jacques Verges, celbru avocat francez, specializat in apararea marilor ciminali si Roland Dumas, fost Ministru de Externe a Frantei si Presedinte al Consiliului Constitutional francez), pe 5 noiembrie 2006, in urma sentintei pronuntate de catre TSI, el este condamnat la moarte prin spanzuratoare (metoda aplicata numai in cazul criminalilor de drept comun !), fiind executat pe 30 decembrie, la orele 06h05 (03h05 GMT), in ciuda faptului ca Administratorul american, Paul Bremer, cand a flat ca el a fost arestat s-a exclamat : « We got him » dar si a abolit pedeapsa cu moartea in Irak, dupa numirea sa in funtea Guvernului Provizoriu (de tranzitie), pe 6 mai 3003, la propunerea Generalului Tommy Franks (vezi mai jos).

Pentru ca pe 26 decembrie, Curtea de Apel irakian a confirmat condamnarea lui la moarte, refuzandu-i si ″favoarea″, de-al executa prin impuscare, asa cum prevedea vechea Constitutie irakiana pentru ″Crimele politice″.

De-altfel, pe 29 decembrie 2006, deputatul Sami al Askari, colaborator al Primului Ministru Nouri al Maliki, anunta ca Saddam Hussein va fi executat in noaptea de 29 catre 30 decembrie 2006 sau cel mai tarziu, pe 4 ianuarie 2007 (dupa sarbatoarea sfanta al calendarului musulman : ″Aid el Kebir″), conform ritualului musulman.

Dupa executia lui, ″Corpul sau neinsufletit″ a fost dus in resedinta Primului Ministru, din ″zona verde″ (Perimetrul de securitate) al Bagdadului, unde a fost organizata o ″sarbatoare intre prieteni″ ca urmare a spanzurarii lui″, dupa care el a fost pus la dispozitia familiei ex-dictatorului, pentru ca pe 31 decembrie el sa fie inmormantat la ora 04h00 (01h00 GMT) alaturi de unchiul sau, respectiv, fii sai Uday si Qusay in Al Ouja (Al Awaja, satul in care s-a nascut, la 180 km nord de Bagdad si 4 km de Tikrit) intr-o cladire construita in cursul presedentiei sale, destinata onorului acordat celor decedati.

Aceasi pedepsa a fost solicita de catre TSI si contra fratelui sau vitreg, Barzan al Tikriti (Barzan Al-Tikriti, nascut Barzan Ibrahim Al-Hassan, 17 februarie 1951, Tikrit -15 ianuarie 2007, Bagdad, prin spanzuratoare, fratele lui Saddam Hussein dupa mama, Sabba Toulfah si Ibrahim Al Hassan), sef al serviciilor secrete irakiene, fost Ambasador la ONU precum si contra fostul Vicepresedinte (1991-2003) Taha Yassine Ramadan (1938, Massoul – 20 martie 2007, Bagdad, prin spanzuratoare), om politic irakian, acuzat de Crime contra Umanitatii, fiind implicat in masacrarea a sute de kurzi in 1988, capturat pe 19 august 2003 la Mossoul de catre luptatorii Uniunii Patriotice al Kurdistanului (ca si Saddam Hussein), dupa ce a fost victima mai multor atentate, in special ale celor din 1997 si 1999, din care a scapat cu viata.

Procesul sau se deschide pe 19 octombrie 2005, iar pe 5 noiembrie el este condamnat (numai !) la inchisoare pe viata, insa in urma recursului Curtii, in apel, pe 26 decembrie este si el condamnat la moarte pe 12 februarie 2007, fiind spanzurat in zorii zilei de 20 martie 2007.

De-altfel, dupa statutul TSI, in mod automatic, pentru asemea condamnari, exista un recurs in fata Curtii de Apel, in fata caruia procesul dureaza 30 de zile.

Si alti membrii al fostului Partid Baas au fost deasemenea, fie condamnati la moarte, fie la pedepse lungi private de libertate, respectiv, la recluziunea criminala pe viata.

Printre ei mentionam pe : Awad Ahmed al Bandar, Adjunct al Sefului de Cabinet al lui Saddam Hussein (condamnat la moarte pe 5 noiembrie 2006 si executat prin spanzurare pe 15 ianuarie 2007), precum si responsabilii locali al Partidului Baas, condamnati pe 5 noiembrie 2006 la 15 ani de recluziune criminala : Abdallah Kadhem Roueid, Mezhar Abdallah Roueid, Ali Daeh Ali.

Un alt responsabil al Partidului Baas, Mohammed Azzam al Ali, a fost achitat pe 5 noiembrie 2006.

Pe 9 aprilie consideram ca ofensiva americano-britanica este terminata, iar regimul dictatorial a lui Saddam Hussein este rasturnat, odata cu distrugerea statuii lui in Square Firdos, de catre un tanc american M88.

Pe 12 aprilie sunt anihilate si ultimele ″ramasite″ ale gherilei irakiene care mai rezistau in unele locuri ale orasului, precum si in vecinatatea sa.

Trupele Coalitiei cauta apoi inaltii demnitari al regiumului dicatatorial a lui Saddam Hussein.

Daca unii au fost arerstati fara mari dificultati, o mare majoritate dintre ei ramane luni de zile de negasit si in special fii lui Saddam Hussein, Uday (Uday Saddam Hussein al-Tikriti, 18 iunie 1964, Bagdad – 22 iulie 2003, Mossoul) si Qusay (Qusay Saddam Hussein al-Tikriti, 17 mai 1966, Bagdad – 22 iulie 2003, Mossoul), amandoi, din prima lui casatorie, implicati in actele de tortura si barbarie comise de catre Saddam Hussein si regimul sau poltic, ucisi ″no mercy″ in lupte de gherila pe 22 iulie 2003.

In februarie 2005 din 55 demnitari de cel mai inalt rang, numai unsprezece n-au fost gasiti.

Operatiunea de Eliberare a Irakului este oficial terminata pe 1 mai de catre George W. Bush si Coalitia, pentru stabilizarea situatiei politice fiind numit la putere, un Guvern Militar provizoriu (Autoritate Provizorie a Coalitiei) in fruntea caruia il numeste pe pe 6 mai, pe Diplomatul american Paul Bremer (Lewis Paul Bremer III, cunoscut si ca Jerry Bremer, Om politic american, nascut pe 30 septembrie 1941 la Hartford, Connecticut, fost ambasadorul SUA in Irak).

Avand in vedere ca invazia a provocat o serie de distrugeri de mari proportii in infrastructurile civile, economice si culturale ale Bagdadului, trupele Coalitiei, carora populatia este deosebit de ostila, incearca sa controleze si sa supravegheze comiterea diferitelor delicte care succed razboiului, conform rezolutiei 1483 votata pe 22 mai de catre Consiliul de Sexuritate al ONU : vandalizarea institutiilor statului, spargerile de magazine, de societati financiar-bancare, de unitati economico-comerciale, reglare de conturi intre bande rivale, atentatele sinucigase, etc.

Intr-un asemenea context, fostul Sef al Comandamentului central american Tommy Franks suspenda pedeapsa cu moarte, iar Paur Bremer, Administratorul american in Irak, anunta pe 23 mai dizolvarea armatei irakiene, precum si a altor organisme de securitate ale lui Saddam Hussein, care ulterior se vor dovedi greseli capitale.

Pe 31 mai 2003, SUA anunta ca va fi obligata sa ramana mai mult timp pe solul irakian decat s-a presupus la inceput (sau ar fi dorit !).

Motiv pentru care (?!) in cursul lunii iunie 2003 armata americana este supusa la numeroase atacuri din partea rebeliunii civile irakiene si din partea unor grupari teroriste, fiind nevoita sa lanseaze operatiunea ″Scorpionul Desertului″ avand ca scop preluarea controlului statului irakian si solicita populatiei civile sa predea cele cca 5 milioane de arme atribuite ei de catre regimul lui Saddam Hussein, iar pe cei care refuza, amenintandu-i cu inchisoarea !

Numai cateva mii de arme vor fi recuperate, pentru ca pe 17 iunie, un grup ne-islamist, pana atunci necunoscut, Brigada de Rezistenta Irakiana : ″un grup de tineri irakieni si de arabi care cred in unitatea araba, in libertate si in arabitatea Irakului″, independent de fostul dictator Saddam Hussein, revendica atacurile impotriva armatei americane de ocupatie, care va genera la randul ei alte grupuri (grupari) de rebeliune, teroriste, recrutand partizani dintre fostii militari si paramilitari al Regimului Baasist.

In cursul lunii iulie 2003, SUA solicita ajutorul mai multor state precum si al ONU cu scopul de a-l ajuta in mentinerea pacii si a ordinii publice in Irak, acesta din urma refuzand-i cum considera invazia Irakului ″ilegala ″.

Pe 23 iulie, cu ocazia implinirii a 100 de zile de la data declararii sfarsitului razboiului, Amnesty International publica un articol in care afirma ca drepturile omului inca nu sunt respectate in Irak de catre armata americana (torturi, asasinate, detentie in conditii deplorabile, etc.).

Pe 25 iulie 2003, Moqtada al Sadr (nascut pe 12 august 1973, om politic siit irakian), considerat ca foarte influent, solicita la Najaf/Nadjaf (oraş considerat sfânt de către siiti deoarece aici se află mormântul lui Ali, primul imam şiit), in fata unui public (fideli) de peste 100.000 de oameni retragerea ″fortelor americane de ocupatie″.

Pe 19 august 2003, un atentat cu camion plin cu exploziv distruge sediul Natiunilor Unite la Bagdad, facand 22 de morti, printre care si pe reprezentantul special al Secretarului General al Natiunilor Unite la Bagdad, Sergio Vieira de Mello, dupa ce pe 7 august explozia unei masini capcana in fata Ambasadei Iordaniei la Bagdad ucide 14 civili si raneste 40.

Atribuita lui Ansar el Islam (Supporters or Partisans of Islam, Sunni Islamist group of Iraqis) si ″Al Qaida in Irak″, acest atac marcheaza inceputul unui ciclu de violence (atentate) de mare anvergura, in aceasta tara.

In cele 14 atentate comise in 2003, vor pierde viata intre 291-310 persoane, printre care si 38 de italieni (in urma atentatelor din 12 si 19 noiembrie la baza militara italiana din Nassiriyah), respectiv, 72 de politisti (in urma celor cinci atentate comise asupra unor posturi de Politie din 27 octombrie, 22 noiembrie, in Comisariatele din Nordul Bagdadului si pe 14 decembrie la Postul de Politie Khaldiya, Provincia Al Anbar).

Numarul lor creste ″exponential″ in atentatele din 2004, in care vor pieri intre 1.067-1.100 de persoane printre care cel putin 54 de copii si 37 de femei.

Pe 15 februarie 2004, tarile vecine cu Irakul (Siria, Iran, Kuweit, Arabia Saudita, Iordania, Egipt si Turcia), dupa o reuniune la Kuweit solicita retragerea fortelor de ocupatie a Coalitiei si ajutorul ONU pentru a ″reda″ tara irakienilor.

In martie 2004, in ″paralel″ are loc Prima Batalie de la Fallojah (Operation Vigilant Resolve) : 2.000 de Marins (US Navy) si doua batalioane ale noii armate irakiene cuceresc 2/3 din oras si ucid 184 de insurgenti, respectiv, 616 civili irakieni si 27 militari americani.

Pe 8 iunie 2004, o rezolutie este adoptata in cadrul Consiliului de Securitate al ONU pentru transferul suveranitatii Irakului incepand din 30 iunie.

Intre 6-29 noiembrie 2004, are loc a Doua Batalie de la Falloujah (Operation Phantom Fury, Operation Al-Fajr pentru irakieni) la care participa intre 10-15.000 de soldati americani al Corpului III de Armata repartizati in 10 Batalioane si 2.000 de irakien din noua armata irakiana.

Conform documentelor oficiale 470 de militari ai Coalitiei (106 americani) au murit si 1.200 de irakieni au fost raniti (din care 243 de femei si 210 copii), insa 1.350 ar fi murit (insurgenti) si intre 4.500-6.050 de civili.

Pe 15 septembrie 2004, Armata americana elibereaza 275 de detinuti de la Inchisoarea Abou Ghraib (Complex penitenciar irakian in orasul Abou Gharib la 32 Km vest de centrul Bagdadului, deschis in anii ’60, care in timpul Regimului lui Saddam Hussein devine un loc de detentie, de tortura si de executie a prizonierilor politici pana la inchiderea sa in toamna anului 2002, el fiind redeschis pe 4 august 2003 de catre Armata americana cu denumirea : ″Baghdad Central Detention Center″ si in 2006 dupa transferul detinutilor, inchisoarea este retrocedata autoritatilor irakiene, care o redeschid in 2009), despre care pe 25 mai George W. Bush si Tony Blair reunosc ca cea mai mare gresala care ar fi comis dupa invazia Coalitiei in Irak, ar fi fost ″Abou Ghraïb″ !

Cum ″cauza religioasa este mai presus de cauza nationala″ pentru poporul irakian, in cursul anului 2005, Ministerul de Interne anunta 4.308 irakieni ucisi, din care 2.976 civili, 956 politisti si 376 militari !

In 2006, pe 22 februarie debuteaza ″razboiul moscheelor″ in orasul Samarra, loc de pelerinaj pentru musulmanii siiti: un atentat distruge Moscheea de Aur, Mausoleul Ali al Hadi si Hassan al Askari, guvernul decretand un doliu national oficial de trei zile.

Pe 23 noiembrie o serie de atentate si atacuri cu mitraliere provoaca intre 216-248 de morti in cartierul siit din Sadr City.

O ora mai tarziu, obuzuri sunt lansate asupra cartierului sunit din Adhamiyah.

In zilele care urmeaza, represaliile militiilor siite fac 54 de victime printre suniti : torturati, strangulati, impuscati.

Revoltati de eveniment, in Provincia Al Anbar, in vestul tarii, o parte a insurectiei tribale sunite creaza (cu finantare americana) pe 15 septembrie 2006, ″Consiliul Salvarii Anbar-ului″ (″Miscarea Desteptarii″), o coalitie care reuneste 40 de leaderi tribali compusa in principiu din fost baas-isti si nationalisti care sunt angajati trup si suflet contra extremistilor, permitand sa restabileasca pacea si ordinea publica in provincie, unul dintre cele mai nesigure din punctul de vedere al instabilitatii sociale si unul dintre ″cetatile″ insurectiei antiamericane dupa invazia Coalitiei in Irak.

Conform unor documente pe care le-am putut studia, s-ar parea ca aceasta miscare dirijata de catre seful tribal sunit, Abdul Sattar Abu Risha (Abdul Sattar Buzaigh al Rishawwi sau Sheikh Abdul Sattar Eftikhan al-Rishawi ad-Dulaimi) ar avea printre membri sai si unii leaderi ale unor organizatii ″istorice″ ca ″Brigazile Revolutiei din 1920″(″1920 Revolution Brigades″, ″Sunni militia group in Iraq″, fondat in 2003), ca de-altfel si a ″Armatei Islamice din Irak″ (″Jaish Ahul Sunna wa Al-Jamma″, grup armat irakian care lupta contra ocupatiei militare, considerat terorist pentru ca practica luarea de ostatici in scopuri financiare) care amandoua ar fi participat la luptele (operatiunile) de gherila din Irak.

Din pacate, Abdul Sattar Abu Risha, unul dintre rarii leaderi sunitii care a beneficiat simultan de ajutorul SUA carora s-a aliat in 2006 (fiind un apropiat al Generalului David Petraeus, intalnindu-i si pe George W. Bush, respectiv, Senatorul democrat Josephs Biden) precum si al Guvernului Al Maliki in majoritate siita, din 20 mai 2006 (condus de catre Primul Ministru, Nouri Kamil Mohammed Hasan al-Maliki, cunoscut si sub numele de razboi Jawad al-Maliki), caruia s-a aluturat, angajand in lupta fortele sale armate in Provincia sunita Al Nabar contra ″Al Qaida in Mesopotania-regiunea dintre fluviile Tigru si Eufrat, azi in mare parte Irak″ (″Stat Islamist″, dirijata de catre al Zarqaoui, Abu Musab al-Zarqawi nascut Ahmad Fadeel al-Nazal al-Khalayleh, bū Muṣ‘ab az-Zarqāwī, Abu Musab from Zarqua), caruia ″Al Qaida in Irak″, i-a ucis mai multi membri ai familiei in 2004, printre care si tatal sau, este asasinat pe 13 septembrie 2007 (revendicat pe 14 septembrie de catre ″Al Qaida in Irak″) intr-un atentat aproape de resedinta sa din Ramadi (in care moare si asistentul sau personal, precum si alti doi membri ai garzii sale personale), el fiind inlocuit cu fratele sau Ahmed Abou Risha, ales prin consiliu tribal, astazi principalul leader al militiilor tribale ″Miscarea Desteptarii″ (Sahwa in Irak, National Council for the Awakening of Iraq, Sunni Awakening movement, cunoscut sau ″Fii Irakului″ la infintare), dispunand de cca 92.000 de soldati, recrutati in principiu, din randul fostilor insurgenti suniti.

Atacul terorist cel mai sangeros insa, de la inceputul razboiului, a avut loc pe 14 august 2007, provocand 572 de morti si 1.562 de raniti, ceea ce ″l-ar fi convins″ pe Bush, ca din pacate, angajamentul politic, militar si economic al SUA in Irak ar trebui sa fie prezent si dupa terminarea mantatului sau in fruntea Administratiei americane. (A portait of a Man Defined by His Wars-Bob Woodward, The Washington Post, 9 septembrie 2008).

Acest lucru insa nu inseamna ca anul 2007 a fost un an ″linistit″ pentru poporul irakian !

Si el debuteaza cu o serie de atentate sangeroase pentru americani : pe 20 ianuarie un elicopter Diyala al Armatei americane a fost doborat in nord-estul Bagdadului si mor 12 militari, iar la Kerbala sunt ucis 9 militari si sunt grav raniti alti 3 ; in randul irakienilor, cateva sute sunt grav raniti.

Pe tot parcursul lunii sunt comise alte atentate in care mor alte sute de civili irakieni si sunt raniti mii de civili: pe 21 ianuarie la Bagdad si Basorah ; pe 22 ianuarie la Bagdad si Bakouba ; pe 28 ianuarie la Kirkouk si Nadjaf/Najaf, iar pe 30-31 ianuarie la Anbar, Bagdad, Ezzi, Mossoul, Kirkouk, Saouira.

Bilantul lunii : 335 de morti (civili irakieni), 26 de militari si un britanic ucisi !

Luna februarie a fost si ea destul de ″agitata″ : pe 1 februarie atentale de la Hilla si Bagdad fac 77 de morti in randul populatiei civile, iar cele de pe 3-4 februarie la Kirkouk si Bagdad, 153, provocand si moartea a patru politisti irakieni.

Intr-un asemenea context, intaririle (surge) trimise de catre Administratia Bush, precum si aplicarea unui program de contra-insurectie simbolizata prin numirea Generalului David Petraeus in postul de comanda al operatiunilor Coalitiei in Irak, sprijinit si de catre militiile ″Desteptarea din Anbar″, respectiv, ″Fii Irakului″ au ca rezultat scaderea nivelului de violenta, astfel incat, in iulie 2008, un an relativ ″calm″ in atentate (singurul mai important, fiind unul sinucigas, comis pe 23 martie aproape de Mossoul de catre Abdallah al-Ajmi, fost detinut kuweitian la Guantanamo, arestat pe 1 decembrie 2001, la varsta de 23 de ani, eliberat ulterior, in care mor 14 soldati irakieni si sunt raniti alti 42), Bush anunta retragerea trupelor americane din aglomeratiile urbane irakiene incepand cu sfarsitul lunii iunie 2009 si fixazeaza ca data de retragere a unitatilor de lupta americane, ultima zi a anului acesta, 31 decembrie 2011!

La mijlocul anului 2006, cca 135.00 de militari, repartizati in 17 brigazi, din care 6 ai Garzii Nationale ale SUA sunt delocalizate in Irak, dar numai 50.000 sunt realmente operationali pe intregul teritoriu, restul fiind implicati numai in logistica operatiunilor militare.

Pe 27 noiembrie 2008, cand erau prezenti inca in Irak 14 brigazi americane ″supradimensionate″ (cca 150.000 de oameni, numarul fiind redus la 140.000 in ianuarie 2009), Guvernul (Parlamentul) Irakian si americanii semneaza un pact bilateral in 30 de articole (adoptat de catre 149 de deputati prezenti din 198, din care 35 au votat contra si 14 s-au abtinut), incluzand si SOFA (″Status of Forces Agreement″) care fixeaza sfarsitul anului 2011 ca termenul limita privind prezenta militara al SUA pe teritoriul irakian.

Acest efectiv insa a fost intarit cu 163.000 de ″contractuali″ (peste 13.000 fiind inarmati) ai celor 122 SMP (Societati Militare Private), din care 49 % sunt salariati irakieni, 34% sunt originari din tarile lumii a treia si (numai !) 17% sunt americani.

Incepand din a doua jumatate a anului 2009, americanii nu mai patruleaza pe strazile oraselor irakiene, ceea ce face ca atentatele sa fie din nou prezente in peisajul urbanistic irakian : pe 18 ianuarie la Kaiyara, la sud de Mossoul, in care moare Hassan Zaidan al Lihebi, unul dintre leaderii partidului sunit FDN (″Frontul de Dialog National″) ; pe 9 februarie mor patru militari americani intr-un atentat-sinucigas la Mossoul ; pe 21 iunie la Taza, in regiunea turca, aproape de Kirkouk mor, 72 de civili, cel mai sangeros atentat din ultimele 18 luni ; pe 10 august in triplul atentat la Mossoul si Bagdad mor 41 de civili irakieni si sunt raniti grav, alti 151; pe 19 august in sapte atentate simultane, cele mai sangeroase de la 1 februarie 2008, in ″plina zona verde″, in fata Ministerului de Finanta si Afaceri Externe la Bagdad, revendicata pe 25 august de catre ″Al Qaida in Irak″, mor 95 de civili si sunt raniti alti 550 ; pe 24 august doua microbuze explodeaza aproape de Kout in sudul Irakului provocand moartea a cel putin 11 civili, iar pe 29 octombrie un dublu atentat la Bagdad ucide 155 de civili si face 500 de raniti, cel mai sangereos atentat in ultimii doi ani).

Cu toate acestea, Ministerul Sanatatii irakian, anunta ″satisfacut″ ca in mai 2009, nu au fost ucisi decat 134 de irakieni, adica cei mai putin de la invazia Coalitiei in Irak din 2003, iar numarul victimelor din atentatele anului 2009 sunt ″rezonabile″ fata de anii anterirori !

Gherila urbana irakiana nu se dezarmeaza insa, in ciuda faptului ca trupele Coalitiei lanseaza operatiuni militare tereste din ce in ce mai importante (285 de bombe si rachete cu raza medie de actiune aruncate in 2004, 404 in 2005, 229 in 2006, 237 intre 1 ianuarie-15 mai 2007) si gaseste in plus si ″surse de finantare″.

Ca exemplu, in august 2004, orasul sfant Najaf/Najdaf este scena unor lupte de gherila urbana, cu sediul la Mausoleul Ali, de o rara ″ferocitate″.

Cheia trezoreriei care pana atunci, de secole, era in posesia familiei Al-Rufaie, ar fi fost sustrasa de catre Moqtada al Sadr, ale carui forte de militie luptau contra fortelor Coalitiei in jurul mausoleului.

Este vorba de carti rare, bijuterii, pietre pretioase, etc.

″Succesul″ gherilei irakiene mai este vizibil insa si in cantitatea scazuta de petrol exportata, care revine, in sfarsit, la nivelul anului 2003 (inaintea invaziei !) numai pe la inceputul anului 2008.

In 2006, ea a infiintat CCMI (Consiliul Consultativ al Mujahedinilor din Irak), o alianta a mai multori grupari ale gherilei irakiene, islamiste si nationaliste, care activeaza (sub egida organizatiei teroriste la Al Qaida) in sase miscari :Tenzheem Qa’adah al Jihad, cunoscuta mai mult ca ″Al Qaida in Irak″, dirijata de catre seful islamist iordanian, Al Zarqaoui (Abou Moussab al-Zarqaoui nascut pe 30 octombrie 1966 la Zarqa, ucis pe 7 iunie 2006 intr-un raid american la Bakouba in Irak la 50 km nord-est de Bagdad) ; Ansar Al-Tawhid (sectiunile Ansar Al-Tawhid) ; Al-Jihad Al-Islami(sectiunea Jihad islamique) ; Saraya Al-Ghoraba (sectiunile straine) ; Kitaeb Al-Ahwal (brigadele Apocalipsului) ; Jeish al-Taiifa al-Mansoura (secta armatei victorioase).

In acelasi an cand reprezentatii mai multor organizatii siite si sunite au semnat (in octombrie) 2006, ″Documentul de la Mecca″ care solicita restabilirea ordinii publice si a pacii in Irak. (Meca este considerat locul cel mai ″sfant″ al islamului, in vestul Arabiei Saudite, in Provincia Mecca, care gazduieste Kaaba, in sanul Masjid al-Haram-″Moscheea Sacra″, unde cateva incercari de-ale mele de a ajunge in anii ’90 si inceputul anilor 2000 din Dubai-Emiratele Arabe Unite, s-au soldat cu esec !)
Dupa cum am mai mentionat, pe 1 ianuarie 2010, Comandamentul Fortelor Multinationale a fost inlocuit cu USF-I (Unites States Forces-Iraq), iar in iulie 2010 fortele americane de lupta incep sa se retraga din teritoriul irakian.

Ultima unitate de lupta americana prezenta in Irak, a 4-a Brigada a celei de a 2-a Divizii de Infanterie a parasit teritoriul in noaptea de 18 catre 19 august 2010 prin frontiera kuweitiana.

Pe 1 septembrie 2010, s-ar parea ca nu mai erau decat 50.000 de militari americani in Irak, sub comanda Generalului Lloyd Austin (Lloyd James Austin III, General US Army, nascut pe 8 august 1953 in Mobile, Alabama ; USF-I ; XVIII Airbone Corps ; 10th Mountain Division ; 3rd Brigade, 82nd Airbone Division ; 2nd Battalion, 50th Parachute Infantry Regiment), ei neavand decat un rol de asistenta, precum si de instruire ai soldatilor si potistilor irakieni, fara a fi implicati in mentinerea pacii si a ordinii publice, trebuind sa paraseasca tara pana la sfarsitul acestui an, intr-un context in care atentatele teroriste nu au fost ″neglijabile″ nici in cursul anului 2010 : in luna februarie ele au ucis 92 de civili (pe 1 si 4 februarie la Bagdad, respectiv, pe 5 februarie la Kerbala intr-un dublu atentat, fiind ucisi 41 si 20, respectiv, 31 de pelerini siiti), pentru ca in luna mai, cca 60 de atacuri ale ″Al Qaida in Irak″ sa ucida cel putin 110 civili si sa raneasca grav peste 500 (cel mai important vag de atentate dupa 2007), iar pe 31 octombrie, o luare de ostatici in Catedrala din Bagdad sa se transforme intr-un adevarat macel (46 de fideli ucisi, printre care : 5 femei, 7 copii si 2 preoti).

Printre cele mai importante consecinte ale RGP3 (Invazia SUA in Irak, cel de-al Treilea Razboi al Golfului Persic) putem mentiona :

1. Rastunarea Regiumului Dictatorial a lui Saddam Hussein si executarea lui ;

2. Cresterea insecuritatii generale in Irak (atacuri teroriste, jafuri, agresiuni, crime de drept comun, omucideri-asasinate, luare de ostatici, etc.)

3. Crerarea unui nou Guvern (Provizoriu, de tranzitie) irakian ;

4. Criza umanitara in Irak ;

5. Cresterea numarului de atacuri teoriste in afara frontierei irakiene (in Zona Golfului, in UE, in Asia, etc.) ;

6. Diminuarea progresului realizat in privinta Drepturilor Omului, precum si al Dreptului International ;

7. Primele alegeri ″libere″ si ″democratice″ dupa o jumatate de secol de dictatura ;

In ceea ce priveste ″colosala″ avere a lui Saddam Hussein, estimata la ″mai multe zeci de miliarde″ de dolari americani, adunata de-a lungul a 25 de ani de dictatura si dispersata prin ″lume″ (printre care : plasamente financiare in Elvetia ; plasamente financiare in Franta, in valoare de 25 M€, ca participare in societati franceze pe actiuni–SA ; hoteluri in Maroc ; investitii in Mauritania si Yemen ; proprietati pe Coasta de Azur, la Cannes si Mougins ; iahtul de lux ″Qadisiyah Saddam″ de 82 m lungime, cumparat in 2007 ; etc.), cel putin teoretic, au fost blocate printr-o decizie a ONU in 2002 (deci inainte de invazia Irakului de catre Fortele Coalitiei !), insa practic, masuri importante nu au putut fi luate, pentru ca el nu apare ″direct″ ca proprietar al acestor bunuri, ci prin intermediul unor societati offshore girate si gestionate de catre oamenii sai de incredere, aflati in libertate, care dispun de un simplu ″titlu la purtator″ si deci protejati de catre conventiile internationale ″ad hoc″, de unde si dificultatile pe care le intampina Guvernul irakian pentru recuperarea lor !

In sfarsit, revenind la evenimentele care au precedat RGP3, asa cum a fost si prevazut de catre majoritatea analistilor politici, specialisti in problemele etnice si religioase ale Orientului-Mijlociu (si in special ale Golfului Persic), disparitia Regimului lui Saddam Hussein, respectiv, executarea lui, precum si ocuparea Irakului de catre Fortele americano-britanice au antrenat o crestere importanta a activitatii teroriste de origine islamista.

Totusi, aceasta crestere importanta nu se datoreaza in exclusivitate ocupatiei Irakului de catre Fortele Coalitiei, ci si datorita distrugerii structurii piramidale a Retelei teroriste Al Qaida dupa invazia ISAF in Afganistan, motiv pentru care celulele teroriste au devenit ″independente″ si au actionat haotic, mult mai putin organizat.

Astfel, o criza umanitara profunda, datorata lipsei de alimente, de apa potabila, de medicamente, precum si alte produse de stricta necesitate, s-a declansat pe fondul unui haos socio-economic pe care Guvernul irakian de tranzitie are mari dificultati de a gestiona.

Printre altele, pagubele colaterale ocazionate infrastructurii societatii civile, (in particular spitalelor, soselelor, mijloacelor de transport, centralelor electrice, etc.), dar si mentinerea ″in veghe″ a rebeliunii, ale sabotajelor, precum si ale actiunilor teroriste, impiedica functionarea economiei la parametri normali (optimali), precum si ale serviciilor publice.

Este si motivul pentru care SUA va anunta pe 31 mai 2008 ca va fi obligata sa ramana mai mult timp pe teritoriul irakian decat a fost prevqzut la inceput.

Desigur, aici putem mentiona ca este vorba de un cerc cu adevarat vicios : din cauza luptelor de gherila irakiene, americanii se ″simt″ nevoiti sa prelungesca sederea lor pe teritoriul irakian, insa irakieni insurgenti, intocmai din acest motiv, multiplica actiunile lor teroriste si de sabotaj contra lor si a populatiei civile, aflata sub comanda Guvernului de tranzitie, care este sub controlul Fortelor americane.

Si ostilitatile islamistilor extremisti se prelungesc ″prin continuitate″ (in sens matematic) si in occident. (A se vedea si articolul autorului « Medici teroristi fideli lui Allah » : http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2010/10/medici-teroristi-fideli-lui-allah.html)

Dar mai devreme, pe 7 iulie 2005, are loc un vag de atentate in transportul public londonez (patru explozii dintre care primele trei simultane, la ora locala 08h50 : in incinta metroului la Moorgate/Aldgate East/Liverpool Street, 7 morti si la Russell Square/King’s Cross, 27 de morti, respectiv, la 08h51, la Edgware Road, 7 morti, iar ultimul la 09h47 : la etajul superior al unui autobus imperial, la Tavistock Square, 14 morti) in care isi pierd vietile, in total, 56 de pasageri si sunt raniti 716 de persoane, ceea ce pune in evidenta, dupa o ancheta minutioasa, nu numai aparitia unei noi generatii de voluntari islamisti, extremisti si teroristi, ci si faptul ca explozivul ar putea proveni din Irak, conform Scotaland Yardului.

Aceste atentate sinucigase intervin a doua zi de la desemnarea Londrei, de catre Comitetul International Olimpic, ca oras-gazda al Jocurilor Olimpice de vara din 2012 si chiar in ziua deschiderii oficiale al celui de-al 31-lea summit al G8 in Scotia (Grupul celor opt state cele mai puternice din lume : SUA, Japonia, Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, Canada si Rusia), victimele fiind origionare din Marea Britanie, Sierra Leone, Australia, Portugalia, Polonia si China.

Amintim aici ca decizia SUA de a invada Irakul, fara avizul Consiliului de Securitate (CS) al ONU (cu drept de veto : SUA, Franta, Marea Britanie, Rusia si China), conform diplomatiei europene, constituie un regres important in privinta Dreptului International.

In ceea ce priveste îi priveste pe reprezentantii Frantei si Rusiei, membre ale CS dar si ale altori tari, nemembre ale CS, ca Germania, invazia Irakului, in absenta unui mandat delivrat de catre ONU, constituie un act de agresiune si nu o ″eliberare″ sau un act de autoaparare !

Este si motivul pentru care la sfarsitul Razboiului Conventional, Irak a cunoscut o perioada de dezordine totala.

Trupele de ocupatie nu au intervenit in aceasta perioada, nici pentru a impiedica distrugerea amintirilor legate de Saddam Hussein si regimul sau dictatorial, nici pentru a impiedica jefuirea celor bogati, ale bancilor, ale museelor, ale societatilor economico-financiare, etc.

Aceasta dezordine ″se propaga″, repede si in vecinatatea Irakului.

Amenintarea de catre SUA al Iranului care incearca pe diverse cai, mai mult sau mai putin legale, sa ″faca rost″ de arma nucleara, au provocat o serioasa defaianta ai reformistilor la alegerile prezidentiale din 2005.

Pe de o parte, esecul reformei economice, lasa in mizerie, majoritatea populatiei iraniene.

Reforma de liberalizare a societatii, precum si de functionare ale institutiilor statului, devin imposibile in lipsa unei constitutii, careia se opun integristii musulmani, religiosi.

Pe de alta parte, Primul Ministru israelian (7 martie 2001 – 16 aprilie 2006), Ariel Şaron (Ariel Scheinermann, nascut pe 27 februarie 1928 in Kfar Malal, Palestina, sub mandat britanic, general si politician, fondator al Partidului Likud si comandant al Armatei de Sud al Israelului intre 1969-1973, aflat in coma din 4 ianuarie 2006), desi a evacuat, integral Fâsia Gaza in 2005, facand astfel un ″pas inainte″, in tratativele izraelo-palestiniene, dand o baza reala viitorului teritoriu (si Stat !), Palestinian, situatia economica si geopolitica in regiune nu se schimba ″in bine″, cum teritoriul eliberat este suprapopulat, lipsit de surse de apa potabila, facand, datotita nemultumirii populatiei, ca grupul terorist Hamas (Harakat al-Muqawama al-Islamiyya, Mişcarea de rezistenţă islamică, paramilitară palestiniană islamistă care are ca scop cucerirea teritoriilor aflate în prezent ale statului Israel) sa castige alegerile legislative din februarie 2006 in faţa rivalilor de la Fatah (Harakat al-Tahrir al-Watani al-Filastini, Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Palestinei, o confederaţie pluri-partidistă, o facţiune palestiniană majoră, şi cel mai mare constituent al organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei) din care face parte si preşedintele Mahmoud Abbas (nascut pe 26 martie 1935, politician palestinian, ales primul presedinte al Autoritatii Nationale Palestiniene numit in urma unor alegeri libere dupa moartea lui Yasser Arafat, pe 9 ianuarie 2005), avand ca rezultat amplificarea actiunilor teroriste in regiune.

Aceasi atitudine amenintatoare al SUA fata de Siria, (pe care o acuza ca sustine gruparea terorista Hamas!) a intarit si mai mult insecuritatea in Golf, cu atat mai mult cu cat in cursul lunii noiembrie 2005, Presedintele Sirian Bachar el-Assad (nascut pe 11 septembrie 1965 la Damasc, Presedintele Republicii dupa moartea tatalui sau pe 10 iunie 2000, Hafez el Assad), are o serie de interventii pe cele mai importante canale de televiziune din lume, printre care si pe cea privata, europeana Euronws, in care face aluzie la istoria coloniala a Siriei, (tara ″nascuta″ prin impartirea colonistilor francezi si britanici a Siriei, al Libanului de catre francezi, al Irakului si Kuweitului de catre britanici, regiunea supranumită „Cornul Abundenței”, care formează un arc adânc începând din Irak, trecând pe la confluența fluviilor Tigruși Eufrat, cuprinzând teritoriul Siriei centrale, al Israelului și continund până în Valea Nilului în Egipt), precum si asupra presiunii franceze si britanice asupra ei dupa castigarea independentei pe 17 aprilie 1946.

Incepand cu sfarsitul anului 2006, Fortele Armate americane si irakiene au capturat si ucis mai multi ofiteri de rang inalt (majoritatea celor in viata eliberati in 2009) al Corpului Ramazon al ″Fortelor Qods″ iraniene (Al-Quds, denumirea araba a Jerusalimului, Forte Speciale ale Garzilor Revolutiei Islamiste-GRI, create in anii 1990, plasate sub autroritatea Departamentului de Securitate si Informatii Externe), pentru a actiona in Irak, sustinand diverse grupari de gherila, un UCAV (Unmanned Combat Aerial Vehicle), iranian (fara pilot), fiind distrus pe 16 martie 2009, in Provincia Diyala (una dintre cele 18 provincii irakiene, strabatuta de catre raul Diyala, cei mai important afluent al fluviului Tigru, cu o pupulatie majoritara sunita, amestecata cu arabi si kurzi) de catre un F-16 al USAF (Fighting Falcon, avion de vanatoare si lupta multirol cu greutate redusă, proiectat iniţial de catre General Dynamics şi îmbunătăţit de catre Lockheed Martin pentru US Air Force).

Si conflictele armate ″regionale″ nu se opresc aici !

Armata turca, luptand contra Partidului Muncitorilor din Kuurdistan (Parti Karkerani Kurdistan, prescurtat PKK, fondata in 1978 de catre Abdullah Öcalan, o organizație separatistă kurda, de tip gherila, activa in Turcia, Siria, Iran si implantata in Irak, care luptă pentru independența teritorială a kurzilor în Turcia, în vederea creării unui Kurdistan independent), considerata de catre Turcia si SUA, precum și multe alte state europene ca o grupare teroristă (care refuză orice negocieri în vederea soluționării problemei kurde), a declansat mai multe ofensive contra acestei miscari in interiorul kurdistanului irakian incepand inca din 1984.

In ceea ce priveste costurile financiare ale Coalitiei in RGP3 sunt uriase.

Guvernele Coalitiei au estimat aceste costuri, inclusiv reconstructia tarii, inainte de invazia in Irak, intre 140-200 Md$US, evaluarile recente, astazi, fiind considerabul mai mari.

Numai intre 2003-2005, SUA at fi cheltuit 225 Md$US, restul Coalitiei 40 Md$US, iar Irakul 134 Md$US, adica in total: 429 Md$US.

Din documentele la care am avut acces, s-ar parea ca al doilea coontribuabil la RGP3, Marea Britanie, incepand din 2003, ar fi cheltuit 850 M£ (1,176 Md$US), iar in perioada 2005-2015, ele ar trebui sa fie: 350 Md$US pentru SUA, 55 Md$US pentru Coalitie si 175 Md$US pentru Irak, adica in total 580 Md$US.

Mentionam aici si faptul ca acest razboi, prin operatiunile sale a fost si un ″generator″ de economie: 33 Md$US pentru SUA, 87 Md$US pentru Coalitie, adica un total de 120 Md$US (Scott Wallsten et Katrina Kosec de l’AEI-Brookings Joint Center for Regulary Studies).

In 2004, Programul Natiunilor Unite pentru Mediu, lanseaza un proiect de restaurare al mediului in Mesopotamia (regiune din Orientul Apropiat impartita in prezent intre Irak, Siria de est și Turcia de sud, zona dintre râurile Eufrat și Tigru -„Bayn Nahrain-între două râuri”, suprafața fertilă udată de aceste două râuri cunoscută ca fiind „Leagănul Civilizației omenirii”, datorita aparitiei primelor comunitati alfabetizate in regiune) distrusa intr-un procent de 90% de catre vechiul regim dictatorial al Partidului Baas.

In 2006, cca 10.000 km² au fost restaurati deja si peste 100.000 de oameni au revenit sa traiasca si sa munceasca in regiune.

In sfarsit, printre consecintele acestui razboi pentru Irak putem enumera :

1) Reconstituirea Fortelor Armate si de Securitate irakiene de catre Fortele Armate americane (Noua armata irakiana, Garda nationala, Politia, Militiile de autoaparare, etc.) conform principiilor „liberal-democratice” caracteristice lor ;

2) Sfarsitul politicii dictatoriale a lui Saddam Hussein si a familiei sale ;

3) Sfarsitul politic al Partidului Baas, al lui Saddam Hussein ;

4) Inchiderea sau reducerea activitatilor ale Ambasadelor irakiene in intraga lume, conform directivelor de la Washington;

5) Instalarea unui Guvern Provizoriu (de tranzitie) irakian sub tutela lui Paul Bremer (proconsul american, administrator general si civil al Irakului, ales de catre Coalitie, care a avut ca obiectiv reorganizarea politicii irakiene si introducerea unui guvern „democratic” in care sa fie prezenti toate grupurile etnice irakiene: siitii, sunitii si kurzii.

6) Votarea unei Constitutii care sa fie acceptat intr-un procent de cel putin 75% (in special de catre siiti si kurzi) ;

7) Primele „alegeri libere” in ultimele cinci decenii;

8) Crearea „de facto” a unui stat unificat si independent in Kurdistan, cum deja de foarte mult timp, kurzii din Irak, ca de-altfel si cei din Turcia, Siria si Iran si-au dorit acest lucru ;

9) Cresterea spectaculoasa a PNB (Produsul National Brut), ca urmare a ridicarii sanctiunilor economice si investitiilor pentru reconstructie (18,4 Md$US in 2002, 47,7 Md$US in 2006);

10) Numarul de intreprinderi private in Irak a crescut de la 8.090 in 2003 la 35.026 in 2006, ca o consecinta a liberalizarii economiei ;

11) Investitiile in petrol de catre societatile comerciale straine, ceea ce impiedica Irakul sa beneficieze din plin de aceasta resursa proprie (ceea ce irakienii nu pot refuza, avand in vedere ca rafinariile de petrol sunt sub controlul fortelor speciale, precum si a Armatei americane si britanice ;

12) Sabotajele comise asupra uzinelor si rafinariilor de petrol in timpul razboiului, care conduc la o scadere considerabila ale exporturilor petroliere, precum si la un deficit (penurie) de benzina chiar si in regiunile cele mai bogate in petrol ale Irakului ;

13) Deficit (penurie) de productie si importuri de produse de prima necesitate, alimente, medicamente, etc. ;

14) Poluarea apei datorita incendierii rafinariilor petroliere, precum si datorita luptelor, ceea ce impiedica agricultura sa functioneze la parametri normali si se dezvolte ;

15) Introducerea unei noi monede irakiene, inlocuind-o pe cea veche : dinarul irakian cu efigiul lui Saddam Hussein, respectiv, pe ” dinarul elvetian”, in circulatie in Nordul tarii ;

16) Disparitia turismului (deja nesemnificativ pe timpul dicaturii lui Saddam Hussein) datorita luptelor de gherila si a insecuritatii permanente ;

17) Zeci de mi de morti si cca 200.000 de irakieni si-au parasit tara, refugiindu-se in Siria, Iran sau Turcia (vezi si partea IV);

18) Reintoarcerea refugiatilor politici exilati in tarile vecine, in UE sau chiar si in SUA de catre regimul dictatorial a lui Saddam Hussein ;

Este si cazul lui Ahmed Chalabi, nascut pe 30 octombrie 1944, fost Profesor de Matematica la Universitatea din Chicago si MIT-Massachusetts Institut of Technology, President of the Iraqi Governing Council intre 1 septembrie 2003-30 septembrie 2004, numit Ministrul Petrolului intre 28 aprilie 2005-ianuarie 2006 si Viceprim-Ministru intre mai 2005-mai 2006.

Atat el cat si Paul Bremer, fost Administrator al Irakului sunt persoane controversate in istoria contemporana a RGP3.

Chalabi (fara nicio legatura cu teroristul francez Mohammed Chalabi !), membru al Grupului Bilderberg, conform adversarilor sai politici, este un sarlatan, care lui îi reproseaza infidelitatea sa politica, fiind implicat si in falimentul bancii iordaniene Petra.

Ca organizaţie cu agendă globalistă, cu 180 de membri din 50 de tari, creata la initiativa lui Henry J. Leir, 28 ianuarie 1990-14 iulie 1998, financiar si „intermediar” american care a trait la Luxemburg, fiind decorat cu Legiunea de Onoare in grad de Cavaler si cu Ordinul de Merit luxemburghez, Grupul Bilderberg, avand sediul la Leida (Olanda), a fost fondat de catre magnatii David Rockefeller şi familia de bancheri Rotschild, Printul Bernhard al Olandei, fostul Ministru britanic al finantelor, Denis Healey, Diplomatul Polonez, Joseph Retinger, cunoscut pentru federalismul sau si rolul avut in constructia europeana, fostul Secretarul General al NATO, Joseph Luns, fostul Prim-Ministru belgian si bancher Paul Van Zeeland, Paul Rijkens, fostul PDG-Presedinte Director General al grupului de produse de mare consumatie Unilever.

El are ca membri leaderi politici din lumea occidentală, oameni de afaceri, industriasi, jurnalisti, universitari, etc., şi se reuneşte anual in luna mai incepand din 1954 pentru a promova o apropiere între Europa si SUA).

In 2010, el a fost suspectat ca ar fi avut pe agenda de lucru, potentialul atac contra Iranului si viitorul colaps a monedei unice, euro, dupa care solutia salvatoare pentru ieşirea din criză ar fi impulsonarea apariţiei unei monede mondiale, emisă de o bancă centrală globală, care s-ar traduce prin încercarea de a face din FMI un fel de Trezorerie mondială, sub egida ONU.

In sfarsit, datorita informatiilor false ale lui Chabali in privinta detinerii de ADM (Arme de Distrugere in Masa) in mari cantitati, precum si a prezentei Al Qaida in Irak, SUA, ar fi luat decizia de a ataca Irakul.

Legatura sa stransa cu cativa dintre principalii neoconservatori americani Paul Wolfowitz (nascut pe 22 decembrie 1943, New York, fost Secretar Adjunct al Apararii intre 2001-2005 in Guvernul George W. Bush si Presedintele Bancii Mondiale intre 1 iunie 2005-17 mai 2007, cand demisioneaza datorita implicarii sale intr-un dosar de nepotism), strategul disuaziunii nucleare, Albert Wohlstetter (1913-1997, fost Profesor de Stiinte Politice la Universitatea Chicago, precum si la Universitatea California din Los Angeles, respectiv, Universitatea California la Berkley) si Richard Norman Perle (nascut pe 16 septembrie 1941, New York, democrat, cunoscut pentru ideologia sa neoconservatoare, un apropiat al partidului conservator israelian Likoud, membru al American Entreprise Institute, al Directiei Grupului Bilderberg, prezent in Project for the New American Century-PNAC, fost Consilier Politic al Secretarului Apararii in timpul Administratiei Ronald Reagan si membru al Comisiei de Politica al Apararii intre 1987-2004), intareste si mai mult aceasta controversa.

Mentionam aici ca ideea lansarii acestui grup dateaza din 1952, iar prima reuniune a lui a avut loc la Hotelul Bilderberg (de unde si numele !) la Oosterbeek (Olanda) la care au participat 130 de persoane.

In ceea ce il priveste pe Bremer (chiar daca intr-o scrisoare in opt pagini neaga toate acuzatiile care i se aduc !), dupa plecarea sa din Irak, un raport oficial al Inspectorului General pentru reconstructia Irakului, Stuart W. Bowen Jr. (nascut in 1958, avocat al Special Inspector General for Iraq Reconstruction-SIGIR), semnaleaza disparitia a 9.00 Md$US destinati reconstructiei Irakului, in fraude, coruptie si alte tipuri de malversatii.

Din documentele pe care le-am putut studia, reiese ca intr-un registru de salarii care era sub responsabilitatea sa, numai 602 persoane au putut fi verificate din 8.206 !

Un alt exemplu citat de catre raport semnaleaza ca autoritatile Coalitiei ar fi autorizat oficialii irakieni sa intarzie declaratia incasarii a 2,5 Md$US in cadrul programului „Petrol contra alimentelor”.

19) Au avut loc numeroase sechestrari de persoane (luare de ostatici) de catre gruparile radicale islamiste extremiste, pe de o parte pentru finantarea operatiunilor lor teroriste, iar pe de alta parte, pentru destabilizarea tarilor Coalitiei sau pentru eliberarea unori membri ai gherilei (irakiene) sau ale militiilor (sustinatorii gherilei), incarcerati de catre Coalitie ;

20) Reorganizarea diferitelor servicii publice si reluarea studiilor (la toate nivelurile) de catre tineretul irakian (sistat in timpul razboiului), in ciuda distrugerii infrastructurilor, a insecuritatii care era prezenta in tara, precum si a mortii a numerosi profesori si elevi (studenti) cu ei, rata scolarizarii ai celor in varsta de 7-13 ani trecand de la 80% in 2003, la 89,9%, in prezent ;

21) Accesul femeilor (pentru prima oara din istoria Irakului) in Guvernul Irakian, cu aceleasi drepturi ca si barbatii, chiar daca numarul lor (cca ¼ dintre deputati) ramane mult inferior acestora din urma (Narmine Othmane, Ministrul Mediului ; Jouane Fouad Maasoum, Ministrul Comunicarii ; Souheila Abed Jaafar, Ministrul Emigrantilor si Refugiatilor) ;

22) Distrugerea infrastructurilor civile de catre populatie: al serviciului de sanatate (ale ambulantelor, ale echipamentelor medicale, ale instalatiilor electrice, etc.), precum si ale spitalelpor; ale drumurilor centrale (principale); ale centralelor electrice furnizoazre de energie; ale centrelor de comunicatii, etc.;

23) Cresterea insecuritatii generale (jafuri, incendii, sechestrari de persoane-luare de ostatici) ca urmare a dezorganizarii totale (sau aproape!) ale diferitelor servicii publice si in special ai celor de ordine publica, care actualmente sunt formati de catre instructorii Armatelor americane si franceze;

24) Incetarea sanctiunilor ONU, sfarsitul embargoului impus dupa sfarsitul RGP1 (Kuweit, 1991) si al Programului „Petrol in schimbul alimentelor” ;

25) Sosirea pe teritoriul irakian a unor ONG-uri de renume : „Crucea Rosie”, „Amnesty International”, „Oficiul de Reconstructie Civila si Ajutor Umanitar (ORAH)” dirijat de catre Jay Garner; UNICEF, ONU, DART (Echipele de Asistenta la Dezastru), Centrul de Operatiune Umanitara (HOC), Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS), etc.

26) Eliberarea prizonierilor detinuti (in unele cazuri, chiar de zeci de ani !) lipsiti de identitate (civila), din Cartierul General al Serviciului irakian de Informatii Militare si incarcerarea altor persoane in urma unor denuntari, razbunari personale, etc.;

27) Cresterea spectaculoasa a numarului de familii atangand limita pragului de saracie, din cauza somajului, jafurilor, ale depsarilor fortate, etc :

28) Deschiderea unui centru umanitar american in Kuweit;

29) Cresterea riscului de colera, precum si ale maladiilor respiratorii, datorita lipsei de acces la apa potabila si produse alimentare de prima necesitate ;

30) Inchiderea frontierelor vecine (in special cea cu Siria), exceptie facand trecerea convoiaielor umanitare;

31) Deteriorarea sistemelor de canalizare a apei in principalele orase irakiene, precum si poluarea pamantului agricol datorita sabotajelor comise asupra puturilor de petrol;

32) Restaurarea unei parti a regiunii mlastinoase intre fluviile Tigru si Eufrat, distrusa de catre regimul baas-ist al lui Saddam Hussein ;

Dupa RGP3 in 2003, peste 250 de profesori au fost ucisi, biblioteci distruse si jefuite sau chiar arse complet (Biblioteca Facultatii de Istorie-Filosofie a Universitatii din Bagdad).

Conform unor documente UNESCO, peste 84% din infrastructurile institutiilor de educatie au fost grav avariate (si chiar distruse) de catre razboi si jafurile comise de catre populatia civila.

Cele 21 de Universitati irakiene in care studiaza peste un sfert de million de tineri, organismele competente de control ale Coalitiei, apreciaza ca lipsesc 60.000 de PC, 2.000 de laboratoare stiintifice, ca de-altfel si numeroasqe carti si material universitar.

Incepand cu 1990, cca 40% dintre profesorii irakieni (cei mai bine pregatiti) au emigrat, parasind Irakul, care de-altfel datorita politicii dictatoriale (si expansioniste) a lui Saddam Hussein s-a izolat de comunitatea stiintifica internationala.

Numai 7% din Corpul Profesoral sunt Profesori universitari, a caror activitate, in principiu se desfasoara in Ciclul I (la nivel de Licenta si nu la nivel de Ciclul II-Master si Ciclul III-Doctorat, cum ar fi cazul) si care au nevoie de un al doilea job pentru un trai decent.

Dupa caderea regimului dictatorial al lui Saddam Hussein au fost distruse si majoritatea centrelor istorice irakiene, Muzeul National al Irakului din Bagdad, precum si o serie de lacasuri culte, in urma conflictelor religioase dintre sunitii si siitii, in care au fost asasinati si cativa reprezentati siiti de rang inalt ca l’Ayatollah Mouhammad Baqir Al-Hakim si Abdoul Majid al Khoi (sef siit irakian moderat si pro-occidental, reintors in tara dupa un exil de 12 ani).

Printre consecintele RGP3 pentru SUA putem enumera :

1) Acest cel de-al Treilea Razboi al Golfului (RGP3) a provocat o pierdere de proportii in vieti omenesti ale trupelor americane (moartea a 4.301 de militari americani pana pe 21 mai 2009), ceea ce pentru acest tip de conflict poate fi considerat tousi un „scor bun” in raport cu Razboiul Algeriei (1 noiembrie 1954-19 martie 1962, intre 375-400.000 de morti, majoritatea civili algerieni, conform autoritatilor franceze si 1.470.000 conform autoritatatilor algeriene, 28.500 militari francezi morti si 65.000 de raniti, intre 55-90.000 de harki ucisi si intre 4.700-6.000 civili europeni), Razboiul Civil din Algeria (26 decembrie 1991-8 februarie 2002, intre 85.000-150.000 de morti), Razboaiele din Cecenia (primul : 11 decembrie 1994-31 august 1996, 5.736 militari rusi ucisi si disparuti, etc., respectiv, peste 70.000 de civili rusi, 17.396 militari ceceni ucisi si peste 30.000 civili ; al doilea : octombrie 1999-mai 2000, peste 6.500 de rusi ucisi si raniti si peste 13.500 de rebeli ceceni) si „excellent” in raport cu Razboiul din Vietnam (1959-30 aprilie 1975, 223.748 de militari sud-vietnamieni ucisi si 2.145.000 de civili ; 58.000 de militari americani ucisi, dintre care 47.378 in lupta ; 4.407 sud-cooreni ucisi, respectiv, 469 australieni ; 351 tailandezi si 55 din Noua Zeelanda ; 1.154.000 militari nord-coreeni si insurgenti al gherilei ucisi si cca 2.200.000 de civili).

2) Lipsa fortelor terestre pentru o operatine masiva de lunga durata a necesitat participarea unui numar mare de rezervisti, precum si o crestere a perioadei de „rotatie” ;

3) Bugetul acordat de catre Senatul SUA, Departamentului de Aparare a fost in repetate randuri marit, dar finantarea operatiunilor militare in Irak a necesitat economii in privinta altor programme militare, in timp ce uzura materialului militar s-a accelerat ;

4) El a oferit o ocazie pentru SUA si aliatii sai sa testeze noi metode de gherila urbana, utilizand tehnologiile ale informatiei, cele mai recente, precum si concepte de lupta in retea :

5) US Army a reusit numeroase ameliorari al materialului militar (de lupta) : cresterea protectiei balistice pentru personalul militar (protectia picioarelor, bratelor, vesta antiglont mai performant, casti mai fiabile, etc.) ; cresterea confortului soldatului (militarului) ; adaptarea la mediu (noi metode de camuflaj) ; vehicule militare evoluate (protectie suplimentara, confort crescut, etc.) ;

6) Acuzatiile „mincinoase” privind justificarea interventiei militare in Irak (RGP3) lansate contra Administratiei Bush, a provocat un haos in opinia publica americana;

7) Politica Americana a fost sever criticata in intreaga lume, ceea ce s-a concretizat printr-o serie de manifestatii contra razboiului din Irak in marile metropole europene (in special la: Londra, Paris, Madrid, Barcelona, Roma, Berlin, Frankfurt, etc.) dar si americane (San francisco, Washington D.C., NY, LA, Chicago, Boston, Seattle, Philadelphia, etc.), motiv pentru care mai multi responsabili politici al Administratiei Bush au demisionat, printre care si Colin Powell (vezi si partea IV);

8) Cresterea cheltuielilor militare (arme, imbracaminte, vehicule, etc.), ceea ce a avut ca efect, printre altele, si imbogatirea unui numar mare de societati americane, gratie contractelor pe care au semnat cu Guvernul, printre care si Halliburton, o companie americană de servicii petroliere, fondată în 1919, la Duncan, Oklahoma, cu sediul social la Huston, Texas, prezentă în aproape 70 de țări, cu peste 50.000 de salariati (avand ca Presedinte-Director General intre 1995-2000, pe cel de-al 46-lea Vicepresedinte al Administratiei Bush, intre 20 ianuarie 2001-20 ianuarie 2009 : republicanul Dick Cheney, nascut pe 30 ianuarie 1941 la Lincoln, Nebraska) si implicată în întreg circuitul de folosire al petrolului, de la evaluare și explorare până la depozitare și rafinare, cu o cifra de afaceri de peste 3Md$US in 2009) ;

9) Conform economistului american de origine evreu, Joseph Eugene Stiglitz (nascut pe 9 februarie 1943, la Gary, Indiana), profesor la Universitatile : Yale (1966-1973), MIT, Stanford (1974-1976), Oxford (1976-1979) si Princeton (1979-1988), actualmente, profesor la Graduate School of Business a Universitatii Columbia si redactor sef al Jurnalului The Economists’ Voice, alaturi de Bradford DeLong si Aaron Edlin, membru al Board of Advisors du Oxford Council on Good Governance, distins cu Premiul Nobel, alaturi de economistii americani, George Arthur Akerlof (nascut pe 17 iunie 1940 la New Haven, Connecticut, din tata suedez si mama germano-americana de origine evreu, profesor la London School of Economics si la Universitatea Berkley) si Andrew Michael Spence (nascut pe 7 noiembrie 1943 la Montclair, New Jersey), RGP3 este singurul razboi finantat din imprumuturi.

Tot conform lui Stiglitz, in timp ce Administratia americana (cu o datorie publica astazi de 9.000 Md$US) a procedat la doua scaderi succesive ale impozitelor, ea a imprumutat peste 800 Md$US de la restul lumii, pentru finantarea Invaziei SUA in Irak, un razboi care a dat nastere unei democratii care nu serveste la nimic [1], dar costul total al intregului razboi, dupa parerea lui, ar fi in jur de 3.000 Md$US, adica, apropape 1/5 din PIB-ul SUA !

Si daca ne gandim ca Larry Kingsley „Chief economic adviser”, cand el evalua costul razboiului la 200 Md$US, a fost demis de catre Bush (care aprecia costurile intre 50-60 Md$US si durata razboilui mai putin de 100 de zile!).

In sfarsit, costul financiar al RGP3 poate fi calculat conform masurilor bugetare votate de catre Congresul SUA, in afara „bugetului sau de functionare”, pe care Departamentul Apararii este autorizat sa-l foloseasca, inclusiv, in scopul finantarii Invaziei in Irak.

Dintr-un mare numar de documente, mai mult sau mai putin „strict confidentiale”, pe care le-am putut studia, s-ar parea ca contrar lui Stiglitz, cheltuelile razboilui in Irak ar fi costat in jur de 500 Md$US cu toate „taxele incluse” (pensii, indemnitati, etc.).

Amintim ca intr-un discurs al sau, in fata Camerei Reprezentantilor al SUA, datat din 28 octombrie 2006, Senatorul de Massachusetts, James P. Mc Govern estima costul razboiului la 246 M$US/zi (adica, 2.847$/secunda !) : 2004 : 77,3 Md$US ; 2005 : 87,3 Md$US ; 2006 : 100,4 Md$US si „imagina” doua scenarii in viitor : o decizie de retragere imediata ale Fortelor armate americane din Afganistan si Irak care ar fi costat 371 Md$US, respectiv, prelungirea cu patru ani ale operatiunilor militare, care ar costa cca 1.000 Md$Us.

Calculul lui Linda Bilmes (Universitatea Harvard) si Stiglitz arata complet altfel la inceputul anului 2008, intr-o carte intitulata” The Three Trillion Dollar War : The True Cost of the Iraq Conflict ” : 2.267 Md$US, care ar rezulta din : 336 Md$US deja cheltuiti ; 389 Md$US costurile de functionare ale operatiunilor viitoare ; 127 Md$US pentru indemnizarea si pensiile fostilor combatanti si 160 Md$US pentru demobilizarea si nrepozitionarea apararii, intr-un context in care costul operatiunilor militare a depasit deja ai celor 12 ani al Razboilui din Vietnam si el reprezenta dublul celui al Coreei (25 iunie 1950-27 iunie 1953, pierderi : peste 476.000 pentru Natiunile Unite si intre 1.190.000-1.580.000 pentru coreeni).

Costul economic s-ar compune din: 355 Md$US necastigati datorita deceselor, invaliditatii, etc. ; 300 Md$US legati de pretul petrolului sub forma de transferuri catre tarile producatoare ; 150 Md$US pierduti din cauza unei performante economice slabe si a costurilor prea ridicate si 450 Md$US afectati razboului in loc sa fie investiti in productie sau in rreducerea deficitului bugetar.

Inca din 2005, intr-o ancheta facuta pe 27 iunie de catre ABC/Washington Post, o majoritate de american condamna invazia SUA in Irak : 57% considera ca Bush a exagerat amenintarea cu ADM de catre Irak ; 53% dintre americani considera ca RGP3 nu merita sa aiba loc ; insa, 58% dintre ei cred ca americanii trebuie sa ramana in Irak pentru restaurarea ordinii publice, numai 41% dintre ei solicitand retragerea trupelor SUA.

In octombrie, conform unui sondaj Wall Street Journal, 53% dintre american considera ca invazia Irakului de catre SUA „a fost o gresala”, contra a numai 34% care considerau ca ea era „justificata”.

Un alt sondaj CNN, la inceputul lunii auygust 2006 arata ca numai 36% dintre americani aproba razboiul in Irak, contra 61% care il refuzau !

Pe 10 ianuarie 2007, in cadrul unei interventii televizate, Bush anunta ca 21.500 de militari americani vor fi trimis in Irak pentru restabilirea ordinii si a pacii, insa pe 26 aprilie, o lege privind retragerea trupelor americane, incepand cu luna octombrie, evaluata la cca 124 Md$US, este definitiv adoptata in Senat.

In ciuda acestui fapt, pe 2 mai 2007 (cu numai patru zile dupa declaratia conform careia SUA pune capat principalelor operatiuni de lupta !), intr-o alta interventie televizata George W. Bush anunta ca el se serveste de dreptul sau de veto si se opune acestei decizii, pentru ca ea ar fi „iresponsabila”.

Pe atunci, retragerea trupelor din Irak, conform unui sondaj NBC/Wall Street Journal (publicat pe 27 aprilie 2007), este sustinuta de catre 56% dintre americani si numai 37% sunt alaturi de Bush.

In plus, conform sondajului, cca 55% dintre americani nu cred in victoria SUA in Irak, contra 36% care sunt siguri!

In martie 2008, un alt sondaj efectruat de catre CBS, demonstra ca peste 64% dintre americani considera ca razboiul in Irak, in realitate, nu a avut niciun rost!

Printre consecintele RGP3 pe plan mondial mentionam:

1) Cresterea pretului petrolului (Irak fiind sub sactiuni economice, producea deja inainte de rzboi, cantitati relativ reduse) ;

2) Cresterea numarului de atacuri (atentate) teroriste in lume datorita incitarii extremistilor islamisti de catre Osama Bin Laden, care invita musulmanii (fideli religiei !) sa se „ridice” contra regimurilor musulmane (Bahrein, Kuweit, Afganistan, Pakistan, etc.) ;

3) Ameliorarea securitatii in Kuweit ;

4) Impartirea Europei in doua tabere : cea care sustinea politica de invazie a lui Bush in Irak (Marea Britanie, Spania, Polonia, etc.) si cea care era contra (Franta, Germania, Belgia, etc.);

5) Intarirea puterii politice al Islamului Siit si deci al Iranului, in regiune ;

6) Indatorarea masiva a SUA datorita cheltuielilor militare neprevazute (iesite din comun) si pierderea statutului sau de superputere militara si poltica in fata numeroaselor natiuni, datorita esecului controlului politic si militar al Irakului ;

7) Intarirea sentimentului anti-american in toate tarile musulmane care are ca efect intarirea riscului de terrorism, precum si intarirea puterii ale organizatiilor teroriste musulmane.

Nota

Nota: In timpul investigatiilor mele la New York legat de tematica acestui articol, am contactat o serie de persoane si personalitati din diverse institutii (publice, respectiv, private), trusturi de presa, etc., ale statului american, implicate direct sau indirect, mai mult sau mai putin in evenimentele care au marcat cei peste zece ani de la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.
Consider de datoria mea sa mentionez ca in acest articol expun o parere strict personala care, in mod evident, nu angajeaza sub nicio forma, nici responsabilitatea morala si nici cea juridica ai celor pe care i-am contact si mi-au furnizat documente sau informatii inedite legate de derularea acestor evenimente!