DISTRIBUIȚI

Merita o definitie juridica a mortii !
Si asta in ciuda faptului ca noi toti suntem muritori, fara deosebire de rasa, religie si sex.
Ca Moartea „face parte” din viata noastra si odata nascuti, noi toti suntem condamnati la moarte.
Fara deosebire de originea noastra sociala ! Fara deosebire de statutul nostru social.
Cu atat mai mult cu cat, imaginea pe care noi o avem despre moarte este o mostenire a culturii noastre.
Iar frica noastra de moarte, mai rea ca moartea insasi, este proportionala cu frica noastra de a iubi!

I. MOARTEA

Articol prezentat in limba franceza cu articolul „EUTANASIA” la colocviul National cu participare Internationala de la Paris: „Les soins palliatifs et les malades en fin de vie”

Legislatia are nevoie de criterii « standard », invariabile si precise pentru determinarea momentului « exact » al decesului! A mortii clinice, respectiv, biologice, in special in cazul prelevarii de organe care pot face posibilia salvarea altor vieti.
Astfel, in Franta, in Codul Sanatatii Publice (CSP), Decretul nr.96 – 1041 din 2 decembrie 1996 si Circulara nr.96 – 733 din 4 decembrie 1996, luand in consideratie si « Legea bioeticii » nr.94 – 654 din 29 iulie 1994 relativ la utilizarea elementelor si produselor corpului omenesc, sunt prevazute cu « precizie » conditiile legale in care un individ poate fi « declarat » mort, permitand astfel celor insarcinati, prelevarea organelor sale, fie cu acordul lui (daca in timpul vietii el a fost inscris pe listele FNDO – Fisierul National al Donatorilor de Organe), fie cu cel al rudelor sale apropiate, in caz contrar, pentru a face obiectul unui transplant. (A se vedea si articolul autorului: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/08/fiti-donatori-de-organe.html)
Conform Articolului R. 671-7-1 din CSP, moartea unui individ nu poate fi “declarata” decat daca criteriile de mai jos in conditiile unui stop cardiac sau respiratoriu care persista sunt satisfacute simultan :
1. Inconstienta totala si absenta activitatii motrice spontane
2. Inexistenta reflexelor trunchiului cerebral
3. Absenta totala a ventilatiei (aerisirii) spontane
Insa, Articolul R. 671-7–2 din CSP precizeaza ca daca decesul persoanei in cauza este
constatat clinic, dar ea este ventilata (aerisita) mecanic conservand astfel in corpul ei
functia hemodinamica, absenta aerisirii (ventilatiei) spontane trebuie sa fie verificata printr-o proba de hipercapnie.
Mai mult, in plus fata de cele trei criterii clinice mentionate in Articolul R. 671 – 7 – 1, trebuie atestat si caracterul ireversibil al distrugerii encefalului:
a) Fie prin doua encefalograme nule si aeractive efectuate la un interval de minimum 4 ore, realizate cu amplificare maximala pe perioada unei inregistrari de 30 de minute, rezultat care trebuie sa fie consemnat intr-un proces verbal de catre medicul care face interventia la fata locului si interpreteaza inregistrarile
b) Fie printr-o angiografie punand in evidenta oprorirea circulatiei encefalice, consemnat intr-un proces verbal de catre un medic specialist radiolog, un procedeu a carei valoare stiintifica nu poate fi pusa la indoiala
Astfel, din punct de vedere juridic si deci in mod oficial, prin moarte cerebrala, persoana poate fi declarata decedata.
Astazi, conform legislatiei in vigoare, criteriul mortii prin distrugerea creierului este singurul criteriu pe care jurisdictia accepta pentru constatarea decesului unui individ.
Pentru ca din punct de vedere medical, distrugerea sistemului nervos central este un proces ireversibil.

Constatarea Mortii

Nu orice persoana este autorizata sa constate si sa consemneze un deces.
a) In cazul in care nu se pune problema prelevarii de organe, decesul poate fi constatat si consemnat intr-un proces verbal de catre orice medic autorizat, figurand pe lista Ordinului National al Medicilor in activitate, in urma caruia ofiterul starii civile este desemnat de catre Codul Civil, ca autoritate responsabila cu inregistrarea oficiala a mortii.
Numai dupa eliberarea certificatului de deces de catre ofiterul starii civile, persoanei decedate i se pot organiza ceremoniile funerare.
b) In cazul in care se pune problema prelevarii de organe, persoana aflata in faza de deces, in general este supusa unei reanimari prelungite si in acest caz, conform Articolului L 671-10 din CSP, procesul verbal de constatare a mortii si consemnarea ei trebuie efectuate de catre doi medici independenti unul de altul, precum si de echipa de medici responsabila cu prelevarea de organe.
Pentru a evita un eventual abuz, medicii insarcinati cu constatarea mortii sunt astfel alesi incat ei sa nu cunosca pe cel care urmneaza a fi grefat si nici persoana ale carei organe urmeaza a fi prelevate ! (A se vedea si articolul autorului: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/07/vanzarea-si-traficul-de-organe-vitale.html).
In aceste conditii, decesul nu este stabilit decat in baza angiografiei cerebrale, singura proba incontestabila a decesului avand valoare stiintifica recunoscut de lege in CSP.
Conform articolului R 671-7-3, paragraful IV, decretul din 2/12/1996, cei insarcinati cu constatarea mortii vor intocmi concomitent procesul verbal al decesului, precum si certificatul de deces solicitat de ofiterul starii civile (documente necesare pentru inhumarea corpului neinsufletit), in baza carora echipa insarcinata cu prelevarea de organe isi poate indeplinii misiunea in conditiile prevazute de lege.
Astfel, pare firesc sa ne punem intrebarile :
1. Putem intotdeauna stabili momentul exact al mortii ?
Nu, nu in toate cazurile!
Pentru ca stabilirea datei exacte a mortii, necesita intotdeauna
existenta cadavrului, ceea ce in general lipseste in cazurile cand persoana decedata este diparuta.
In ipoteza disparitiei si a unei certitudini in privinta mortii, tribunalul teritorial in raza caruia domiciliaza persoana disparuta are competenta juridica sa o declare decedata!
In cazul unei incertitudini a mortii disparutului, acelasi tribunalul poate face aceasi declaratie, numai dupa zece ani de absenta a lui.
2. Putem beneficia in conditiile legii de Eutanasie in mediu spitalicesc?
Nu! Pentru ca Eutanasia nu este legiferata in Franta.
Si nici in majoritatea tarilor Uniunii Europene!
O exceptie face Belgia si Olanda, cele mai avansate tari din punct de vedere democratic, precum si din punctul de vedere al Drepturilor fundamentale ale omului.
Astfel, conform legii noi nu dispunem « liber» de corpul nostru.
Interdictia eutanasiei fiind unul dintre aplicatiile principiului indisponibilitatii corpului uman.
Mai mult, daca eutanasia « pasiva » este «relativ » tolerata in Franta si incepe sa fie din ce in ce mai mult « acceptata» din motive umanitare si in alte tari ale Uniunii Europene, eutanasia « activa » este pedepsita de lege !
Si atrage dupa sine si sanctiuni disciplinare, respectiv administrative.
Ea poate constitui o crima, cum ar fi in cazul delictului de neasistenta unei persoane aflate in pericol de moarte, a otravirii unei persoane, a provocarii unei siuncideri, sau o omucidere involuntara, daca ea este comisa de catre o persoana fizica sau juridica, insarcinate cu acompanierea persoanei aflate in faza terminala a unei boli incurabile.
Din contra, Legea n° 2005-370 din 22 aprilie 2005, privind drepturile bolnavilor aflati in faza terminala, autorizeaza medicul curant de a limita sau a inceta tratamentul aplicat, chiar si fara acordul acestora din urma, daca exista un pericol de moarte! (Art. L. 1111-4 din CSP)
In cazul eutanasiei « pasive » insa, « solicitata » de catre un bolnav in faza terminala a unei boli incurabile (cand acest lucru este posibil !), conform Decretului n° 2006-120 din 6 februarie 2006, medicul curant este obligat sa respecte un « algoritm » de procedura.
In primul rand, el trebuie sa ia aceasta decizie avand convingerea ferma ca procedura este absolut necesara si este si singura prin care se pune capat suferintei bolnavului si numai dupa ce s-a consultat cu intreaga echipa in a carei ingrijire se afla pacientul, din care face parte cel putin si un medic specialist, in calitate de « consultant ».
In al doilea rand, el are obligatia sa se consulte si cu membrii familiei bolnavului, care la randul lor trebuie sa fie de acord cu procedura, prin care in principiu se vor debransa aparatele care mentin in viata bolnavul sau se pune capat unui tratament care il mentine in viata, conform Articolului R. 4127-37 din CSP.
3. Putem solicita ajutorul unui membru al familiei, unei rude apropiate, unui
prieten, in conditiile legii, pentru a provoca o eutanasie ?
Nu. Eutanasia « activa » asa cum am mentionat-o mai sus este considerata o crima si
se pedepseste conform legii ! In concluzie, ea nu poate fi practica de nimeni.
Nici de catre membri familiei, nici de catre prieteni, nici macar de catre medici, mai putin in acele tari in care eutanasia este autorizata prin lege !
Orice persoana care a asistat la un asemenea act, chiar in cazul in care nu a participat « activ » poate fi urmarita penal pentru « nedenuntare » de crima si complicitate la crima premeditata.
In schimb, bolnavul aflat in faza terminala a unei boli incurabile (cancer, SIDA, etc.,) care isi poate provoca « singur » eutanasia, nu poate fi pedepsit in conditiile legii, pentru ca in acest caz eutanasia poate fi « interpretata » ca sinucidere, un act solitar, nereprimat de lege.
Mentionam aici insa ca implicarea rudelor apropiate intr-un act de eutanasie provocata unei persone, ridica serioase probleme din punct de vedere juridic in cazul mostenirilor, in cazul distribuirii averilor.
Omuciderea, o crima premeditata, poate anula testamentul legat de succesiune.
In sfarsit, atragem atentia ca chiar si tentativa de eutanasie este pedepsita de lege, in aceleasi conditii ca si tentativa de crima premeditata.
4. Care sunt sanctiunile penale la care ne expunem in cazul eutanasiei « active » ?
Conform legislatiei in vigoare in Franta (dar si in majoritatea tarilor Uniunii Europene),
distingem urmatoarele doua cazuri distincte:
a) Omucidere, crima cu premeditare. Pedeapsa prevazuta in Codul Penal pentru un asemenea act este intre 30 de ani si inchisoare pe viata (Articolele 221-3, 222 – 7 si 222 – 8 din NCP)
b) Otravire provocand moartea, crima cu prmeditare. Pedeapsa prevazuta in Codul Penal in acest caz este pana la 30 de ani de recluziune criminala (Articolul 221 – 5 din NCP)
Retinem ca exemplu in acest caz o hotarare judecatoreasca data de catre Curtea de
Jurati (Juriul Popular) al TGI (Tribunalul de Inalta Instanta), « Ille et Vilaine » (Rennes, Bretania) din 11 martie 1998, cand, persoana care a provocat eutanasia a fost condamnata la 5 ani de inchisoare cu suspendare.
In cazul provocarii eutanasiei de catre medici, pe langa sanctiunile penale deja mai severe la care ei sunt expusi, exista intotdeauna si sanctiuni disciplinare si administrative.
Mutarea, retrogradarea dintr-o functie conducere ! Interdictia de a practica medicina pe o perioada limitata sau radierea definitiva de pe lista Ordinului Nartional al Medicilor in exercitiu.

A. Cazul lui Vincent Humbert

Pe 27 februarie 2006, Judecatorul de Instructie Anne Morvant de la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) « Boulogne sur Mer » (Arras, Departamentul Pas de Calais, Regiunea administrativa Nord-Pas de Calais, nordul Frantei), prin ordonanta n°03012089 declara un « non-lieu » (incetarea urmaririi penale) contra Doamnei Marie Humbert, mama lui Vincent, precum si contra medicului sef al serviciului de reanimare si terapie intensiva al centrului hélio-marin din Berck, Frédéric Chaussoy, care de comun acord, la solicitarea lui Vincent, pe atunci in varsta de 21 de ani, devenit tetraplegic, mut si nevazator, in urma unui grav accident de circulatie, i-au provocat o eutanasie « activa » pe 24 septembrie 2003 !
In urma unui grav accident de circulatie pe 24 septembrie 2000, Vincent Humbert devine tetraplegic. Nesuportand sa mai traiasca, face o serie de demersuri pe langa autoritatile administrative franceze ca sa i se aprobe provocarea unei eutanasii « active »!
Numele lui devine celebru datorita unei scrisori adresate in acest sens presedintelui Republicii Franceze, Jacques Chirac si ulterior facuta publica, care la randul lui i-a refuzat doleanta, cerandu-i « sa regaseasca gustul vietii » ca « ordin al Presedintelui Republicii »!
Cronologic :
Pe 24 septembrie 2000, Vincent Humbert, in urma unui grav accident de circulatie cade intr-o coma profunda timp de 9 luni, in urma caruia ramane tetraplegic, mut si nevazator.
In decembrie 2002, gratie auzului si a activitatii cerebrale care îi raman intacte, precum si a unor mijloace de comunicare puse la punct de catre terapeutul sau Chantal, el solicita, Preseedintelui Republicii Franceze, Jacques Chirac, « dreptul de a muri » prin provocarea unei eutanasii « active », care îi refuza categoric acesta dorinta.
Pe 24 septembrie 2003, Marie Humbert, mama lui Vincent, îi provoaca o eutanasie « activa » (ceea ce semnalase ca intentie, inca din 21 septembrie !) administrand o cantitate considerabila de pentobarbital de sodiu, in urma caruia Vincent cade din nou intr-o coma profunda.
In urma gestului ei, este imediat retinuta de autoritatile politienesti si acuzata de tentativa de omor cu premedetitare.
Pe 25 septembrie 2003, apare cartea lui Vincent, scrisa dupa accident, intitulata « Va solicit dreptul de a muri ».
Ecranizarea ei in regia lui Marc Angélo, pe TF1-cel mai important si urmarit canal de televiziune francez, urmeaza sa fie difuzata intr-un telefilm in acest an.
Pe 26 septembrie 2003, Dr. Frédéric Chaussoy, cu acordul mamei, decide sa puna capat starii de agonie in care cazuse Vincent in urma eutanasiei « active » provocate de catre mama lui, administrandu-i clorura de potasiu si sistand complet masurile de reanimare!
Pe 2 ianuarie 2006, un « non-lieu » (incetarea urmaririi penale) este solicitat de catre parchetul insarcinat cu judecarea dosarului Humbert, in care Marie Vincent este inculpat cu capul de acuzare «otravire cu premeditare », iar Dr. Frédéric Chaussoy cu cel de «administrare de substante toxice».
Pe 27 februarie, Judecatorul de Instructie Anne Morvant care instruia dosarul Humbert, declara un « non-lieu » in favoarea D-nei Humbert si al Dr. Chaussoy (scoaterea lor de sub urmarire penala) si ei sant pusi in libertate.
De atunci, Marie Humbert, mama lui Vincent, se zbate pentru promulgarea unei legi, « Vintent Humbert », care sa permita depenalizarea legala a eutanasiei « active » in cazurile exceptionale.
Peste o jumatate de million de persoane (printre care si personalitati ale vietii social-politice, oameni de stiinta, de cultura si de arta, etc.,) au semnat si contrasemnat petitia lansata de catre Marie Vincent.

Comentariu

Dosarul « Vincent Humbert » nu este un unicat in « istoria » eutanasiei franceze, in particular, si al celei europene, in general.
Insa, este pentru prima oara, cand un « condamnat fara mila la suferinta pe viata », solicita unui presedinte de stat, aprobarea provocarii unei eutanasii « active » !
Adica, dreptul de a renunta la viata, dreptul de a muri in demnitate, avand in vederea diagnosticul pacientului.
In urma scandalului, precum si a reactiei opiniei publice declansate de Dosarul « Vincent Humbert », conform unei ordonante din 22 aprilie 2005, legislatia franceza « tolereaza » euthanasia « pasiva » in cazul bolilor incurabile pentru a pune capat suferintei pacientului!
Insa, Vincent Humbert, nu suferea de o boala declarata incurabila, cel putin, oficial.
Cum ar fi cancerul, SIDA, etc., care mai devreme sau mai tarziu, cu sau fara voia
noastra, « aduc » moartea, inainte de « termen ».
Starea lui de sanatate era stabila.
Numai ca el nu se putea bucura de viata, « la comanda », asa cum îi « ordonase » presedintele Frantei.
Intr-o asemenea situatie, eutanasia este strict interzisa.
Chiar si cea « pasiva », evident.
Pentru ca cea « activa », oricum este pedepsita de lege.
Astfel, atat mama lui Vincent, Marie Vincent cat si medicul sef al unitatii de terapie intensiva si reanimare, Dr. Frédéric Chaussoy, conform legii ar fi putut fi condamnati la 30 de ani de recluziune criminala sau chiar la inchisoare pe viata.
Ceea ce nu s-a intamplat.
Pentru ca Justitia s-a aratat « binevoitoare ».
Si este rar cand justitia franceza este « intelegatoare » si « toleranta ».
Mai mult ca sigur, chiar si Presedintele Frantei, Jacques Chirac, a fost si el « consultat », direct sau indirect in ceea ce priveste « sentinta ».
In sfarsit, cei care se afla in faza terminala a unei boli incurabile « condamnati la moarte » si asteapta « in culoarele mortii », conform Legii din 4 martie 2002, au dreptul sa beneficieze de orice mijloce, de orice natura ar fi ele, de care dispune unitatea de terapie de « Soins palliatifs », in care se afla internati, pentru ameliorarea suferintei lor.
Ceea ce este foarte « vag », dar este si foarte « cuprinztor ».
Ceea ce « inzestreaza » practic cu puteri « nelimitate » pe cei responsabili de ingrijirea bolnavilor aflati in faza terminala ale bolilor declarate, incurabile.
In plus, Legea din 22 aprilie 2005, prin Decretul n° 2006-122 din 6 februarie 2006, prevede si un dispozitiv “complementar” care “converge” in sens “tare” catre ceea ce numim eutanasie.
Si atunci, de ce sa fim ipocriti ?
De ce sa nu legiferam eutanasia, indiferent de forma ei, « pasiva » sau « activa », daca provocarea ei este solicitata de pacient, pentru a pune capat suferintei acestuia ?
In urma procesului Vincent Humbert, exact 2.134 de persoane insarcinate cu acompanierea persoanelor aflate in faza terminala ale unor boli incurabile (Soins palliatifs) au solicitat intr-un comunicat publicat saptamana trecuta o « noua » lege, clara, concreta care sa autorizeze eutanasia in cazurile exceptionale, disperate.
Pentru a raspunde acestor solicitari, Avocatul General al Acuzarii, Frédéric Bernardo, reprezentand Ministerul Public a angajat un dialog cu Frédéric Chaussoy, privind legea votata si in Belgia in 2002.
Din dezbateri rezulta clar ca “legea Leonetti” (Franta) votata in 2005 permite sistarea tratamentului pacientului care il mentine in viata, pentru a-l ajuta sa moara in demnitate.
Este insa vorba de eutanasie « pasiva ».
Exista insa numeroase cazuri in care eutanasia « pasiva » nu este « eficace ».
Cu alte cuvinte, pentru a muri, de multe ori avem nevoie de ajutorul celor din jurul nostru, cei care ne iubesc, cei care ne respecta, cei care ne ingrijesc.
De la ei asteptam un gest « salvator», acel gest care ne permite sa murim in demnitate.
In nenumarate cazuri insa, « pasivitatea » acestui gest este o conditie necesara, dar nu si suficienta.
Vorbim atunci de eutanasie « activa » .
Este « viza » pe care o solicitam pentru a trece in nefiinta.
Pentru a pune capat durerilor si suferintei in “culoarele mortii”!

B. Cazul lui Vincent Lambert

Tribunalul Administrativ Châlons-en-Champagne (Departamentul Marne, Regiunea administrativa Champagne-Ardenne, nord-estul Frantei) s-a pronuntat pe 16 ianuarie 2014 contra eutanasiei pasive a lui Vinvent Lambert,teraplegic [1] (o stare pe care cunosc de foarte aproape: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2013/07/kavala-calvarul-vietii-mele.html), aflat intr- stare de constienta minimala, medicii luand decizia de a nu-l mai alimenta si hidrata pentru a-l lasa sa moara, de comun acord cu sotia si parintii acesteia.
Din contra, sora acestuia si parintii ei (deci ai lui Vincent), prin intermediul avocatului lor Jean Paillot, au sesizat justitia, dupa ce intentia le-a fost comunicata de catre Dr. Éric Kariger, seful Serviciului paleativ al CHU Reims.
In varsta de 38 de ani, Vincent Lambert era spitalizat la CHU (Centrul Spitalicesc Universitar) Reims, in urma unui accident rutier suferit cu cinci ani in urma.
Fericiti, acestia au declarat presei : „Am salvat viata lui Vincent. Este o victorie asupra Legii Leonetti. O victorie pentru toti handicapatii fizici”, afirma celalat avocat al familiei Jérôme Triomphe.
De fapt Tribunalul a recunoscut faptul ca Vincent nu era nici bolnav (de o boala incurabila: Cancer, SIDA, etc.) si nici la sfarsitul vietii.
Din contra, unul dintre avocatii apararii (al sotiei) François Lambert, afirma ca va face apel in fata Consiliului de Stat privind aceasta decizie.

Comentariu

Conform informatiilor pe care le detinem din dosaul lui medical, Vincent este complet „afazic” si nu intr-o satre vegetativa, ci intr-o stare de „constienta minimala” (capabil de raspunsuri concrete prin:”da” sau”nu”, de o comunicare perceptibila, de gesturi de „suparare” sau de „ras”, de a utiliza stimulii vizuali, etc.), adica, ceea ce lui îi permite totusi o interactiune cu mediul inconjurator, in special pe cale vizuala, chiar daca nu putem stii daca perceptia lui este reala in privinta informatiilor senzoriale.
Din contra, inca de la inceptul anului trecut, Vincent ar fi inceput sa manifeste un „dezinteres” pentru viata, pentru ca in timpul verii sa se „opuna” acesteia!
Personal, eu cred ca convingerile religioase ale parintilor lui Vincent sunt cele care „blocheaza” procedura de eutanasie pasiva, pentru ca durerea sotiei acestuia, care sta la capataiul lui dupa accident, in ciuda sentimentelor ei, nu este greu de imaginat!
Deputatul UMP Jean Leonetti (Uniunea pentru o Miscare Poulara, Partid de dreapta), autorul legislatiei privind eutanasia „pasiva”, acesta considera ca legea lui poate fi aplicata in cazul lui Vincent Lambert, chiar daca acesta nu este la „sfarsitul” vietii si nici nu sufera de o boala incurabila, criticata cu fermitate de catre Jean-Luc Romero, Presedinte al Asociatiei „Dreptul de a muri in demnitate”.

_________________________
[1] Paraplegia este o paralizie mai mult sau mai putin completa a membrelor inferioare. Ea se datoreaza unei leziuni a maduvei spinarii la nivelul vertebrelor dorsale (vertebrele D) sau lombare (vertebrele L), in urma unui traumatism vertebro-medular, fata de tetraplegie (paralizia completa sau incompleta atat a memrelor inferioare cat si a celor superioare) datorata unei leziuni a maduvei spinarii la nivelul vertebrelor cevicale (vertebre C). In general ea este insotita de tulburari ale aparatului locomotor, respectiv, de tulburari vezico-sfincteriene si genito-sexuale, gravitatea carora depinde de natura leziunii. In cazuri mai rare se poate datora si sclerozei in placi, a unor tumori medulare, a unei infectii a maduvei spinarii sau si mai rar datorita unei malformatii congenitale.
Paraplegia poate fi completa in cazul absentei totale de sensibilitate si motricitate sub nivelul leziunii sau incompleta in caz contrar, in special in cazul sensibilitatii la nivel sfincterian. Hemiplegia este un defect de comanda completa sau partiala afectand jumatatea corpului ca urmare a unei leziuni ai centrilor motorii sau al fascicului piramidal fiind cauzat in general de un accident vascular cerebral (AVC), dar poate fi mai rar si de natura tumorala sau infectioasa.
In general, este vorba de o paralizie completa sau incompleta a unei jumatati din corp la care se pot adauga si tulburari de tonus, de vedre, senzitive si senzoriale, vegetative si sfincteriene.

Articolul pe Investigatie Jurnalistica
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2010/10/moartea.html
Articolul in Revista Politia Capitalei
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/06/thomas-csinta-ziarul-politia-capitalei_10.html
Articolul in Monitorul Organizatiei pentru Apararea Drepturilor Omului
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap.html
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap_25.html

II. EUTANASIA

Articol prezentat in limba franceza cu articolul „MOARTEA” la colocviul National cu participare Internationala de la Paris: „Les soins palliatifs et les malades en fin de vie”.
Procesul de la Périgueux a adus din nou in prim plan o dezbatere « publica » pe tema eutanasiei « uitat » de mass-media dupa achitarea D-nei Marie Humbert in Dosarul « Vincent Humbert », unul din cele mai celebre cazuri din istoria eutanasiei in Franta !
Preambul
Responsabili de moartea unei paciente Paulette Druais (65 de ani) pe 25 august 2003 la spitalul comunal din Saint-Astier, suferind de un cancer la pancreas in faza terminala, dupa un proces care a durat 4 zile, Curtea de Jurati (Juriul Pupular) al TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Périgeux (Dordogne, Aquitaine), compusa din « doisprezece oameni furiosi » (noua alesi la intamplare de pe listele electorale si trei magistrati) a decis dupa o deliberare de doua ore achitarea asistentei medicale Chantal Chanel (40 de ani) si acordarea unei pedepse de un an de inchisoare cu suspendare pentru Dr. Laurence Tramois (35 de ani), care « teoretic », riscau treizeci de ani de recluziune criminala in Dosarul Penal « Druais », conform Articolului 221 – 5 din Codul Penal Francez! (a se vedea si Articolul « Moartea »)
Inculpatii au fost acuzati de provocarea unei eutanasii « active » D-nei Paulette Druais printr-o injectie letala cu clorura de potasiu.
In rechizitoriul sau de o ora si jumatate, Avocatul General al acuzarii, Yves Squercioni, reprezentand Ministerul Public, sustinut si de viceprocurorul Frédéric Bernardo, solicita ca pedeapsa doi ani de inchisoare cu suspendare pentru Dr. Laurence Tramois inculpata cu capul de acuzare « otravire premeditata » si un an de inchisoare pentru asistenta sa Chantal Chanel, acuzata de « complicitate la otravire premeditata ».
In plus, ei au atras atentia juriului in mod deosebit ca o eventuala achitare a celor doua cadre medicale ar putea avea consecinte deosebit de grave privind utilizarea procedurii, care poate conduce la abuzuri de proportii in care ea « scapa de sub control ».
In ceea ce priveste apararea, avocatul Pierre-Olivier Sur, reprezentand D-na Chanel, a insistat asupra faptului ca clienta sa nu si-a facut decat « datoria » punand astfel capat unei suferinte ingrozitoare la care Paulette Druais a fost « condamnata » de soarta !
Mai mult ! Avocatul Dr.-ului Tramois, Benoît Ducos-Ader a scos in evidenta, « cacofonia judiciara », « disfunctiunea justitiei », precum si « ipocrizia » care « domneste » in asemenea procese penale, avand in vedere ca si in alte procese de eutanasie « activa » cei inculpati au fost intotdeauna achitati.
Un exemplu in acest sens fiind celebrul caz Humbert, in care pe 27 februarie 2006, Judecatorul de Instructie Anne Morvant de la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) « Boulogne sur Mer » (Arras, Pas de Calais), prin ordonanta n°03012089 declara un « non-lieu » (incetarea urmaririi penale) contra Doamnei Marie Humbert, mama lui Vincent, precum si contra medicului sef al serviciului de reanimare si terapie intensiva al centrului hélio-marin din Berck, Frédéric Chaussoy, care de comun acord, la solicitarea lui Vincent, pe atunci in varsta de 21 de ani, devenit tetraplegic, mut si nevazator, in urma unui grav accident de circulatie, i-au provocat o eutanasie « activa » pe 24 septembrie 2003 ! (a se vedea si Articolul « Moartea »)

Aprofundarea Dosarului

Din investigatiile noastre facute in acest dosar, reiese clar ca cei inculpati nu au « abuzat » in nici un caz de eutanasia « activa ».
Din declaratiile Dr.-ului Bernad Camiade care a examinat pacienta D-na Paulette Druais, internata la spitalul Saint-Astier pe 1 august in faza terminala a bolii, reiese clar ca in ciuda unor cantitati impresionante de morfina si antibiotice administrate (la limita admisa !), ea suferea de o infectie renala cu complicatii, febra (imposibila de « controlat » !), escare multiple profunde pe toata suprafata corpului, ocluziune intestinala, precum si de o depresie nervoasa, care o tineau intr-o agonie intre viata si moarte.
In plus, voma aproape neintrerupt ! Iar in momentul provocarii eutanasiei « active », chiar propriile ei excremente.
Insa, in ceea ce priveste dorinta ei de a i se provoca o eutanasie « activa », nu exista nici o « dovada » certa.
D-na Paulette Druais, desi se afla intr-un stadiu foarte avansat al bolii ei, era constienta pana cand intrase in coma si, nu si-a exprimat niciodata dorinta provocarii unei eutanasii « active » in fata personalului medical din spitalul Saint-Astier.
Si totusi, ea isi dorea propria-i moarte, pentru a pune capat suferintei « nemarginite » la care era condamnata.
Injectia mortala cu clorura de potasiu facuta pe 25 august la orele 22h30 de asistenta Chantal Chanel si prescrisa de Dr. Laurence Tramois, in fapt si la urma urmei nu a facut decat sa puna capat suferintei lui Paulette Druais dupa aproximativ o ora, care asa cum rezulta din investigatiile noastre, nu mai avea de trait decat cel mult cateva zile.
Relativ la acest important element al anchetei, mentionam ca personalul medical din spitalul Saint-Astier, responsabil cu ingrijirea bolnavului sustinuse ca Paulette Druais nu mai avea de trait decat cateva ore, pompele funebre fiind contactate deja din noaptea de 22 catre 23 august.
Ori, de ce sa provocam o eutanasie « activa » unei paciente, care se afla deja la sfarsitul lungului drum al suferintei catre moarte si care nu mai are de trait decit cateva ore?
Credem ca acesta ar fi trebuit sa fie elementul central al problemei pe care la proces acuzarea nu a stiut sa o « exploateze » cum trebuie.
Ministerul Public, reprezentat prin unul din avocatii generali ai acuzarii, Yves Squercioni, poate prea « emotionat » si « sensibil » la eveniment nu a ridicat aceasta problema « cheie » care poate ar fi dat nastere la alte intrebari, mai mult sau mai putin indiscrete in ceea ce priveste « executia » doamnei Paulette Druais.
Celalalt acuzator insa, viceprocurorul Frédéric Bernardo, a insistat cu « convingere » asupra faptului ca « medicul nu are dreptul sa decida de viata sau moartea pacientului » si ca Legea Leonetti, privind bolnavii aflati in faza terminala a unor boli incurabile (« les soins palliatifs ») dezbatuta in 2005-2006 (timp de un an in parlament !) este « mult prea avansata privind legislatia europeana, relativ la aceasta problema ».
Alt element important.
Am aflat ca mama pacientei a suferit de aceasi boala in urma careia a decedat, cu ani in urma.
Deci, Paulette Druais care a ingrijit-o, a facut « cunostinta » cu suferinta « indirect » de care ea insasi avea sa aiba parte, in « direct », ceva mai tarziu !
Este oare motivul pentru care dupa internarea ei la Spitalul Saint-Astier pe 1 august, ea si-a manifestat dorinta ca nu vrea sa-si mai vada sotul si restul familiei ?
Isi dorea oare sa nu fie vazuta si compatimita de cei dragi din jurul ei in starea grava in care se afla ?
Mentionam ca Paulette Druais, desi resemnata, « tinea » la viata si suferea inca si mai mult pentru faptul ca trebuia sa o « paraseasca ».
In plus, intodeauna se intreba « de de se intampla ei aceasta nenorocire ».
Mentionam ca sotul ei Michel Druais, care nu a fost « consultat » pentru provocarea eutanasiei « active », nu a depus nicio plangere contra celor doua inculpate.
El cunostea Dr. Tramois de peste 20 de ani.
Deci era ferm convins ca ceea ce ea a decis este « bine » pentru toti, inclusiv pentru doamna Druais.
Din contra, el a multumit celor doua femei ca au ajutat-o pe Paulette Druais sa-si puna capat suferintei si agoniei in care se afla, manifestandu-si indignarea in fata curtii pentru procesul care lor le-a fost intentat.
Nici baiatul doamnei Paulette Druais, Laurent, nu s-a aratat mai « tolerant » cu curtea, declarand ca este « odios de ceea ce au parte Chantal si Laurence », afirmand ca-i era insuportabil sa-si vada mama « eliminand excrementele pe gura ».
In sfarsit, nora pacientei, Sophie, sotia lui Laurent, era sora dr.-ului Tramois, ceea ce implica intr-un fel o hotarare luata in « familie ».
Cu alte cuvinte, « executia » doamnei Paulette Druais, a fost dusa la « bun sfarsit » de catre o « intreprindere familiala ».
Pacienta fiind in coma profunda in momentul « executiei », asistenta Chantal Chanel care efectuase injectia in timpul serviciului ei (de garda), avea acordul familiei.
Din declaratiile ei rezulta clar ca ea era convinsa de faptul ca nu comite o crima ci un act prin care ajuta un om sa moara in demnitate.
Un act prin care pune capat unei lungi suferinte, « inimaginabile ».
Este si mai important faptul ca ea declarase curtii sub prestare de juramant, ca nu a comis acest act de « mare generozitate », nici pentru a ajuta familia pacientei si nici pentru faptul ca Dr. Laurence Tramois i-a prescris tratamentul, ci din propria ei convingere, gandind ca ceea ce face este bine, este pentru binele pacientei, si o datorie a ei, ceea ce nu « contrazice », cel putin practic, Juramantului lui Hipocrat.
In ceea ce priveste pe Dr. Laurence Tramois, plangand la proces, in fata curtii declarase ca pentru ea prescrierea tratamentului a insemnat un « act de iubire », de respect pentru d-na Paulette Druais si in nici un caz, complicitate la o « crima premeditata ».
Insa, ea avea mari « dificultati » de a explica juratilor de ce nu executase personal acest « act de iubire », la care de-altfel ea nici nu dorea macar sa asiste.
«Este pentru prima oara in viata mea cand am fost confruntata cu o asemenea problema! Toate tehnicile si metodele clasice pe care le folosim in cazurile de terapie paliativa, (« soins palliatifs », ingrijirea persoanelor aflate in faza terminala ale bolilor incurabile) esuasera.
« Eram convinsa ca am gasit o solutie buna pentru pacienta, insa necorespunzatoare pentru echipa care o asistase si in special pentru asistenta care trebuia sa execute decizia mea», afirmase Dr. Tramois la interogatoriul avocatului general al acuzarii reprezentand Ministerul Public, dl. Squercioni.
In sfarsit, avocatii celor doua cadre medicale din boxa acuzatilor, Pierre-Olivier Sur si Benoît Ducos-Ader au subliniat in pledoariile lor « nevinovatia » clientilor lor.
« Vidul » in legislatia franceza, dar si in cea europeana in ceea ce priveste eutanasia « pasiva », si in special cea « activa » este in primul rand « responsabil » de actul lor, a atras atentia apararea, care poate fi interpretat ca un gest de « mare curaj » si de « responsabilitate » !
Avocatii au amintit deasemenea de « ipocrizia » legii privind eutanasia, de « prezenta » cacofoniei in sistemul judiciar francez relativ la aceasta tema, precum si de disfunctionarea lui la toate nivelurile, respectiv, de manifestul celor 2134 de infirmieri (asistente medicale) si medici, publicat inainte de proces, prin care ei solicitau o noua legislatie in cadrul terapiei paleative, mai « eficace » care sa reglementeze dreptul de a muri in demnitate.
Ei au solicitat curtii achitarea clientilor lor.
Remarcam aici ca la alegerile prezidentiale din 2007, numai Partidul Socialist se pronuntase « ferm » pentru legiferarea eutansaiei, considerand a fi una din reformele care trebuie facute cu prioritate!
Cu atat mai mult cu cat, candidata Ségolène Royal, declara in emisiunea « A vous de juger » pe principalul canal national public « France-2 », ca ea insasi « a trait de aproape » un eveniment similar traumatizant ca cel al d-nei Paulette Druais, care a « marcat-o profund pentru tot restul vietii ».
Sotul ei, François Hollande, primul secretar al Partidului Socialist, afirmase in public ca daca sotia sa va fi aleasa presedinte al Republicii Franceze ea va cere Parlamentului Francez votarea legii privind eutanasia « activa », evident cu « toate precautinile necesare » pentru a putea fi evitate eventuale abuzuri de « natura criminala ».

Comentariu

Dupa cum am mai mentionat, in Franta exista o lege privind eutanasia, a lui Leonetti (dupa numele Dr.-ului Jean Leonetti care a propus-o parlamentului pentru a fi votata) inca din aprilie 2005, insa destul de « confuza » si « imperfecta », dupa cum remarca si fostul senator Henri Caillavet, 93 de ani, care la proces a descris cu detalii modul in care si-a ajutat tatal sa « moara si el in demnitate ».
« Eu nu ma consider un asasin, ci doar un aparator al dreptului de a muri in demnitate », declara el juriului popular insarcinat cu pronuntarea verdictului in Dosarul « Druais ».
Contactat ulterior, Dr. Christophe Bayon, generalist la spitalul Saint-Astier, care nefiind un adept al eutanasiei, ci al unei « eutanasii de exceptie », ne-a declarat ca mai mult de 10% din cazuri de eutanasie nu pot fi « reglate » cu ajutorul legii Leonetti votata cu ocazia celebrului Dosar « Humbert », in care fusese inculpat Dr. Frédéric Chaussoy! Cu atat mai mult cu cat Vincent Humbert, tetraplegic, nevazator, nu se afla intr-o stare de agonie, in faza terminala a unei maladii incurabile, el putand fi mentinut in viata artificial ani sau zeci de ani.
Cu alte cuvinte, in aceste situatii medicul curant este obligat sa « triseze » pentru a provoca o eutanasie « activa ».
Ceea ce legea Loenetti interzice, insa sub forma ei « pasiva », o « tolereaza», bineinteles in anumite « limite », destul de greu de definit.
In principiu, ea « autorizeaza » personalul medical sa « suprime tratamentul si sa mareasca doza de medicamnte contra durerilor » !
Insuficient si conform Presedintelui Comisiei Medicale de la Spitalul Saint-Astier, Dr. Jean-Claude Charrut, pentru ca peste 75% dintre francezi vin sa moara in spitale, in urma unui tratament paliativ !
Iar cand ei nu mai au posibilitatea sa « solicite » moartea, sunt rudele lor care o « pretind » in numele muribundului.
Din contra, Dr. Jean-Marie Faroudja, Presedintele Consiliului Ordinului Medicilor din Dordogne a « sustinut » acuzarea, considerand ca legea Leonetti in cazurile de eutanasie este mai mult decat « suficienta », estimand ca este inacceptabil din punct de vedere moral ca un medic sa-si « ajute pacientul sa moara », chiar daca este vorba de o faza terminala a unei boli incurabile.
In sfarsit, investigatiile noastre ne-au permis sa intelegem si « mecanismul » unei « executii » de acest gen, care poate fi generalizat la « scara » (dar cu prudenta !) si care in mod vident, a creat « ceva » probleme atat Ministerului Public insarcinat cu acuzarea, ca de-altfel si juratilor care trebuiau sa se pronunte asupra verdictului.
Astfel, ar fi fost « normal » ca Dr.Tramois sa comita ea insasi acest act, avand in vedere dubla sa calitate, pe de o parte, medic, iar pe de alta parte, « membru » al familiei pacientei.
Cu atat mai mult cu cat, este ea cea care a prescris injectia mortala in urma careia pacienta ei Paulette Druais a decedat dupa cca o ora.
Insa, odata prescriptia mortala decisa, « ordinul de executie » a fost facut cunoscut infirmierelor, care il transmiteau una la alta pina in noaptea in care Chantal Chanel a fost de garda.
Si acest lucru fara nici un dialog !
De ce ? De frica !?
Din cele declarate de infirmiera Sylvie Belair, ea insasi a fost una dintre cadrele medicale prin mainile careia a « tranzitat » prescriptia, in urma careia a avut o intrevedere cu Dr.Tramois, care la randul ei afirmase ca : « stiu ca comit un act de eutanasie activa, dar daca as fi sigura ca ea isi revine din coma…. (!? Ce vroia sa spuna prin asta Dr. Tramois, nu stim ! Pentru ca ea a negat ca ar fi avut o asemenea discutie cu infirmiera, mai ales ca cea care trebuia sa execute « comanda » sustine ca ea a propus medicului sa-si consulte intreaga echipa responsabila de ingrijirea doamnei Druais inainte ca « executia » sa fie pusa in « practica ».
In ciuda unui « dialog » intre cele doua cadre medicale (daca el a existat cu adevarat ?!), am aflat ca o alta infirmiera, Véronique Baignier-Maxant, este cea care a aleretat conducerea spitalului, care la randul ei a sesizat justitia, pentru ca ea refuzase categoric sa comita o « crima ».
In plus, ancheta ne-a permis prin depozitia D-lui Frédérique Lanneau, cadru administrativ la spitalul Saint-Astier, sa « consideram » D-na Dr. Tramois ca un « individ periculos », care isi « teroriza» la tot pasul subalternele sale, asistentele medicale si infirmierele.
D-l Jean-Alain Nollen, Presedintele Curtii, s-a aratat insa « foarte intelegator » (relativ!) cand i s-a atras atentia asupra faptului ca in cursul noptii la spitalul Saint-Astier nu exista decat o singura asistenta medicala si cinci infirmiere pentru 200 de bolnavi, dintre care 10 in tratament paleativ.
Si nici un medic de garda, prezent.
Chantal Chanel era singura in momentul in care provocase eutanasia « activa » prin injectarea letala a prescriptiei doamnei Dr. Tramois.
Este interesanta si depozitia Dr.-ului Christophe Bayon, coleg al doamnei Dr. Laurence Tramois, in care el pune in evidenta faptul ca chiar daca in cazul d-nei Druais nu se poate aplica Legea Leonetti (cca 10% din cazurile de tratamente paleative !), « frontiera » dintre « ameliorarea durerii unui muribund » si « ajutorul acordat lui pentru a muri », practic, este foarte foarte « sensibila » si greu de pus in evidenta.
De aceasi parere era si Dr. Jean Charrut, Presedintele Comisiei Medicale al Spitalului Saint-Astier, care considera ca in cazul doamnei Druais moartea era inevitabila si ca procedura la care s-a recurs era una « umana » si « aprobata » de majoritatea cadrelor medicale din spital, fara ca ele sa se fi exprimat « in direct » aceasta parere.
Aceasta « teza » a fost confirmata si de o alta infirmiera Catherine Lestang, prezenta la spital in noaptea « executiei », care « in principiu » era considerata la spital ca « independenta ».
Pozitia ei a fost sustinuta, din informatiile pe care le detinem mai mult sau mai putin oficial si de catre infirmiera Marie-Josée Orgambide, cea care « primise » ordinul de « executie ».
In aceste conditii, evident, legea Leonetti din aprilie 2005 pare « ipocrita ».
Pentru ca ea autorizeaza « dreptul de a fi lasat sa moara pacientul aflat in tratament paleativ in faza terminala a unei boli incurabile », dar nu autorizeaza termenul juridic de « euthanasie.
Sub nici o forma! Nici cea « pasiva » si cu atat mai putin cea « activa ».
Asa cum mentionasem mai sus, Dr. Bernard Cambiade, insarcinat cu expertiza dosarului medical a pacientei D-na Paulette Druais de la spitalul Saint-Astier, ne-a afirmat ca ea « avea numai cateva ore de trtait », deci « procedura » era la limita « matematica » a legii Leonetti.
Care limita ?
Pentru ca limita, matematic, se calculeaza intr-un punct de acumulare a unei multimi.
Iar punctul de acumulare a unei multimi, tot matematic, este punctul al carei vecinatati, oricat ea ar fi de mica, intersecteaza multimea in cel putin un punct diferit de el insusi.
In concluzie, legea Leonetti, la urma urmei este foarte « aproximativa ».
Iar interpretarile ei « devin » o multime.
O multime deschisa. Matematic !
Ceea ce contrazice si ipoteza, dar si concluzia.
Pentru ca o lege « aproximativa » si interpretabila nu poate fi aplicata riguros.
Sau poate fi aplicata neriguros, oricum.
Fara restrictii.
Si nu ne-am oprit aici.
Contactand Asociatia pentrul Dreptul de a Muri in Demnitate (ADMD), am aflat ca procesul intentat celor doua cadre medicale nu este o exceptie.
Ca asemenea procese au loc atat in Franta cat si in restul Uniunii Europene « regulat »
si care nu-si au rostul, « practic » vorbind.
Ele sunt « consumatoare » de « energie » si de « bani » care in loc sa fie constructive intr-o societate in plina expansiune economica si sociala sunt « destructive » si « ipocrite » prin care se « calca in picioare » atat demnitatea celui « executat » cat si al celui « care executa » o « sentinta » prin natura profesiei pe care o are.
Marturia « smulsa » lui Chantal Chanel pare a fi « temerara ».
Conform celor declarate de ea, o asistenta medicala competenta, cu experienta indelungata in domeniul «tratamentelui paliativ», in spitalele franceze, exista un numar impresionant de bolnavi, batrani care « asteapta sa moara ».
In demnitate.
A alege intre o suferinta terorizanta, chinuitoare sau a muri in « demnitate », credem ca este dreptul pacientului de a decide.
Conform legislatiei privind Drepturile Omului !
Si in nici un caz de Legea Leonetti.
O lege « ipocrita » care « trage la raspundere » pe cei care ajuta sa puna capat suferintei insuportabile ai celor care au luat decizia sa moara.
In momentul de fata, numai doua tari ale UE (fondatoare), cele de « jos », Belgia si Olanda au legalizat eutanasia « activa » intr-un cadru « foarte riguros ».
In situatii cu totul « speciale ».
Adevarat, si ele interpretabile.
Si totusi, dintre cele 350 de eutanasii active legale provocate in Belgia intre 2004-2005, decesele nu reprezinta decat 0,36%.
In Spatiul Economic European (EEE) eutanasia mai este autorizata si in Elvetia, iar in SUA, in Statul Oregon, sub forma de « ajutor acordat sinuciderii persoanelor aflate in faza terminala a unor maladii incurabile ».
Intr-o alta tara fondatoare a Uniunii Europene, in Italia, euthanasia se « confrunta » cam cu aceleasi probleme ca si in Franta, tara fondatoare si ea a Uniunii Europene.
Este celebru cazul Dr.-ului Mario Riccio, anestezist, care anul trecut, pe 20 decemrie a provocat o eutanasie «pasiva», debransand aparatul care asigura respiratia pacientului sau Piergiorgio Welby in varsta de 60 de ani, suferind de distrofie musculara si care isi descria suferinta ca o „tortura permanenta”.
Actul lui, in urma caruia Procurorul Republicii de la Roma l-a inculpat intr-un dosar penal cu capul de acuzare « omucidere prin consens (acord, intelegere) », a dat nastere unei dezbateri nationale pe tema eutanasiei, care a divizat Italia catolica, in cei « pro » si « contra » acestei tehnici aplicate « destul de des » in timpul tratamentului paliativ !
In cursul lunii martie a acestui an, acelasi procuror a cerut Judecatorului de Instructie Renato La Viola care instrumenta cazul sa « inchida » dosarul si abandoneze acuzatia „omicidio del consenziente” contra Dr.-ului Mario Riccio, pentru ca asa cum rezulta din ancheta, medicul a respectat drepturile constitutionale ale lui Welby, el insistand ca tratamentul lui sa fie sistat.
Si asta in ciuda faptului ca La Viola considera Riccio vinovat de « omucidere prin consens » si avea de gand sa-l pedepseasca sever, cu o recluziune criminala pana la 15 ani de, conform Codului Penal Italian.
In sfarsit, daca justitia italiana a « recunoscut » in Riccio, un erou, fostul presedinte italian Francesco Cossiga l-a calificat un « criminal », iar Biserica Catolica a refuzat lui Welby funerariile religioase, Papa Benoît XVI, considerand eutanasia o «crima», pentru ca « viata este sacra » si ea trebuie traita pana la « ultima suflare».
Pana cand « Domnul hotareste sa puna capat ei» !

Articolul pe Investigatie Jurnalistica
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2009/03/eutanasia.html
Articolul in Revista Politia Capitalei
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/06/thomas-csinta-ziarul-politia-capitalei_10.html
Articolul in Monitorul Organizatiei pentru Apararea Drepturilor Omului
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap.html
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap_25.html

III. MOARTEA VOLUNTARA

A ajuta o fiinta umana sa se sinucida, contrar „mentalitati” si legislatiei tarilor latine sau anglo-saxone, legislatia helvetica nu considera o infractiune moartea voluntara, „siunciderea asistata” daca actul este „alturist” si fara un mobil „egoist”!

Elvetia, « Confederatio Helvetica» din 1803, o « reuniune » trilingva (germana/schweiz, franceza, italiana/svizzera si mai rar romanche/svizra) a 26 de cantoane in vestul Europei, « patria » neutralitatii militare si politice, sediul a numeroase organizatii stiintifice, politice, economice si militare internationale, a ceasurilor, dar si a bancilor « tixite » cu conturi bancare oculte, este una dintre putinele tari in lume, alaturi de Benelux (Belgia-Olanda-Luxemburg/UE) si Statul Oregon (SUA) care a legalizat dreptul omului « de a muri in demnitate ».
Daca intr-o forma „restransa”, acest drept este utilizat de catre legislatorii tarilor europene sub forma de „eutanazie” (pasiva sau activa), un procedeu complex care necesita reunirea a numeroase criterii juridico-medicale si care are loc intr-un mediu spitalicesc sub control medical, suportat din banii publici, ai asigurarilor de sanatate (a se vedea si articolul autorului aparut anterior: „Crima in numele legii: Eutanasia si Moartea, prezentat la Colocviul International de la Paris „Dreptul da a muri in Demnitate”) cu „o conditio sine qua non”: ca pacientul sa sufere de o boala incurabila, aflata in faza terminala, in legislatia helvetica, eutanazia este „generalizata” prin „sinuciderea asista”, este un procedeu la indemana „oricui”, practicat in general de catre diverse organizatii care „se autodeclara” de tip „non-profit”, mai mult sau mai putin competente pe „ plan paleativ”, si fac beneficii uriase, de multe ori averi inestimabile, „asistand” pe cei care vor sa-si puna capat zilelor, indiferent de starea lor de sanatate, de varsta lor si deseori in locuri nedemne pentru un muribund: spatii locative abandonate in zonele periferice intrate in urbanizare, spatii industriale/comerciale sau depozite in faza de demolare, camere dizgratioase de hotel frecventate de prostituartele cu clientii lor si nu in ultimul rand in masini abandonate in parking-uri „salbatice” (neautorizate) in vecinatatea autorutelor!

Preambul

Concret, un medic specialist, este autorizat sa-si „ajute” pacientul sa moara „in demnitate” preparand lui o otrava, cu conditia ca sa fie el, pacientul, cel care executa „comanda”, adica sa bea singur, cu mainile lui otrava.
In caz contrar, vorbim de o crima.
De o omucidere.
O crima premediatata, o infractiune deosebit de grava care poate fi sanctionata penal cu ani grei de detentie sau chiar cu recluziune criminala la perpetuitate (inchisoare pe viata!)
Daca varianta UE/SUA a ”siunciderii asistate” este una restransa, la „eutanasia pasiva” sau „activa”, varianta helvetica a ei este una „generalizata” pe toate planurile care intervin intr-un asemenea procedeu, fara a depasi totusi limitele Codului de Procedura penala.
Dupa cum am mentionat mai sus, „eutanasia pasiva/activa” este practicata sub control medical intr-un cadru juridic, intr-un mediu spitalicesc, ceea ce este supus desigur unor formalitati birocratice care dureaza in timp.
In plus, cel putin teoretic, trebuie respectate o serie de „conditii”, printre care mentionam: discernamant al persoanei, cereri repetate in timp, boala incurabila aflata in faza terminala, suferinta fizica sau psihologica importante si pronostic fatal sau invaliditate definitiva.
In schimb, „sinuciderea asista” este un procedeu mult mai rapid, „practic” si „eficace”, care este organizata de catre diverse organisme „non-profit” in dauna muribundului care umple buzunarele celui care il conduce pe ultimul sau drum.
De-altfel, aceste institutii, pe langa taxele de „sinucidere” pe care le percep si care variaza intre 2150-6150 Euro, au sute, mii de membrii care platesc si o cotizatie de „aderent”, intre 25-50 euro/an, pentru ca momentul venind sa poata muri „mai ieftin”.
Pentru ca taxele nu sunt aceleasi pentru cel care este „membru aderent” al unei asemenea institutii, respectiv, cel pe care „il apuca pofta sa moara asa dintr-o data, de pe o zi pe alta”!
Astfel, iata si explicatia reusitei financiare ale acestor institutii!
Si asta in ciuda faptului ca incepand din 18 decembrie 2005 si Spitalul Universitar din Lausanne (Elvetia franceza) autorizeaza „sinuciderea asistata”.

Aprofundarea Dosarului

Investigatiile noastre in acest dosar s-au orientat catre doua mari organizatii care au sinistrul obiect de activitate ”siunciderea asistata”, amandoua cu statut de „asociatie lege 1901” (in terminologia juridica franceza), amandoua „caritative” si desigur „non-profit.
Este vorba de „DIGNITAS”, infintat pe 17 mai 1998 la Forch in AMZ (aria metropolitana a Zurich-ului), cu sediul social la Schwerzenbach (carrtier Wiedikon), totalizand astazi peste 6000 de aderenti, avand 55 de nationalitati si, care a „asistat” la sinuciderea a exact 872 de persoane din cele 7368 de cerei depuse la sediu, din care cca 85% straini (anglo-saxoni, francezi, italieni, etc), conform celor declarate recent de catre Directorul si fondatorul organismului, Ludwig A. Minelli, (un fost avocat si jurnalist, acum in varsta de 75 de ani), respectiv „EXIT” (ADMD-Asociatie pentru Dreptul de a Muri in Demnitate cu cele doua sedii elvetiene ale sale, la Geneva si la Zurich), infintat in 1982, membra a unei „miscari” EXIT-Transnational, creat in 1935 in Marea Britanie, fondat de catre zece medici de profesie, avand ca Presedinte pe Dr. Jérôme Sobel (Geneva) si ca Vicepresedinte pe Dr. Jean-Emmanuel Strasser (Geneva), cu 67.500 de aderenti, din care 53.500 la EXIT-Zurich (in Elvetia germanica) si 14.000 la Exit-Geneva (in Elvetia franceza), platind o cotizatie anuala de 40 FCH (cca 25 de Euro).
Daca in ceea ce priveste „EXIT”-ADMD, toate cercetarile pe care le-am efectuat in legatura cu „siunciderea asistata” de catre ei nu ne-au condus la nereguli, nici in ceea ce priveste modul in care acest procedeu este aplicat, nici relativ la cei care asista la eveniment, nemaivorbind de locul, contextul juridico-medical si de facturile detaliate pe care ne-a pus la dispozitie conducerea (mai mult rezonabile, „cu bun simt”), in ceea ce priveste „DIGNITAS”, am fost socati de catre aspectul sau comercial, de promovarea unei veritabile „industrii” a mortii, precum si de catre „gustul” D-lui Ludwig A. Minelli (care vorbeste fluent cele trei limbi nationale elvetine!) pentru afaceri morbide.
In ciuda rezidentei sale superbe din Mahor (Maur), aflat in AMZ (aria metropolitana a Zurich-ului), un „fruct”, no comment (!) al reusitei sale in „afaceri”, precum si al sediului social imens al „DIGNITAS”-ului de la Schwerzenbach tot in AMZ, ales cu foarte „bun gust”, din considerentele religioase, precum si datorita superstitiilor localnicilor, considerate de el „ manifestari primitive” ale lor, membrii asociatiei pe care o dirijeaza sunt obligati sa „migreze” din loc in loc cu „executiile” lor, ei fiind considerati un „popor migrator”, niste adevarati SDF (Sans Domicile Fixe) ai societatii civile.
Un „rau” dar si un „bun” necesar societatii.
Un „bun” necesar, pentru ca 87% (ultimele rezultate!, in crestere fata de 2007, cand erau 85%) de helvetici considera ca „sinuciderea asistata” este „un lucru bun”.
Un „rau” necesar, pentru ca expulzat de pretutindeni, anul trecut, „DIGNITAS” a fost nevoit ca prin forta majora sa-si instaleze cartierul sau general in localurile unei societati industriale la Schwerzenbach, la cca 115 m de cel mai mare bordel din Elvetia.
Si deja localnicii „s-au saturat” sa vada zilnic, morti adunati de catre serviciile funebre si sa fie tot timpul in colimatorul Politiei si Justitiei din Zurich, fiind obligate se deplaseaza la fata locului pentru constatarea „sinuciderii asistate” de catre „DIGNITAS”.
Contactand pe cei de la Consiliul Local, oamenii desi sustin ca au facut toate cele necesare pentru ca „executiile” lui „DIGNITAS” sa nu aiba loc in urba lor, ei nu ezita sa nu remarce „profesionalismul” celor care asista sinuciderile.
„Efectiv, clinica pune la dispozitia pacientilor toate conditiile necesare unei morti usoare, rapide si nedureroase”.
Care „clinica” deja, ne intrebam noi?
Conform celor declarate de catre responsabilii de la primarie, anul acesta ar fi avut loc acolo 23 de sinucideri asistate!
In realitate, numarul celor „siuncis” de catre „DIGNITAS” , un act la care participa in mod obligatoriu doi membrii pentru confirmarea „mortii voluntare”, anul acesta trebuie sa fie mult mai mare!
Investigatiile noastre aprofundate conduc la o cifra considerabil mai mare.
La 54 de persoane.
Tinand cont de faptul ca „DIGNITAS” (de la demnitate!) conduce din lipsa de demnitate si multi alti „clenti ai mortii” pe ultimul lor drum si prin parking-uri in propriile lor masini, prin parcuri publice, paduri si alte zone dezafectat.
Se pare ca ce mai „fideli” lui „DIGNITAS” ar fi britanicii, dupa nemt.
Numai in 2003, numarul celor care s-au lasat asistati de catre „DIGNITAS” ar fi de 76 de suflete, iar primul asistat a fost tot britanic, Reginald Crew, un barbat in varsta de 74 de ani din Liverpool.
El oferise suma de 5000 de Lire Sterline pentru a fi asistat sa moara in „demnitate” de catre „DIGNITAS”!
Si asta in ciuda faptului ca Dl. Ludwig Minelli ne declara ca dupa consultarea unui medic elvetian de catre „clientul mortii”, care i-a prescris substanta ucigasa „Pentothal” (Penthiobarbital de sodiu, Natrium-Pentobarbital) si care are evident avizul lui, numai cca 12% doresc sa paraseasca aceasta lume.
Cca 70% nu vor reveni niciodata, iar 18% vor opta pentru un ”stand-by”.
„DIGNITAS” si-a gasit in sfarsit in 2004 si un al doilea sediu, un fel de „Punct de Lucru” in Cantonul Argovie, la Reinach.
Dupa ce Politia i-a inchis „Punctul de Lucru” la Stäfa (AMZ), obligand-o sa se „retraga” la Maur, la resedinta lui.
Punct ochit, punct lovit.
Se pare ca acolo „sicriile ambulante” nu prea au deranjat vecinii, asa cum rezulta din declaratiile D-lui Markus Gossweiler, secretarul communal din Maur.
Inainte de anul 2002, cand Dl.Ludwig A. Minelli, Secretarul General al asociatiei si-a propus sa-si gaseasca o alta rezidenta la Scheuren, tot in AMZ, cand incepuse deja sa fie foarte solicitat.
Pe atunci cotizatia era de 17 euro, iar numarul „clientilor potentiali” ajunse-se la peste 2000, fata de 1000 in 2001 si 650 in 2000, majoritatea lor pe atunci, fiind tot germani, britanici, olandezi dar si francezi, italieni, si chiar nord-americani (americani, canadieni).
Cel mai batran fiind in varsta de 95 de ani! Cel mai tanar neavand decat 20 de ani!
In ultimul timp, din 18 februarie 2008, pentru a reduce formalitatile administrative (in special vizitele si prescriptiile medicale), directorul asociatiei „DIGNITAS” a hotarat ca este mai eficace metoda „sacului de plastic umplut cu helium”!
Nu necesita nici o prescriptie medicala si este si mai ieftin decat Penthiobarbitalul care poate fi gasit in orice farmacie in Elvetia si care costa cca 20 de euro (un flacon de 10-15 g in mod normal, pentru un client „normal”!), „en detail”, iar in „en gros”, utilizat de catre institutii specializate, pretul este in jur de 5 euro!
Dupa cum afirma el, in multe din situatii bolnavul ajunge la sediul „DIGNITAS” in ambulanta, intr-o stare deplorabila.
Trambalarea lui prin spitale, la consultatii medicale ar fi dificila si evident, mult mai costisitoare.
Din cele ce am putut afla, ar fi avut loc deja patru executii cu helium, ceea ce din pacate, mai mult ma face sa ma gandesc la executiile naziste in masa, decat la o moarte cu demnitate!
In sfarsit, de ce boli sufera in general clientii D-lui Ludwig A. Minelli, in unele documente, nu Director-Fondator al „DIGNITAS”, ci „numai” Secretar General?
Din dosarele pe care le-am putut studia a reiesit ca majoritatea sunt cei care intr-adevar sufera de boli grave, cum ar fi scleroza in placi, schizofrenie, epilepsie, diabet, cancer in faza terminala, boala Altzheimer, accidente vasculare cerebrale, dar chiar si bolnavi mintali in stare grava dar cu „discernamant” ?!
Am putut studia dosarul unei asemenea persoane de origine elvetiana care in 2006 a ajuns pana la Tribunalul Federal (juridictia elvetiana suprema!) solicitand dreptul de a putea si el sa beneficieze de o „sinucidere asistata”.
Adresandu-se la 170 de medici psihiatrii pentru a putea avea „cale deschisa” catre „DIGNITAS”, niciunul dintre ei nu l-a ajutat.
In cele din urma, individul a fost nevoit sa se adreseze Curtii Europene a Drepturilor Omului!
In momentul de fata, dosarul lui este in studiu.
Mai mult, Chantal Sébire, „celebra” frantuzoaica invatatoare, suferind de o malformatie faciala in urma unei boli incurabile care dorea sa-si puna capat zilelor la inceputul acestui an, adresandu-se autoritatilor franceze pentru „eutanazie activa”, i s-a refuzat dreptul ei „de a muri in demnitate”!
Atunci si ea s-a adresat Curtii Europene de Justitie, insa intre timp, dupa cum am putut afla de la „DIGNITAS” (unde isi depuse-se dosarul!) ea a reusit sa-si procure Pentobarbital de sodiu, „la negru” (pe piata neagra), cum nici un medic nu a vrut sa-i prescrie si, ulterior s-a sinucis!
Este interesant ca desi Politia Judiciara de pe langa TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Paris a efectuat o ancheta minutioasa in acest dosar fara sa fi putut confirma acest „verdict”.
Din contra, Dosarul Chantal Sébire este unul „clasat” astazi in urma decesului ei, dar a fost si va ramane unul „misterios” in arhiva.
Dintre cele zece asociatii elvetiene care asista la siuncidere in mediu spitalicesc sau acasa la domiciliul „clientului”, asa cum rezulta din investigatiile noastre, „DIGNITAS” singurul care „lucreaza” si cu strainii.
Adica accepta sa asiste si straini la sinucidere!
Cca 60% dintre ei sunt de origine germana!
Iar printre cei 204 „executati” de catre „DIGNITAS” in 2006 s-au numarat si cincisprezece francezi.
In 2007, din cele 141 de „victime legitime” ale lui „DIGNITAS” (unele surse indica 138!), numai 6 erau elvetieni, restul au trecut frontiera, „tragandu-si sicriile lor” dupa ei in loc de bagaje, printre care erau si doisprezece fancezi!
Din cercetarile pe care le-am efectuat ulterior reiese ca numarul celor pe care „DIGNITAS” i-a condus pe ultimul lor drum in 2007, este in jur de 312 si nu 141, ceea ce a fost declarat oficial de catre secretarul sau general, Dl. Minelli.
In incheiere, putem mentiona si faptul deloc de „neglijat” ca documentele de arhiva atesta aspectul „superinflationist” al procedurii.
Daca la inceputul anilor 2000, o „calatorie” in lumea celor drepti costa la „DIGNITAS” cca 3500 de euro, anul acesta ea costa 10.000 FCH, adica cca 6150-6200 de euro!
O crestere de aproape 100%.
Dupa unele documente de arhiva si declaratii fiscale, pare ca aceasta crestere este si mai importanta.
In primii ani al mileniului trei „taxa de moarte” perceputa de catre „DIGNITAS”, dispunand de 15 salariati „part-time” si 8 medici, era de 2000FCH (cca 1250 de euro), pentru ca in 2008 aceasta taxa sa fie de 11.000FCH (cca 7000 de euro), cotizatiile trecand si ele la sume cuprinse intre 80FCH (50 de euro) si 500FCH (315 euro)
Iar Directorul si Fondatorul lui, Dl. Ludwig A. Minelli, in urma unui proiect de marketing, in prezent „sondeaza” terenul pentru deschiderea unei filiale in Germania, la Hamburg, avand in vedere ca numarul clientilor germanici este cel mai mare!
Anul trecut, dintre cele 195 de persoane carora „DIGNITAS” a prescris natrium-pentorbital, 120 proveneau din Germania.

Comentariu

Volumul urias de documente si materiale de arhiva pe care le-am studiat, inclusiv interviurile D-lui Ludwig A. Minelli, respectiv, investigatiile noastre „pe cont propriu” legat de ajutorul acordat „trecerii in nefiinta” de catre asociatia helvetica „DIGNITAS”, au pus in evidenta o serie de incoerente si inexactitati in ceea ce priveste aceasta institutie declarata de de catre „guru”, organizatie „caritativa”, „umanitara”, non-profit!
Este imposibil sa avem o viziune clara, de ansamblu, asupra activitatii „DIGNITAS”, numarul real ai aderentilor si salariatilor sai, precum si asupra cheltuielilor efectuate de asociatie, inclusiv salariile personalului.
In majoritatea cazurilor, sursele indica nu cifre ci „parametrii variabili” ai unei activitati, bizare, controversate, cu o „marja de eroare”, pe care noi am incecat sa le evaluam folosind caracteristicile numerice ale „variabilelor aleatoare” din teoria probabilitatilor.
Cert este ca desi Dl. Minelli respecta legislatia Codului Penal helvetic, in special Articolul 115, respectiv, Articolul 8.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, motiv pentru care el este inatacabil de catre autoritatile judiciare si politienesti cantonale din Zurich, pentru noi, cum pentru majoritatea oamenilor de buna credinta, oamenilor de suflet, respectiv celor care studiaza cu „interes” dosarul lui, el este cel putin un individ dubios, care desfasoara o activitate „caritativa” foarte dubioasa.
Noi suntem convinsi ca politica institutiei „DIGNITAS” converge „in sens tare” (in norma!) in termeni matematici, catre o veritabila „industrie”, infloritoare, din pacate, a mortii.
Si cand afirmam acest lucru, ne referm in primul rand la faptul ca am descoperit ca „DIGNITAS” nu are un cont bancar pe numele ei, ci pe numele lui Ludwig A. Minelli.
Ca acel cont are multe zerouri in euro (aproape 1.000.000 de euro) si el nu este deschis la o banca elvetiana, ci la una germana, la Munchen. De ce oare?
Se teme cumva Dl. Minelli ca in „patria” conturilor bancare oculte, oare, banii lui sunt prea curati?
Sau, poate, mult prea murdari ca sa fie in siguranta!
Desigur, el se justifica cu cheltuielile sale „uriase”, afirmand in cadrul unui interviu acordat, ca ei vor servi la cumpararea unui „Sediu-Punct de Lucru” in care „DIGNITAS” sa-si poate „executa” in „pace” si „demnitate” pe cei care isi doresc, nu o viata chinuita, ci o „moarte voluntara”, solicitand ca „produs”, ofeta : „sinucidere asista”.
Alt element care ne pune pe ganduri.
Celelalte zece institutii helvetice specializate in „sinucidere asistata”, printre care si „EXIT”, practica preturi mult mai reduse (cca de trei ori mai mici!) si ofera conditii mult mai „decente” pentru „a muri in demnitate”, pentru a nu intra in „conflict” cu legislatia tarilor ai caror cetateni vin sa moara in Elvetia nu-i accepta pe straini.
„DIGNITAS” fiind singura care isi deschide larg portile.
Si chiar îi incita la moarte.
La aceasta provocare, Dl. Minelli atrage atentia asupra faptului ca din motive „umanitare” el nu-si poate refuza serviciile unui cetatean numai pentru faptul ca este strain, sau pentru ca vine dintr-un stat vecin, Germania, Franta, Italia, etc.
Pentru a fi si mai convingator, el editeaza personal si o „brosurica” distribuita gratuit, „Mensch+Recht”, care apare trimestrial in 5800 de exemplare, costul careia fiind de 95.000FCH (cca 60.000 de euro).
El nu se considera mai „vinovat” decat „guvernantii bancilor elvetiene, care nu-si nu-si pun problema daca cetatenii straini care isi deschid conturi bancare la ei, fac acest lucru pentru a scapa sau nu de impozitele pe care trebuie sa le plateasca in tarile lor”.
Ne intrebam daca, oare, asa o fi? Fara nici un interes material?!
Atunci de ce oare, D-na Soraya Wernli, fosta secretara generala a organizatiei „DIGNITAS” a parasit in 2005 institutia atat din motive etice cat si financiare?
Dansa afirma ca ea nu era de acord din punct de vedere etic cu politica promovata de catre institutie, iar Dl. Minelli, facea din „sinuciderea asista” o afacere personala, o imbogatire prin promovarea „industriei” mortii.
Nici in acest caz, autoritatile cantonale nu pot face nimic contra D-lui Minelli!
Pentru ca, Codul Penal helvetic nu face referire nici la originea etnica ai celor care vin in Elvetia sa moara voluntar si nici la tara lor de resedinta!
Mai departe, stim din surse sigure, ca „DIGNITAS” isi incita clientii la moarte!
Din procesele verbale pe care le-am putut vedea, in majoritatea cazurilor „sinuciderea asistata” avea loc in aceasi zi in care „pacientul” trecuse pe la medicul care i-a prescris pethiobarbitalul de sodiu mortal.
Ori, asa cum procedeaza alte institutii specializate in domeniu care se vor „respectate”, printre care si „EXIT”, ele propun candidatului la „moarte voluntara” sa consulte medicul de doua ori la un interval de timp, permitandu-i astfel sa renunte, eventual, la sinucidere.
Din cate stim, Dl. Minelli, considerat de catre unii un adevarat poliglot, un aparator ferm al drepturilor omului, pervers si monstruos de catre altii, printre care si de catre Profesorul François-Xavier Putallaz, a primit la sfarsitul lunii ianuarie 2008 o directiva in acest sens de la Directorul Autoritatii de Supraveghere Medicala din Zurich!
O mare „admiratoare” i-a fost si actrita franceza Maïa Simo.
Nascuta pe noiembrie la 1939 la Marsilia, debuteaza in teatru sub directia lui Maurice Béjart, Jean-Louis Barrault ou Jorge Lavelli, inainte ca la inceputul anilor 60 sa apara intr-un mare de telefilme-seriale printre care: „La Boussardel”, Thiery la Fonde, „Le Commissaire Moulin”, „Habits Noirs”.
In filme de lung metraj a jucat alaturi de Jean Rochefort, Clauide Brasseur, Guy Bedos sub directia lui Yves Robert in comedia „Nous irons tous au paradis” (1977) si alaturi de d’Emmanuelle Béart (mama ei) in filmul „Les témoins”, d’André Téchiné.
Pentru piesa „Copenhage” a fost distinsa cu 2 Molières en 1999.
Suferind de cancer generalizat, ea moare „asistata” la varsta de 67 de ani, miercuri dimineata pe 19 septembrie 2007, facand apel, nu la serviciile lui „DIGNITAS” (sic!) ci la cele ale lui „EXIT” ADMD din Zurich, la care aderase din octombrie 2006.
Avem insa si numeroase exemple care confirma ca Dl. Minelli nu a respectat intotdeauna cu strictete directivele primite!
Fara sa dam amanunte (multe din ele fiind considerate secrete profesionale!), un candidat englez avand scleroza in placi, recent, a fost „executat” la mai putin de jumatate de ora de la sosirea lui in „labirintul” in care nu se moare singur, la „DIGNITAS”.
Cu toate ca Dl. Minelli sustine in interviuri ca de la data aderarii si pana la data „sinuciderii asistate”, in principiu se scurg sase luni!
Si la „nevoie” procesul poate dura si 1800 de zile.
Cel putin teoretic.
Si totusi multi au murit intre anii 2005-2006 fara sa fi fost respectat acest „calendar”!
Mai mult, au fost numeroase cazuri in care candidatii nici nu erau la „capat” de drum, asa cum prevede regulamentul „eutanaziei.
Putem mentiona aici „executia” a doi francezi in februarie 2002, frate si sora, in varsta de 29, respectiv, 32 de ani, amandoi schizofrenici.
In aprilie 2003, „DIGNITAS” asista la sinuciderea „precipitata” a cuplului britanic Jennifer in varsta de 53 de ani si Robert Stockes in varsta de 59!
Desigur, amandoi erau bolnavi!
Dar de epilepsie, respectiv, de diabet.
Deci nici ei nu erau „muribunzi”.
Mai tarziu, in 2004, „DIGNITAS” asista si la „moartea voluntara” a unui tanar declarat „depresiv” de numai 25 de ani, care poate era „recuperabil” si ar fi putut fi „retinut” in lumea celor vii!
Dar dupa declaratiile unui „fidel” colaborator al D-lui Minelli, Ignaz Reutlinger, care a fost alaturi de numerosi sinucigasi voluntari in ultimele lor clipe de viata :„Sinuciderea este un drept al fiecaruia dintre noi si fiecare dintre noi are dreptul sa o comita.
Chiar si persoanele suferind psihic”.
Au fost si accidente! Erori de dozaj.
In august 2004, unui german i-au trebuit nu mai putin de 72 de ore sa poata parasi in chinuri groaznice lumea noastra, a celor vii.
In 2007, somat sa paraseasca un apartament, „Punct de Lucru” in centrul Zurich-ului, „DIGNITAS” a inchiriat un apartament la Stäfa in AMZ.
In cele opt zile care vor urma, ea va asista sase persoane pe ultimul lor drum fara intoarcere!
Nici in acest caz Dl. Minelli nu poate fi tras la raspundere nici de catre politia cantonala nici de catre justitie pentru ca in legislatia helvetica la acest „capitol” este un vid imens, care il protejeaza pe „guru” din plin.
In concluzie, chiar daca „DIGNITAS” se considera organizatie „curata” in fata legii, asta nu inseamna neaparat ca Dl. Minelli, nu-si poate reprosa nimic si trebuie sa se simta curat in fata propriei sale constiinte.
El nu face decat sa exploateze cu ferocitate un text de lege care foloseste termeni mult mai generali decat „eutanazia”, si anume, „moartea voluntara” sau „sinucidere asistata”.
Ori, trebuie sa atragem atentia in mod deosebit asupra acestori termeni pe care le utilizeaza medicina si jurisdictia tarilor care accepta juridic „moartea voluntara”.
In Tarile de Jos (Benelux), „moartea voluntara” este restrictionata la „eutanazie pasiva” sau „activa”, procedee care desi nu sunt legalizate in celelate tari ale UE, ele incepe sa fie „tolerate” din ce in ce mai mult in toate tarile care se vor democratice si respecta drepturile fundamentale ale omului.
Prin „eutanazie pasiva”, bolnavului aflat in faza terminala a unei boli incurabile se sisteaza acel ajutor care il mentine in viata!
Prin „eutanazie activa”, considerata o crima de catre lege in multe tari, bolnavului i se administreaza un medicament, pe cale orala sau prin injectie letala care îi pune capat zilelor.
Conform unui interviu acordat de catre Profesorul Englert de la Universitatea din Viena, rezulta ca majoritatea celor care fac apel la eutanazie intr-o proportie de 80% sufera de cancer generalizat si numai un procent relativ scazut, intre 10-15%, de boli degenerative.
In peste 90% din cazuri, „eutanazia activa” consta intr-o injectie letala de Pentothal, dar ea poate lua si forma unei „sinucideri asistate”, prin absorbtia pe cale orala de catre pacient a unei doze de Penthiobabital de sodiu!
In principiu, cca 60% au loc la spital si 40% acasa, la domiciliul pacientului.
Benelux si Statul Oregon (SUA, din 1994) sunt si tarile care si-au „liberalizat” complet legislatia privind „moartea in demnitate” sub forma de „eutanazie”.
Spania fara sa fi liberalizat legislatia in acest sens, depenalizeaza totusi chiar si „eutanazia activa”, daca conditiile medico-juridice sunt satisfacute.
Franta si Germania au legiferat „eutanazia pasiva”, dar in unele cazuri exceptionale „tolereaza” si „eutanazia activa”, in sensul ca cei care o provoaca desi sunt inculpati de „omucidere” si compar in fata Tribunalelor, sunt in general achitati la proces!
Din contra, California si Vermont (SUA), ca si Elvetia vor sa „importe” din Elvetia dreptul de a muri in demnitate, sub forma de „sinucidere asistata”.
In concluzie, intocmai aceasta terminologie mult mai generala: „moarte voluntara” sau „siuncidere asistata”, de care in principiu, poate beneficia orice persoana, indiferent de starea de sanatate, indiferent de varsta conduce la abuzuri!
Si care este si la indemana D-lui Ludwig A. Minelli, Directorul asociatiei „DIGNITAS”.
Din investigatiile noastre facute, apreciem ca la fiecare 100.000 de decese, exista cca 500 de abuzuri comise!
_________________________
(*) Multumesc D-lui Paul Amar, reputat jurnalist francez la « France Télévision » (Fr2, Fr3, Fr5) pentru discutia deosebit de constructiva avuta pe tema acestui subiect in ziua de 28 mai 2008, intre orele 12h30-14h00, la Terminalul 2F (Terminalul F, Aerogra 2) pe complexul aeroportuar Paris-Charles de Gaulle.

Articolul pe Investigatie Jurnalistica
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2010/10/moartea-voluntara-o-veritabila.html
Articolul in Revista Politia Capitalei
54.1.%20Revista%20Politia%20Capitalei%20-%20Iulie%202008%20%28Eutan…
54.2.%20Revista%20Politia%20Capitalei%20-%20August%202008%20%28Euta…
Articolul in Monitorul Organizatiei pentru Apararea Drepturilor Omului
Moartea%20voluntara%2C%20o%20adevarata%20industrie%20%28Partea%20I%…
Moartea%20voluntara%2C%20o%20adevarata%20industrie%20%28Partea%20II…

A se vedea si articolul „Eutanasia. Derapaje si limite”!
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap.html
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap_25.html
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap_1751.html
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap_7182.html