DISTRIBUIȚI

 

 A mon Patron, le Commissaire  Divisionnaire  (r)  Florin – Gheorghe ZagoneanuSenior Editor IPA  Journal (Secția Română) și Monitorul  OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Națiunile  Unite)

Thomas CSINTA

Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea  să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui  la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands  Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor.

criza economica de anvergura este o degradare brutala a situatiei economice, respectiv, ale perspectivelor economice pe plan loacal (într-o tara), regional (grup de tari) sau pe plan international (mondial). Cu alte cuvinte, dimensiunea sectoriala, temporala si geografica, a unei crize economice poate cuprinde unul sau mai multe sectoare de activitate ale economiei, în una sau mai multe tari, timp de o perioada determinata (mai scurta sau mai lunga). În aceste situatii, în functie de gravitatea situatiei, vorbim fie de o încetinire a economiei (o diminuare pasagera a cresterii PIB) fie de o recesiune economica (o scadere importanta a PIB). Concret,  în majoritatea cazurilor, o criza economica are ca efect scaderea capitalului si a salariilor, ceea ce implica cresterea numarului de falimente, deci indirect, cresterea somajului.Printre cele mai importante crize economice ale epocii contemporane (începând cu secolul trecut) putem mentiona:

  • panica bancherilor” (panica bancara americana în 1907), o criza financiara în SUA (în timpul unei recesiuni), având ca efect prabusirea brusca a bursei de valori cu cca 50% (din valoarea maxima atinsa în cursul anului precedent), declansata la începutul lunii octombrie ca urmare a unei profunde crize în cadrul companiei United Copper, afectând grav societatea financiara Knickerbocker Trust Company (a 3-a ca importanta) de la New York, ceea ce va crea o panica financiara generalizata în institutiile financiar-bancare care s-a propagat rapid în toate statele americane, pâna când la sfârsitul lunii, bancherul  si colectionarul de obiecte de artaJohn Pierpont Morgan (1837-1913) a mobilizat o serie de oameni din mediul financiar si de afaceri pentru sustinerea sistemului bancare american (în absenta, pe atunci, a unei banci centrale americane) care sa injecteze lichiditati pe piata monetara. Criza a fost „solutionata” la sfarsitul lunii noiembrie când o firmă de curtaj (brokeraj) a efectuat un împrumut masiv cu ipotecă pe acțiunile Tennessee Coal, Iron and Railroad Company.
  • marea depresiune” (The Great Depression/1929-1937), cea mai importanta recesiune economica a secolului XX, declansata ca urmare a crizei bursiere de la New York între 24–29 octombrie 1929, precedata de o puternica crestere economica din anii 1920. Între 1929-1932 indicele Dow Jones va scadea, practic, cu 90%,  iar în 1933 productia industriala americana nu va atinge  nici macar 50% fata de ceea avuta înainte de criza. În perioada 1930-1932, 773 de institutii financiar – bancare vor fi falimentate, ceea ce va provoca (indirect) o puternica crestere a somajului în rândul clasei muncitoare pâna la cca 9% din populatia activa. Daca în 1932, numarul acestora este de cca 13,5 milioane, peste un an, când Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) devine presedintele SUA (4 martie 1933 – 12 aprilie 1945), numarul acestora ajunge la cca 25 milioane si peste 2 milioane de americani nu vor avea adapost.
  • „socurile petroliere” (modificarea brutala a ofertei petrolului pe piata, combinata cu cresterea pretului acestuia) din anii 1973 (legat de embargoul datorat razboiului Ramadan sau israelo–arab de la Kippour/6–24 octombrie 1973 în urma caruia barilul de petrol a trecut de la 2,59$US la 11,65$US), 1979 (ca efect conjugat al Revolutiei Iraniene–islamice/7 ianuarie 1978–11  februarie 1979, care va instaura Republica Islamica în Statul Imperial Iranian si Razboul Iran–Irak/RGP1Primul  Razboi din Golful Persic/22 septembire 1980–20 august 1988, când pretul petrolului se va tripla) si 2008 (ca urmare a invaziei Irakului/RGP3Al 3-lea Razboi din Golful Persic /20 martie 2003–18 decembrie 2011,  când pe 2 iulie 2008 barilul de petrol ajunge la 144,27$US la New York, iar pe 2 iulie depaseste 145$US în Asia).
  • criza financiara legata de SM E (Sistemul Monetar European) din 1993, creat pe 13 martie 1973 (dupa 13 luni de negocieri), ca urmare a „The snake in the tunnel”–dispozitiv monetar european activ între 1972–1978, care limta fluctuatiile devizelor tarilor membre ale CEE  (Comunitatea Economica Europeana)
  • criza economica mexicana (1994–1995) care va debuta ca urmare a unei devaluari importante a devizei nationale Peso Mexican (MXN), brusc, , în decembrie 1994, dupa alegerea lui Ernesto Zedillo Ponce de León (n.1961) în fruntea statului (1 decembrie 1994–30 noiembrie 2000), datorita unei rate ridicate a inflatiei (astazi, 1 $US =18.6634MXN). O consecinta a acesteia a acestei crize este scaderea PIB în 1995 cu cca 7%.
  • criza economica asiatica (Asia de Sud–Est) care debuteaza în luna iulie a anului 1997 si care se va propaga rapid si în alte tari emergente (Rusia, Argentina, Brazilia, etc.) ca urmare a retragerii (repatrierii) unor fonduri uriase de catre investitorii straini, ceea ce va destabiliza devizele nationale, iar mai târziu si economia din regiune.
  • criza financiara rusa din 1998, datorita devaluarii, brusc, a rublei (RUB)
  • criza economica argentiniana (1998 – 2002), cauza imediata a acesteia fiind alegerea facuta de catre autoritati la începutul anilor 1990 de a utiliza  tehnica „currency board”, legata direct de USD pentru stabilizarea economiei marcata printr-o inflatie importanta si permanenta dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial (1939-1945).
  • criza economica turca din 2002, ca urmare a devaluarii lirei turcesti (TRY).
  • „marea recessiune economica mondiala” (The Great Recession/2007 – 2012 ) care a generat în majoritatea tarilor industrializate (dar si în cele ale BRIC – Brazilia, Rusia, China, India, etc.) o enorma „piramida” de datorii, the „US housing bubble” (real estate bubble/property bubble), o cestera uriasa a materiilor prime (barilul de petrol trecând de la 20$US pe pe 1 ianuarie 2002 la 134$US pe 1 iulie 2008), respectiv, a inflatiei, etc.
  • criza finantelor publice elene (începând cu 2009), care pâna la sfârsitul anului 2014 a acumulat o datorie publica enorma (cca 177% din PIB) si un deficit bugetar urias (cca 13% din PIB), având ca efect fragilizarea „Zonei Euro”, antrenând scaderea paritatii de schimb dintre euro si celelalte devize de pe piata monetara si angrenând un important dezechilibru economic si în alte tari din zona (în Portugalia, Spania, Italia, etc.)

Cu ocazia unor asemenea crize economice (de mare anvergura), montajele financiare frauduloase (piramidale), în special, cele de tip Ponzi (cele mai utilizate), încep sa se prabuseasca în „lant”, iar acestea vor provoca (direct sau indirect) pagube materiale uriase societatii civile. Atât persoanelor morale (juridice), care vor fi ruinate (partial sau integral), cât mai eles celor fizice (oameni naivi, creduli, etc.) care îsi vor pierde (toate) economiile si nu în rare cazuri (din acest motiv) îsi vor pune capat zilelor.

PREAMBUL

 Un algoritm (o schema, sistem) de tip Ponzi consta într-un montaj financiar fraudulos (al unui fond de investitii), în care rata (randamentul) de rentabilitate (dobânda) promis(a) investitorilor (rp) este mai mare decât rata (randamentul) de rentabilitate efectiv(a) a(l) investitiilor (rn). Într-un asemenea context, remunerarea investitorilor vechi are loc (cu precadere) din fondurile de investitii ale clientilor noi. Daca escrocheria nu este descoperita la timp (în timp real), fondul de investitii se va prabusi („imploda”), având ca efect falimentarea acestuia, deci pagubirea investitorilor. Sistemul functioneaza atât timp cât clientela (de investitori) este mare si în crestere, ca urmare a primilor investitori, care recuperându-si banii investiti, fac astfel (direct sau indirect)  publicitate fondului de investitii. Acest sistem (cunoscut si sub numele de „sistem piramidal”) a fost utilizat pentru prima data în 1919 la Boston de catre Charles Ponzi (Carlo Pietro Giovanni Guglielmo Tebaldo Ponzi/1982-1949, escroc de origine italiana, cunoscut si sub numele Carlo si Charles P. Bianchi, conceptor al modelului de escrocherie bazat pe acest lant piramidal de împrumuturi) care va face din el (necuncut în mediul de afaceri), un milionar (în deviza americana), în mai putin de 6 luni.

Descendent al unei familii originare din Parma, Ponzi sosteste în SUA la Boston pe 15 noiembrie 1903 la bordul vasului comercial transatlantic S.S. „Vancouver” (sub comanda Cpt. MacDonald) alDominion Line Royal Mail Steamers (care  paraseste portul din Napoli pe 16 mai, via Insulele Azore–grup de insule portugheze situate în mijlocul Oceanului Atlantic, la cca 1.500 km de Lisabona și 3.900 km de coasta de est a Americii de Nord) dupa ce face studii superioare (timp de 4 ani, fara sa-si obtina diploma de licenta) la Universitatea Sapienza la Roma (dupa mai multe clasamente, cea mai veche si prestigioasa universitate italiana publica, fondata în 1303 de catre Papa Bonifaciu al VIII-lea al Romei/1294-1303).

Merita de remarcat aici faptul ca Ponzi ar fi calatorit sub un alt nume, fals (necunoscut) pentru ca, conform documentelor de arhiva, el nu se afla cu identitatile cunoscute pe lista celor 56 de pasageri înregistrati (în ordine alfabeticaMiss E. F. Burnett, Mr. Consiglio Cavallo, Miss G. Cacouriotou, Mr. Nic. Carayannis, Mrs. Secat. Carayannis, Master Thos. Carayannis, Mr. Geo. D. Carayannis, Mr. Heracles Choukuroglou, Miss Polymnia Choukuroglou, Mr. Griffith Coit,  Mrs. G. Coit, Miss Doroty Coit, Miss Barbara Coit, Dr. G. M. Cooper, Mr. W. H. Cotton, Mr. Carmine Del Basso,  Mr. Parros Drivalas, Mr. Luigi Ferrise, Mrs. Chas. F. Fitz, Mr. Alessio Foggia, Mrs. M. J. Gorham, Miss Mary C. Hardy, Miss Henriette E. Hardy, Miss Alice Hayes, Mr. A. Karam, Mrs. Karam and children, Mrs. Geo. H. Love, Miss Marion W. Lowe, Mr. Wilhelm Mayward, Mr. James Means, Mrs. Agnes B. Means, Master Gregor Means, Master Lloyd Means, Miss Agnes Means, Maid and Governess, Master V. Michalopoulos, Mr. Chas. Mitchell, Mrs. Chas. Mitchell, Miss Mitchell, Miss Ladie M. Morse, Miss Isabel Murray, Mr. Libby Paladino, Mrs. D. Papageorgiou, Miss Fedora Papageorgiou, Capt. Richardson, Miss M. R. Ripley, Miss H. B. Ripley, Miss Lisa Salcebic, Mrs. Roland Seager, Miss Annina Sgueglia, Mr. E. W. Stevens, Mr. Chas M. Stewart, Miss Mary Taussig, Miss Catherina Taussig, Miss Helen Taussig, Mrs. M. Towne, Mr. P. V. Ventelis).

În sârsit, dupa ce îsi pierde toate economiile în jocurile de noroc (inclusiv, în cele de carti) în timpul calatoriei (care va dura cca 4 luni), pâna în 1907 când se stabileste la Montreal (în Canada), Ponzi va presta la Boston tot felul de munci (mai mult sau mai putin penibile), ajungând pâna la urma chelner într-un restaurant, de unde însa este virat datorita unui presupus furt, pe care l-ar fi comis. La Montreal îsi contacteaza un compatriot Luigi Zarossi, care prospera ca urmare a unui comert ilicit (trafic, contrabanda) cu tigari (în magazinul sau din strada Saint Jacques), respectiv, a unei institutii financiare Banca Zarossi având ca obiectiv (principal) administrarea economiilor imigrantilor italieni, carora asigura o dobânda de 6%, în timp ce bancile canadiene nu propuneau decât 2%, în principiu sau în conditii speciale, maximum 2,5%. „Rebotezat” Charles Bianchi (un descendent al unei bogate familii italienesti fictive), Ponzi (angajat mai întâi în calitate de casier), descopera la Zarossi ca acesta neputând oferi dobânda promisa clientilor sai, acestia erau platiti, totusi, la data scandentei, din banii noilor investitori, punând astfel „la punct”,  algoritmul (schema) care îi poarta numele (Algoritmul/Schema Ponzi).

În 1908, când clientii lui Zarossi încep sa aiba îndoieli, acesta îsi lasa familia (sotia si copii) la Montreal si se refugiaza (cu banii „strânsi”, incasati de la imigrantii italieni) în Mexic, cu care SUA nu avea acorduri de extradare. În ceea ce îl priveste pe Ponzi, acesta va avea „ghinion”: de la un fost client (investitor) la Banca Zarossi, Canadian Warehousing, aceste va subtiliza un carnet de cecuri de banca si îsi scrie un cec în valoare de 423,5$CAN, falsificând semnatura directorului bancii, Damien Fournier, ceea ce dupa demascarea lui, va avea ca efect condamnarea si încarcerarea lui timp de 3 ani la Închisoarea St-Vincent-de-Paul (penitenciar federal din Laval–Provincia Quebec, activ între 1873–1989, desemnat pe 23 februarie 1990 un loc istoric national în Canada) devenita celebra ca urmare a încarcerarii în aceasta institutie corectionala a unor raufacatori celebri ca Jacques Mesrine (1936–1979), figura emblematica si legendara a marii criminalitati franceze (marele banditism), considerat în Franta „inamicul public n°1” (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: In umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze), Richard Blass(„pisica”/1945-1975), considerat cel mai mare criminal (notoriu) canadian al epocii, suspectat de uciderea a 21 de persoane în timp de un deceniu (între 1965–1975, dintre care 13, ca urmare a incendierii pe 17 ianuarie 1975 a magazinului de bijuterii din strada Beaubien la Montreal, împreuna cu 3 complici), care a reusit sa evadeze de 3 ori (dintre care odata din St-Vincent-de-Paul, pe 23 octombrie 1974) si a supravietuit în 5 fuziade (schimb intens de focuri de arma) cu autoritatile politienesti, respectiv, Jean-Paul Mercier (1945-1974), celebru criminal canadian (din Provincia Quebec) devenit cunoscut societatii civile datorita complicitatii sale la o serie de jafuri armate sângeroase din bancile canadiene, comise împreuna cu Jacques Mesrine (pe care îl cunoaste în 1972 la St-Vincent-de-Paul, une acesta îsi executa o pedeapsa de 10 ani de detentie criminala pentru kidnapping) si celebru pentru cele 4 evadari reusite din mediul carceral (dintre care una pe 21 august 1972, de la  St-Vincent-de-Paul, împreuna cu Jacques Mesrine, iar cea de-a 2-a, pe 23 octombrie 1974, tot de la St-Vincent-de-Paul,  în compania lui Richard Blass).

În sfârsit, dupa 20 de luni, Ponzi este eliberat si pleaca în SUA, dar în scurt timp va fi din nou arestat si încarcerat (timp de 2 ani) în Atlanta, pentru ca ar fi facilitat, prin intermediul unei filiere clandestine, accesul unor muncitori imigranti italieni pe teritoriul national. Dupa liberarea lui din închisoare, hotarât sa „faca bani adevarati”, Ponzi va pune la punct monatajul sau financiar fraudulos (mult mai „benefic” decât cel al lui Zarossi), pe care îl va aplica în 1919 la Boston. Atunci, în timp ce bancile ofereau clientilor cca 4,5-5% dobânda anuala, Ponzi propunea acestora o dobânda de cca 10 ori mai mare, în numai 3 luni. Profitul acestuia este realizat cu sprijinul IPRC(International Postal Reply Coupons), cu un randament de cca 40,5-50%, numai într-o luna si jumatate si cu cca 95-100% în 3 luni, ca urmare a unor investitii facute de catre cca 41.000 de persoane în valoare totala de 15Mil$US, din care mai putin 1/3 ar fi fost redistribuita investitorilor.

UGP (Uniunea Generala a Postelor, fondata pe 9 octombrie 1874), devenita în 1878 UPU(Uniunea Postala Universala–din care fac parte administratiile postale din întreaga lume), institutie specializata a ONU (cu sediul General la Berna în Elvetia), în urma unor  solicitari, a acceptat emiterea pe 1 octrombrie 1907 a unui TPU (Timbru–Postal Universal) prin crearea unuiCPI (Cupon–Raspuns International) în valoare de 0,28FCh (sau echivalentul acesteia în devizele nationale). Astfel, un expeditor (particular) cumpara în tara sa (de resedinta) un CPI si îl trimitea unui destinatar (corespondent) de-al sau în orice parte a lumii, care în orice birou (oficiu) postal, contra acestui CPI primea unul sau mai multe timbre-postale (din tara sa)  având ca valoare tariful corespunzator expedierierii unei scrisori internationale, adica 0,25FCH.Diferenta de 0,03 FCH reprezenta comisionul de compensare dintre administratiile postale, cea care a receptionat totalitatea sumei pentru achizitionarea CPI si cealalta, care a vândut TPU fara sa perceapa contravaloarea acestuia. Având în vedere stabilitatea devizelor (monedelor) nationale, respectiv, a ratelor de schimb dintre acestea, sistemul functiona fara niciun fel de probleme pâna la sârsitul Primului Razboi Mondial (1914-1918), când datorita problemelor de natura financiar–economice care au aparut ca, consecinte ale acestuia, s-a dereglat stabilitatea sistemului monetar, respectiv, a ratelor de schimb, ceea ce a avut ca efect prabusirea fondului de investitii al acestuia.

Denuntat în „Boston Post” si vânat de catre politistii de la FBI, Ponzi se va preda autoritatilor pe 12 august 1920. În urma unui proces federal care a urmat, acesta pledeaza vinovat si este condamnat la 5 ani de închisoare, dar este eliberat dupa 3 ani si jumatate pentru a fi judecat La Boston (în Statul Massachusetts). Între timp, Ponzi pleaca în Florida (la Jacksonville), unde va pune „pe picioare” o alta afacere, rentabila (tot frauduloasa), „specializata” în vânzarea terenurilor cunoscuta sub numele de „Charpon” (nume obtinut din fuziunea dintre Charles si Ponzi), dar nu va dura foarte mult, pentru ca în 1926 este condamnat din nou la un an de închisoare pentru escrocherie. Din contra, în procesul sau de la Boston el va fi condamnat la o pedeapsa cuprinsa între 7–9 ani (confirmata si de catre Curtea Suprema a SUA). Dupa liberarea sa în 1934, instantele federale ordona expulzarea lui de pe teritoriul american în Italia, unde dupa întoarcere, acesta se va ocupa tot de „montaje financiare frauduloase”, pâna când Benito Mussolini(„Ducele”/1883–945), Presedinte al Consiliului Italian de Ministri (31 octombrie 1922–25 iulie 1943), fondator si ideolog al fascismului, îi ofera un „post” în cadrul Ministerului de Finante al Guvernului italian, ceea ce îi va permite acestuia deturnarea unor sume importante de bani apartinând Trezoreriei nationale.  Pentru a scapa de pedeapsa, Ponzi se refugiaza în Brazilia, unde în 1936, publica cartea sa autobiografica The Rise of Mr PonziRuinat si abandonat de catre cei apropiati, Ponzi moare pe 18 ianuarie 1949, într-un spital public din Rio de Janeiro.

APROFUNDAREA DOSARULUI

Utilizând teoria ecuatiilor diferentiale, pe scurt, „Algoritmul Ponzi (Piramida  Ponzi–Sistemul Ponzipoate fi modelizat matematic în fel urmator (vezi pentru detalii si The mathematics of Ponzi schemesMarc Artzrouni, UFR–Unitatea de Învatamânt si Cercetare de Matematica  a universitatii Pau, Departamentul Pyrénées Atlantique, Regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine): fie  K>0, la momentul t=0, un flux de capital de forma s(t) cu un randament (de rentabilitate) promis rp si cu un randament (de rentabilitate) efectiv rn.

În sârsit, elaborarea unui Algoritm Ponzi (pentru ca el sa fie functional), necesita în principiu, complicitatea factorilor de decizie în domeniul politic si economic (care cunosc, în general, parametrii intrinseci ai „perioadei de siguranta”), dar procedura necesita, în egala masura si cunostinte importante de inginerie financiara.   Printre cazuri celebre în istorie care au folositScheme de tip Ponzi, putem mentiona în Franta interbelica (în perioada The Great Depression) „Afacerea Hanau” (în 1928)  si „Afacerea Stavisky” (în 1934) sau ceva mai recent, în zilele noastre (cu un deceniu în urma) în SUA (în perioada The Great Recession)Afacerea Madoff” (în 2008), respectiv, „Afacerea Stanford” („Micul Madoff”, în 2009).„Afacerea Hanau” este legata de numele lui Marthe Hanau (1886– 1935), cunoscuta si sub numele de „banchera anilor nebuni” („les années folles”/1920-1929, un deceniu de foarte mare crestere economica, urmata de The Great Depression–marea criza economica a anilor 1930).

De religie mozaica (iudaica), originara dupa parinti (mici comercianti–gestionari ai unor bacanii) din Alsacia, Marthe Hanau creaza în 1925 un „jurnal”  financiar („La Gazette du franc”) care devine cunoscut rapid pe piata de investitii datorita calitatii colaboratorilor sai, precum si datorita personalitatilor din lumea economica si politica, respectiv, ale celor din mediul financiar–bancar sau din mediul bursier si de afaceri, pe care le intervieva. Gazeta, pe de o parte, consilia pe investitori (în materie de plasamente burisiere) sa achizitioneze actiuni si obligatiuni emise de catre societati financiar – economice cu activitati fictive (cu care era în contact si pentru care preleva 10% din beneficii), iar pe de alta parte, în paralel, aceasta si-a creat propria sa societate financiara Agence Interpresse, care emitea titluri cu o rata de remunerare (dobânda) de 8%, ceea ce achita clientilor sai nu din capitalul rezultat în urma investitiilor reale (facute) de catre aceasta, dar din fondurile investite de catre noii clienti ai agentiei (conform Algoritmului lui Ponzi). Montajul financiar se va prabusi la sfârsitul anului 1928, dupa ce Marthe Hanau (domiciliata atunci într-un hotel particular – imobil mare, somptuos si luxos  cu multe încaperi–pe strada Tourelle n°10 din Boulogne sur Seine–astazi Departamentul Hauts de Seine–Métropole du Grand Paris) a reusit sa escrocheze mii de persoane fizice, în total, cu suma totala de 170 Mil FRF (1 FRF/1928=0,58085€; salariul „minim” pe economie/1928=3,10FRF/h;  salariu pentru munca calificata=1.500–1.800FRF/an; salariu de profesor universitar=4.000–4.300FRF/an; salariu de sublocotenent=1.260–1.310FFR/an; salariu de judecator=1.830–2.500FRF/an; salariu de Colonel =4.300-4.500FRF/an, etc.).Frauda este descoperita în urma investigatiilor facute de catre o banca rivala Agence Havas(1835–1940), fondata de catre Charles-Louis Havas (1783-1858), bancher si jurnalist, care va revela faptul ca anumite titluri consiliate (recomandate) de catre La Gazette du franc si  Agence Interpresse ar fi neacoperite, având la baza activitati fictive. Ca urmare BF (Briada Financiara) a PJ (Politiei Judiciare) Paris, specializata în  criminalitatea financiara (în special, în escrocherii financiare), va fi alertata de catre Horace Finaly (1871–1945, fost director general între 1919– 1937 al societatii Banque de Paris et des Pays-Bas – devenita Parisbas în 1982 si BNP ParisBas în 2000, dupa fuziunea cu BNP–Banque Nationale de Paris), iar pe 4 decembrie 1928, Marthe Hanau va fi arestata. Împreuna cu Lazare Bloch si alti parteneri de afaceri, Marthe Hanau, este acuzata de escrocherie financiara,  respectiv, de însusire de bunuri necuvenite si va fi încarcerata la închisoarea Saint Lazare (din strada Faubourg – Saint Denis n°10, Paris –sectorul 10, fondata în 1632, devenita spital – închisoare din 1802). Dupa o greva a foamei si o tentativa de evadare, Hanau este eliberata pe cautiune, pentru ca ulterior sa fie din nou arestata si eliberata din nou pe cautiune în 1932, iar în 1934 sa fie condamnata la 3 ani de închisoare cu executare. Ea se va sinucide pe 14 iulie 1935 (de Ziua Nationala a Frantei) la infirmeria închisorii Fresnes (care oficial o va declara decedata pe 19 iulie), înghitind o cutie (un tub) de barbiturice (de fenobarbital–C12H12N2O3), utilizat pentru tratamentul insomniei (tulburarilor de somn) sau ca sedativ pentru cel al simptomelor de anxietate si de tensiune.

Montajul financiar Hanau prezinta o importanta istorica mai ales pentru faptul ca acesta a fost realizat de catre o femeie, într-o epoca când, femeile, în principiu, nu aveau nici macar dreptul la vot, iar dupa parerea mai multor implicati în afacerea ei (ca victime), ea si-ar fi rambursat toti clientii daca ar fi ramas în viata (supravietuit). Înainte de a-si pune capat zilelor, Marthe Hanau a lasat un bilet pe care era mentionat: „Mi-e greata de acesti bani care mi-au distrus (zdrobit) viata”. Din contra, „Afacerea Stavisky” este o criza politico–economica declansata dupa moartea pe 8 ianuarie 1934, în circumstante misterioase, a escrocului evreu askenaz franco–rus Serge–Alexandre Stavisky („Le beau Sacha”/1886–1934, casatorit cu manechina „La belle Arlette”), originar din regiunea Kiev (Imperiul Rus–astazi, Ucraina apartinând Federatiei Ruse),  care simbolizeaza criza unui regim instabil din puct de vedere social–politic dominat de coruptie, provocând caderea celui de-al 2-lea guvern condus de catre Camille Chautemps (1885–1963, în functie între 26 noiembrie 1933–27 ianuarie 1934), în timpul Presedintiei lui Albert Lebrun(1871–1950, în functie între 1932–1940).  Ca urmare, începând cu 6 februarie 1934, vor avea loc la Paris o serie de miscari (manifestatii) populare antiparlamentare (de mare anvergura), care ulterior, se vor extinde în toata tara.

Organizate în fata Camerei Deputatilor de catre grupuri parlamentare de dreapta, asociatii reprezentând fostii combatanti în Primul Razboi Mondial (1914–1918) si Liga de Extrema Dreapta (nationalista) cu scopul de a protesta contra destituirii Prefectului de Politie Jean–Baptiste–Pascal–Eugène Chiappe (1978-1940, în functie între 14 aprilie 1927– 3 februarie 1934), ca urmare a afacerii Stavisky, acestea se vor transorma în Place de la Concorde într-o revolta populara contra guvernului, iar în urma deschiderii focului de catre politisti asupra manifestantilor, cel putin 15 persoane vor fi ucise si alte 2.000, vor fi grav ranite (dintre care ulterior,  într-un interval de timp mai mult sau mai putin lung, 22 vor si deceda). Mentionez aici faptul ca Stavisky ca si Hanau erau evrei askenazi (evrei originari din Europa Occidetala, Centrala si de Est, de limba germanica), spre deosebire de evreii sefarzi (de rit sefard, care au emigrat la sfârșitul secolului al XV-lea din Spania și din Portugalia în nordul Africii, în Italia, în Orientul Apropiat, în peninsula Balcanică și în Sudul României, iar ulterior și în Anglia, în Olanda și în America).

Pe 23 decembrie 1933 (în timpul „Marii depresii”), Gustave Tissier, directorul bancii Crédit Municipal  Bayonne (Departamentul Pyrénées Atlantique, Regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine) care a deturnat (gratie relatiilor pe care le avea în mediul politic) cca 235 Mil FRF (în contul lui Alexandre Stavisky), este arestat, la ordinul Subprefectului  Ant(h)elme. Acesta (care nu era decât „executantul” fondatorului bancii–Alexandre  Stavisky–ar fi pus în circulatie „bonuri” (cupoane)  false la purtator în valoare de cca 25 Mil FRF supus Algoritmului lui Ponzi, sub supravegherea complicelui sau Jean–Baptiste–Léon–Joseph Garat (1872–1944), primar–deputat al orasului Bayonne (1908–1919 si 1925–1934), fost membru al partidelor radical–stânga,  republican, radical si radical–socialist, condamnat ulterior, la 2 ani de închisoare. Acest lucru a avut însa ca efect si demiterea din functie a lui Anthelme.

Din contra, Stavisky („sinucis” pe 8 ianuarie 1934 în cabana sa de la Chamonix–Departamentul Haute Savoie, Regiunea administrativa Auverne–Rhônes–Alpes) a fost si el arestat în repetate rânduri (de 19 ori) pentru frauda financiara, dar acesta a fost pus în libertate de fiecare data, având în vedere legatura sa strânsa cu escrocii epocii si cu personalitati importante apartinând mediului politic. Ancheta efectuata de catre Albert Prince (1883–1934, Consilier la Curtea de Apel Paris, seful sectiei financiare al Parchetului de la Paris), cadavrul caruia „crestat” si atasat de sinele de cale ferata la cca 311 km de Dijon (prefectura Departamentului Côte d’Or, Regiunea administrativa  Bourgogne–Franche Comté), descoperit pe 20 februarie 1934 la nivelul localitatii Combe-aux-Fées (pe ruta Paris–Dijon) ar fi scos la iveala o serie de relatii importante pe care le-a avut Stavisky, nu numai  în mediul politic, dar si în cel politienesc, în cel al justitiei si al presei.

Printre acestia îi mentionez pe Gaston Bonnaure (1886–1942, fost Deputat al departamentului Seine–astazi, Paris/1932-1936 si avocat al societatii SIMA, directorul careia era Stavisky), René Renoult (1867–1946, Deputatul Departamentului Haute Saône/1902-1919 si Senatorul Departamentului Var/1920-1940), Albert Dalimier (1875-1936, Deputat al Departamentului Seine et Oise/1906–1919  si 1924–1936, Ministrul Coloniilor/6 septembrie–26 octobre 1933 în Guvernul condus de catre Édouard Daladier/1884-1970, „Professeur agrégé d’histoire”, în functie între 1938-1940, respectiv, 26 noiembrie 1933–9 ianuarie 1934,  în Guvernul condus de catre Camille Chautemps avocat si ulterior magistrat, fost Ministru al Justitiei/26 octobre–26 noiembrie 1933, în Guvernul condus de catre Albert Sarraut/1872–1962, avocat si jurnalist, în functie între 26 octombrie–24 noiembrie 1933), pe jurnalistii Albert Dubarry (redactorul sef al cotidianului radical de stânga „La Volonté”), Camille Aymard (actionar majoritar al cotidianului de dreapta „La Liberté”), Paul Lévy (directorul saptamanalului „Aux Ecoutes” si al ziarului „Le Rempart”, al carui actionar majoritar era SAPIENS societate creata de catre Stavisky),Pierre Darius  (redactor sef al saptamânalului „Bec et Ongles”), dar si pe Georges Pressard(procurorul Republicii de Paris, cumnatul  Presedintelui Consiliului de Ministrii Camille Chautemps). În privinta decesului lui Albert Prince, circumstantele ramân neelucidate, cu toate ca Inspectorul Pierre Bonny (1985–1944, un personaj istoric foarte controversat, un politist corupt, „cu un trend de viata” mult peste cel pe care îi permitea salariul sau de mic functionar al Sigurantei generale, colaborationist cu Regimul de la Vichy/1940–1944, executat pentru tradare nationala pe 27 decembrie în Fortareata Montrouge, pentru activitatea sa de epurare etnica, desfasurata în cadrul Sigurantei Generale aflata sub controlul Gestapului în timpul Ocupatiei germane) va aresta 3  raufacatori–criminali celebri, legendari, originari din Marsilia (Paul CarboneFrançois Spirito si  Gaëtan de Lussats).

Si într-adevar, Paul (Bonnaventure) Carbone(„Venture”, 1894-1943) considerat timp de câteva decenii cel mai „puternic” om din Marsilia si François Spirito (1900–1967) sunt 2 figuri emblematice si legendare ale mafiei franco–italiene, care au „lucrat” îmreuna (ca asociati) într-o serie de actiuni criminale de mare ampoloare si infractiuni de tip mafiot în „colaborare” cu politicieni si functionari ai justitiei corupti, în anii 1920–1940, gestionând mai multe case de tolerante si contrabanda dintre Italia si Franta (cu diferite obiecte prohibite, inclusiv, alimente–produse lactate, branzeturi, bauturi alcoolice, tigari, etc.), în perioada când aceasta din urma punea embargou pe produsele italienesti pentru sanctionarea Italiei fasciste (a lui Benito Mussolini), dupa invazia Etiopiei de catre aceasta (în cadrul celui de-al 2-lea Razboi al Italiei contra Imperiului Etiopiei – „Campania de la Abyssinie”/3 octombrie 1935 – 9 mai 1936). Ei se vor întâlni în Egipt unde vor „pune pe picioare” un adevarat mini impereiu al prostitutiei, dar nu peste mult timp vor intra în contact „direct” cu Joseph Marini („Capitaine des Corses”/1898-1984), o personalitate marcanta a crimei organizate corsicane (implicat între 1930–1936, într-o serie de fuziade–schimb intens de focuri – dintre bande rivale de raufacatori) cu care vor importa opium în Franta pentru a-l transorma în heroina si pentru a-l vinde, ulterior, în SUA, punând astfel „bazele” celebrei retele de trafic de stupefiante în 1937, „French Connexion” (Corsican Connection/activa între 1937-1990), îmreuna cu Charles (Lucky) Luciano (Salvatore Lucania/1897–1962), un gangster italo–american, de origine siciliana, imigrat în SUA îmreuna cu parintii sai în 1906, devenit cel de-al 2-lea sef  („Capo di tutti i capi”/ „Capo dei capi”) a acesteia (la nivel international), care importa heriona din Franta (expediata în Portul din Marsilia) cu destinatia SUA (în portul din New York). Atrag atentia asupra faptului ca aceasta organizatie criminala, una dintre cele mai mari din întreaga istorie a traficului de stupefiante (în care traficantii francezi erau principali furnizori ai organizatiilor criminale americane si în care crima organizata corsicana juca un rol important), desi îsi desfasura activitatea între Paris si New York (via Marsilia), avea o serie de „tulpini” implantate si la Bordeaux sau la Havre, unde morfina era importata din Orient (Turcia, Siria, respectiv, „Indochina franceza,”/1887-1954 astazi, Asia de Sud-Est continentala: Vietnam, Cambodgia, Laos, Birmania, Tailanda, Malaezia peninsulara, Singapore) si transformata în heroina în laboratoare performante (implantate în sudul Frantei), în care lucrau chimisti reputati. Înainte de 1939, Corsican union (sindicatul corsican) gestiona transferul de opium si de heriona dintre Indochina, pe de o parte, iar Sanghai (pentru China) si Marsilia (pentru Europa), pe de alta parte.

Înainte de „explozia” pietii între anii 1950–1960 , cu „structurarea” acesteia de catre Lucky Luciano si Antoine Guérini (1902–1967, un gangster celebru, figura legendara a crimei organizate franceze „specializat”, în perioada 1930-1965, printre altele si în jocuri de noroc, prostitutie si proxenetism), „French Connexion” expedia catre SUA, cca 270kg de heroina, lunar, pentru ca începând cu 1970, traficul sa fie estimat la cca 40–44 tone/an, adica, la  cca 80 % din consumatia de heroina americana (cu o puritate de 98%). Printre figurile remarcabile ale organizatiei criminale „French Connexion”  voi mentiona pe Joseph Orsini („Le Sanguinaire”, care dupa razboi a implementat o retea importanta de trafic de droguri în Canada) sau pe Auguste Joseph Ricord  („Le Commandant”, „Mr Héroïne”/1911–1985, auxiliar al Gestapoului în Franta–„La Carlingue”/1941-1944, din strada Lauriston n°93, sectorul 16–Paris, în timpul Regimului de la Vichy/1940–1944, sub Ocupatia Germana/cel de-al 3-lea Reich), condamnat pentru port de arma ilegal la 14 ani de recluziune criminala, un fost agent al tortionarului si sefului Gestapului (ca de altfel si Orisini, respectiv, Bonny), Henri Lafont (Henri Chamberlin/n.1902–condamnat la moarte pentru înata tradare si executat în Fortareata Montrouge pe 26 decembrie 1944), care ar fi „sponsorizat” traficul de heroina prin intermediul „French Connexion” sau pe Jean-Baptiste Croce („Jean–Bati“), arestat în 1972, inculpat pentru trafic de stpefiante de mare risc (cu circumstante agravante) si condamnat la 18 ani de recluziune criminala în 1973, gratie noii legii represive (în materie de trafic de droguri, votat în 1970) si Paul Damien Mondoloni, („Monsieur Paul”/„Petit Paul”, 1916–1985, un veteran al crimei organizate din Corsica si un intermediar al organizatiei nationale „Cosa Nostra” – mafia siciliana), arestat si condamnat la 10 ani de munca fortata pentru prima data în timpul Ocupatiei germane în Franta (pentru falsificarea cupoanelor de ratii alimentare distribuite populatiei) si încarcerat la închisoarea de maxima siguranta Eysses (Villeneuve-sur-Lot, Departamentul Lot et Garonne, Regiunea Nouvelle Aquitaine), creat prin decretul imperial din 16 iunie 1808, unde îl cunoaste pe Jean-Baptiste Croce si de unde evadeaza în 1944.

Primul mare jaf armat (dupa razboi) îl va comite pe 3 august 1949 în grup (de 5 oameni) cu unCitroën Traction Avant (produs între anii 1934–1057, în cca 760.000 de exemplare) în care victima este Sultanul Mohammed Chah, Aga Khan III (1877–1957), cel mai bogat om al epocii, al 48-lea Imam al musulmanilor ismaliti nazariti si sotia sa Yvonne Blanche Labrousse(„Om Habibeh”/1906–2000, Begum–titlu acordat sotiei favorite a Sultanului pe continentul indian), al 6-lea Miss France (în 1930, Miss Lyon în 1929), fata unui sofer de tramvai Adrien Labrousse si a unei croitorese Marie Bouet (originara din Lyon), care îsi cunoaste sotul în Egipt (cu ocazia unei competitii la care aceasta reprezenta Franta), casatorându-se cu acesta pe 9 octombrie 1944. În acest jaf, organizat de catre Paul Leca (1905–1966, o figura marcanta a mafiei din Marsilia) hotii reusesc sa fure, aproape toate bijuteriile Begum–ului care contineau diamante în valoare de cca 220 Mil FRF. Atacul are loc dupa ce cuplul paraseste vila sa luxoase din Cannet (regiunea urbana Cannes/astazi, Côte  d’Azur– Nice Métropole) în jurul prânzului pentru a ajunge (într-un  Cadillac) la Aeroportul din Nisa. Un bicilist încetineste limuzina (datorita mersului sinuos pe care îl are), iar ulterior, ea este blocata de catre Citroën–ul hotiilor, din care 3 raufacori înarmati coboara si jefuiesc cuplul, în special, Begum –ul careia „îi confisca” servieta de piele rosie plina cu bijuterii, printre care si cea „La Marquise” (cca 22 carate). Conform inspectorului–scriitor Roger Borniche (1919 –2017, care a facut 567 de arestari în cariera sa si a scris 28 de carti), hotii ar fi avut intentia sa o rapeasca pe Rita Hayworth (Margarita–Carmen Cansino/1918–1987, actrita si dansatoare americana, cu origini irlandeze, engeze si spaniole, un sex–simbol feminin în anii 1940), care împreuna cu logodnicul ei Printul Ali Khan (1911–1960, fiul lui Aga Khan III, si sot între 1949–1053 al lui Rita Hayworth), erau musafirii sultanului. Pe bateria Citroën –ului, politistii gasesc numarul de fabricatie al vehiculului, ceea ce îi va conduce pe acestia la garajul din Blancarde al lui Roger Sennanedj („Gros Roger”, participant si el la jaf), refugiat (între timp) la Geneva dupa jaf (împreuna cu prietena sa Renée Rémy). Acesta însa este asasinat de catre ceilalti membri ai grupului „pentru a nu-i putea turna”. Ceilalti membri ai grupului sunt arestati si inculpati pentru jaf armat.

Printre acestia si Jacques Benedetti, condamnat la 8 ani de detentie criminala, care se hotareste sa se razbune, motiv pentru care dupa liberare, el îl ucide pe Dominique Nicoli (un alt participant la jaf, eliberat mai devreme), unchiul lui Mondoloni, pe tersa unei berarii al cartierului Vieux-Port din Marsilia, pe 14 iulie 1958 (de Ziua Nationala a Frantei, în timpul focului intens de artificii). Arestat si condamnat pentru omor calificat, el va fi liberat în 1975, când decide „sa-si regleze conturile” si cu Mondoloni, care plateste cautiunea în 1952 (în timpul detentiei provizorii), iar dupa punerea sa în libertate pleaca în Mexic cu Jean-Baptiste Croce, la propunerea mentorului sau Ansan Bistoni, unde intra în contact cu Antoine D’Agostino, pentru a acorda sprijin la înfiintarea unei noi retele de trafic de heroina (care dupa arestarea lui  François Spirito si Joseph Orsini nu reuseste sa faca fata exportului de droguri în SUA). În sfârsit, tragând asupra lui la Sartène (în 1976),  Mondoloni va supravietui, care se va razbuna si el la rândul lui, iar în aprilie 1976, Benedetti va fi ucis cu 20 de gloante de calibrul 11.43.

Între timp însa, la începutul anului 1953, chiar cu ocazia primei lor „tranzactii”, Croce si Mondoloni sunt arestati în Texas în posesia drogurilor, iar dupa câteva luni de închisoare (preventiva) sunt expulzati în Mexic, unde îsi vor relua activitatile cu succes, pâna în 1955 când  D’Agostino va fi arestat. Într-un asemenea context „nefavorabil”, cei 2 pleaca în Canada (la Montreal), unde vor intra în legatura cu fratii Cotroni si Lucien Rivard (1914–2002, criminal si traficant de stupefiante canadian din Provincia Quebec, care în anii 1950 a participat  la traficul de heroina cu o puritate de 75%, pe teritoriul cubanez, pentru piata nord-americana, prin intermediul organizatiei „French Connexion”. Încarcerat în 1965 la închisoarea Bordeaux din Montreal, Rivard evadeaza, fiind însa prins, va fi extradat în SUA, unde va fi din nou încarcerat, dar ulterior,  va pune la punct o noua filiera de trafic de heroina împreuna cu Ansan Bistoni („Aga Kahn”) si prietenul acestuia Gebriel Graziani, respectiv, Dominique Nicoli(unchiul lui Mondoloni, ucis în 1958 de catre Jacques Benedetti), Dominique Albertini(chimistul supradotat al gruparii) si  fratii Venturi (dintre care pe Jean, l-au întâlnit în Canada).

Mentionez aici faptul ca în aceasta  perioada, clanul, Familia Cotroni (a fratilor Cotroni, creata la începutul anilor 1950), membra a mafiei siciliene „Cosa Nostra” canadiana era deosebit de influenta în sudul Provinciei Québec si în Provincia Ontario, pâna la aparitia Familiei Rizzutodin Montreal (fondata în 1953 de catre Nicolo Rizzuto/1924–2010, care va prelua si traficul de stupefiante în cele 2 provincii canadiene), considerata ca o bransa (ramura) a Familiei Bonanno  (una dintre cele 5 familii mafiote, cele mai influente la New York, fondata în 1931) de catre Giuseppe Carlo Bonanno („Joe Bananas”/1905–2002), care dupa moartea luiSalvatore Maranzano (1886–1931), preia afacerea acestuia, devenind astfel în 1964, un alt nou  „capo di tutti capi” a mafiei italo–americane. În ceea ce o priveste pe Familia Cotroni (condusa de catre Vincent CotroniVic/1910–1984, unul dintre fondatorii mafiei din Montreal si Frank Cotroni/1931–2004, originari din Calabre–Italia), acest clan este, practic, primul contact al cuplului format din Croce si Mondoloni cu „Franch Connexion”, care în aceasta perioada, îmreuna cu prietenul lor comun Bistoni, devin, „stâlpii” acesteia.

Utilizând „algoritmul vehiculelor blindate cu droguri” (încarcate în portul din Barcelona si „expediate” în cel de la New York, via Montreal sau Vera Cruz), ei vor putea alimenta piata americana de stpefiante cu cca 30kg de heroina pe luna.

Însa, extinderea impune stabilirea lui Croce si Mondoloni în Cuba, unde cei 2 vor fi gestionarii a câtorva cluburi de noapte si obtin comisione pe Slot machine  (jocuri mecanice–electronice–video) instalate la Havana. În noiembrie 1956, Mondoloni este arestat (în ciuda tuturor masurilor de protectie) si expulzat în Franta, iar în 1957 acesta este judecat în dosarul „Begum” (din 1949), dar nu va condamnat decât la 2 ani de închisoare, motiv pentru care în iulie 1957 este liberat (executându-si pedeapsa în detentie provizorie) si se stabileste în Mexic, de unde revine regulat în Franta si în Spania, respectiv, în Italia. Într-o strânsa colaborare cu mafia siciliana „Pizza Connection” (via Cuba respectiv, America de Sud), el va pune la punct si alte subfiliere ale traficului de droguri apatinând acesteia. Ucis pe 29 juillet 1985, spre deosebire de Croce (asociat ulterior cu Marcel Francisci/1919–1982, om de afcaeri, om politic si gangster corsican, fost Consilier general al Departamentului Corsica de Sud), care va fi condamnat la 18 ani de  recluziune criminala în 1973, în dosarul „Le Chalutier/thonier des Caprices des Temps”), Mondoloni nu va fi niciodata condamnat pentru trafic de droguri.

Un loc deosebit de important în cadrul organizatiei joaca si Joseph (Jo) Cesari („Monsieur 98 %”-„Chimiste aux mains d’or”/1915–1972, de origine corsicana), celebru chimist, specializat în prelucrareea opiumlui si purificarea heroinei, ca de altfel si  Jean–Claude Kella  („Yeux bleus”/„Le diable”, 1945–2014, traficant de droguri si criminal francez care va petrece 25 de ani în detentie, dintre care primii 9 ani/între vârsta de 25–34 de ani, într-o închisoare de maxima siguranta în Atlanta, pâna în 1979 când va fi liberat contra unei cautiuni de 700.000$US). În 1988 el este însa din nou arestat în Mexic pentru un trafic de 700kg de  cocaina, dar în 1992 el va fi achitat în dosar si se întoarce la Toulon (Departamentul Var). Interpelat însa peste putin timp, tot pentru trafic de stupefiante, el va fi liberat în 1993 contra unei cautiuni de 800.000FRF, dar numai dupa denuntarea lui François Scapula („Françis le Brun”/”Scapu la Balance”–turnatorul, n.1945, un mare chimist însarcinat cu transformarea morfinei în heroina, într-un procent de 90% în laboratoare clandestine din sudul Frantei, originar din Marsilia) care îsi face debutul în crima organizata în cartierul Endoume împreuna cu Homère Filippi si cu care vor face mai multe sejururi în inchisoare, înainte de a participa la traficul de droguri international al retelei „French Connexion” îmreuna cu Tany Zampa (Gaetano Zampa/1933–1984, unul dintre ultimii „giganti” ai mafiei siciliene din Marsilia, devenit celebru pentru jaful de 1,6 Mil FRF comis în noaptea de 31 decembrie 1960–1 ianuarie 1961 la Caisse d’Allocations Familiales des Bouches-du-Rhône, pentru care va efectua 4 ani si 7 luni de închisoare în ciuda probelor irefutabile contra lui) si Francis Vanverberghe („Francis le Belge”/1946-2000, fiul fostului legionar François Vanverberghe, cu origini belgiene, un alt mare sef al „French Connexion”).Scapula a lucrat atât pentru „French Connexion” si mafia siciliana („Cosa Nostra”), cât si pentru alte organizatii criminale (de trafic de stupefiante) asiatice si americane, deci avea o serie de informatii despre membri retelelor internationale de droguri.

Acesta scapa investigatiilor facute în 1981 de catre Judecatorul de Instructie Pierre Michel(1943–1981), asasinat pe 21 octombrie 1981 la Marsilia (cel de-al 2-lea asasinat dupa al 2-lea Razboi mondial, dupa cel al lui François Renaud/1923–1975) de catre 2 membri ai French Connexion pe o motoreta François Checchi (ucigasul) si Charles Altiéri (soferul) – condamnati pe 30 iunie 1988 la închisoare pe viata cu 18 ani perioada de siguranta la comanda lui François Girard si Homère Filippi (condamnati la închisoare pe viata prin contummacie pe 19 aprilie 1991). Informatiile despre asasinarea lui Pierre Michel sunt furnizate de catre Scapula, interpelat pe 10 octombrie 1985 în Elvetia (la Fribourg), contra non extradarii sale în Franta, cu sprijinul acordat de catre DEA american (Drug Enforcement Administration, infiintat relativ recent, în 1973). Audiat si de catre autoritatile antidrog americane (pentru a-i identifica si pe membri mafiei  italo–americane) care îi promit inregistrarea lui în fisierul „protectiei martorilor” în SUA (operatie estetica, o noua identitate, reconvertirea sa într-o noua viata, etc.), în ciuda faptului ca accepta, autoritatile franceze refuza extradarea lui Scapula în SUA, evident, cu acordul autoritatilor elvetiene. În plus, Scapula va furniza autoritatilor franceze, si o serie de informatii legate de leaderii retelei „French Connexion” (în special despre tranzactia de 20kg de heroina a lui Francis le Belge).

Încarcerat din 1985, Scapula este judecat si condamnat în Elvetia la 20 de ani de recluziune criminala, dar în decembrie 1991 el va fi judecat si în Franta de catre Curtea cu Jurati Paris, în legatura cu un trafic cu hasis cu Liban, pentru care este condamnat la 18 ani de recluziune criminala. Pentru a scăpa de represalii, Scapula ramâne încarcerat în Elvetia pâna în anul 2000 când evadeaza si dispare fara urma, ceea ce nu va fi divulgat societatii civile decât în 2001, ceea ce ne face sa credem ca acesta ar fi fost extradat (de maniera mascata) autoritatilor americane (si tranferat în secret, în SUA).

În ceea ce îl priveste pe Jean–Claude Kella, care l-a denuntat pe Scapula, în  1998 este arestat în dosarul „Topaze” (trafic  de canabis între Maroc si sud-estul Frantei, respectiv, de cocaina, tranzitând prin Brazilia între 1996–1998), o „prelungire prin continuitate” al dosarului „Ocean”, în care Antoine Cossu (fost cumnat cu Francis Le Belge), respectiv, fratii Pascal si Franck(„Lucky Luke”) Perletto, îmreuna cu alti membri ai „French Connexion” sunt responsabili de un vast trafic de droguri (5 tone de canabis si 500kg de heroina). Într-un proces în fata unei Curti cu Jurati Speciale (compus numai din magistri, 7 în Prima instanta si 9 în Apel) pe 5 mai 2003 la Aix en Provence, Pascal Perletto este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala (confirmat si în Apel), iar Frank Perletto, la 17 ani de recluziune criminala prin contumacie (evadat în timpul detentiei sale provizorii cu un elicopter din închisoarea Luynes – regiunea urbana a Marsiliei) si la 14 ani în Apel. Din contra, Antoine Cossu, achitat la proces, este arestat în Austria în noaptea de 12–13 iunie 2014, banuit ca ar fi planificat un atac contra unui furgon blindat (transportator de fonduri în cash).

În dosarul „Topaze”, alaturi de Jean–Claude Kella, apar o serie de „personalitati” ai traficului de stupefiante (rasini de canabis marocan si marijuana mexicana) între august 199 – ianuarie 1995, prin intermediul „French Connexion” (deja amintite): Francis le BelgeAntoine Cossu(„Tony l’anguille”/anghila), fratii Pascal Perletto si Franck Perletto, dar si nume noi: Jean-Pierre Gandebœuf, Alain Tavera, Abdeslam Ben Dohhou, Aimé Béranger, Alain Busso, Jean-Paul Baudino, Frédéric Perlungo, Farid Berrhama. În procesul din 9 noiembrie 2004, Cossu („bancherul” retelei de trafic) este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala (redusa în Apel pe 29 septembrie 2006, sub presedintia lui Patrick Vogt, la 18 ani), Gandebœuf („organizatorul”), la 18 ani de recluziune criminala (redusa în Apel la 15 ani), iar ceilalti 2 „sefi”, responsabili cu „dirijarea si gestionarea” retelei, Tavera la 15 ani (redusa în Apel la 12 ani) si Ben Dohhou la 8 ani, ca de altfel si Franck Perletto (pedeasa confirmata si în Apel), în timp ce Kella va fi sanctionat cu 15 ani de recluziune criminala. Pascal Perletto a investit enorm în sportul local, în special în Rugby  (Rugby club toulonnais) dar si în fotbal (Sporting Club de Toulon), iar la începutul anului 2003 când este interpelat el detinea 4 societati în Franta si 4 în România, fiind si în relatii, „mai mult decât apropiate” cu o serie de politisti locali (inclusiv, români). Liberat conditionat pe 16 martie 2011, el este ucis în seara de 1 iunie în cadrul unei „reglari de conturi” în cartierul Aguillon la Toulon. „Ultimul mohican” al retelei, Christian Frédérick (de origine corsicana, atunci în vaârsta de 74 de ani, necunoscut marelui public), fost proprietar în anii 70, a unui mare local parizian (în plin centru– Place de l’Etoile) era în cavala (fuga) si aflat din 11 ianuarie 2000 sub incidenta unui mandat de arestare european. El a fost arestat în decembrie 2014, în Belgia, întâmplator, cu ocazia unei declaratii, legata de pierderea documentelor sale de identitate. Ïn sfârsit, liberat conditionat în septembrie 2009, Jean–Claude Kella moare de cancer de plamâni pe 8 iulie 2014. În ceea ce îl priveste pe Gaëtan (Gaetano)–Louis–Albert  Zampa (Tany Zampa) care devine celebru dupa „lovitura” lui de 1,6 Mil.FRF la Casa de Alocatii Familiale al Departamentului Bouches du Rhône (din Marsilia) si între timp un „padrino”  influent al al „French Connexion”, acesta va avea 2 conflicte (deosebit de sângeroase) cu 2 dintre rivalii sai (fosti „subalternii”): Jacques Imbert („Jacky Le Mat”–Nebunul, „le Matou”, „le Pacha” sau „l’Immortel”/n.1929, unul dintre ultimii mari sefi ai mafiei din Marsilia si un supravietuitor al acesteia), dar în special, cu Francis Le Belge care îi va face concurenta serioasa prin intermediul „capriciilor tmpurilor”. Pe 29 februarie 1972 vamesii francezi vor sesiza la bordul vaporului „Caprice des Temps” (un vas de cca 20m lungime, parasind portul Villefranche sur Mer/Côte d’Azur–Nice Métropole), care transporta oficial „creveti” cu destinatia Miami (Florida) în SUA, o cantitate record de heroina (425Kg, cu o valoare de cca 40Mil$US pe piata neagra americana), cea mai mare cantitate care a fost sesizata (confiscata) în Marea Mediterana. Este vorba de cel de-al 3-lea transport pe care va efectua vaporul „Caprice des Temps”. În acest dosar complex de trafic de stupefiante vor fi implicati atât Jean-Claude Kella, Francis Le Belge si un asociat al lui Kella, Laurent Fiocconi („Charlot“, „Lolo”, „El Mago”/n.1941, traficant de droguri de origine corsicana, cu mai multe condamnari si evadari, 17 ani de detentie si 16 ani de cavala/fuga, asociat fidel al lui Kella, iar ulterior cu niste retele de trafic de droguri columbiene) cât si alti traficanti, printre care mentionez (pe cei mai importanti si cunoscuti): Jo SignoliDominique Giudicelli si Alexandre Orsatelli.

Originar dintr-o familie de caizi (dupa „caïds”–sefi  de banda de raufacatori) din Corsica care creste între barurile din Place Pigalle (de la Paris) si bordelurile (casele de toleranta) de pe Coasta de azur (de la Nisa), Laurent Fiocconi îl cunoaste pe Francis Le Belge în 1968, la „recomandarile” acesta se orienta catre  traficul de stupefiante, având ulterior printre clientii sai si personaje care au facut subiectul unor filme celebre: Franck  Lucas (n.1930), celebru dealer de heroina, seful unei organizatii criminale bazata în cartierul Harlem din New York (în American Gangster) sau Louis Cirillo (în  Goodfellas). Arestat si încarcerat în SUA, el reuseste sa evadeze si sa se refugieze în Columbia, unde va lucra în laboratoarele clandestine ale junglei columbiene, pâna la arestarea si încarcera lui, dupa care, ca urmare a liberarii lui în 2000, revine în Franta, în Corsica sa natala, la Pietralba, unde publica o carte „Le Colombien” – Éditions du Toucan/2009 în colaborare cu jurnalistul si scriitorul Jérôme Pierrat(n.1971, istoric, specializat în criminologie, redactor sef al Tatouage magazine) în care poveste cu detalii viata lui de gangster si narcotraficant).

Primul voiaj al vasului „Caprice des Temps”, umplut cu cca 100kg de heroina (care pleaca sub comanda  Capt. Marcel Boucan din portul  Les Sables-d’Olonne, prefectura Deparetamentului  Vendée, Regiunea administrativa  Pays de la Loire, între Nantes si La Rochelle, pe coasta Oceanului Atlantic) si organizat de catre Fiocconi si Kella, are loc în aprilie 1970 (dupa ce în 1968 l-au cunoscut pe Francis Le Belge, unul dintre „sponsorii” transporturilor de droguri catre SUA, via Miami din Florida). Vaporul ajunge ajunge la destinatie via Insulele Canare si Insulele Caraibe dupa o escala escala la Pointe à Pitre (Subprefectura Departamentului–Regiune Guadelupa, Colectivitate teritoriala franceza „Outre Mer”). Acest transport va „degaja” un beneficiu de cca 8 MilFRF, dar cei 2 organizatori, nu vor putea sarbatori foarte mult timp reusita lor „profesionala” (în Italia), pentru ca în luna august 1970 vor fi arestati la Genova si extradati în octombrie 1971 în SUA, ca urmare a implicarii lor într-o serie de dosare (în derulare) legate de importul în SUA a cca 7,5 – 8 tone de heroina. Liberarea lor va fi conditionata de plata unei cautiuni în valoare de 250.000$US, platita pe 3 noiemnrie 1971 (dupa ce în 1969, când erau în cautarea unui capitan de vas care sa asigure transportul de droguri la bordul vasului „Caprices des Temps” din Franta în SUA, au fost arstati–în urma unui denunt–si pusi în libertate contra unei cautiuni în valoare de 200.000$US). Dar din pacate pentu ei, peste o numai saptamâna vor fi arestati din nou, într-un alt dosar, cel al lui André Labay (n.1922, care dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial–în care va fi mobilizat ca medic auxiliar–deschide o firma de import–export americana cu sediul în Maroc), foarte benefica, în special datorita importului de material textil din Polonia, care, prelucrat si transformat în îmbracaminte de lux va fi exportat în SUA. În 1948, acesta se stabileste la Dakar (în Senegal) unde cu sprijinul autoritatilor locale va deschide o companie de avioane–taxi, iar mai târiu, bani câstigati, îi va investi în Tunisia (în operatiuni imobiliare si infrastructuri rutiere, devenind presedintele „Marilor lucrari franco–tunisiene”).

În 1961 este este în Katanga (provincia cea mai meridionala a Republicii Democratice Congo) pentru a combate (a lupta) sub comanda lui Roger Faulques (1924–2011, absolvent al Scolii Militare Speciale Saint Cyr si ofiter parasutist al Legiunii, distins cu o serie de decoratii, printre care: Mare Ofiter al Legiunii Straine/Decret din 16 aprilie 2004, Commandeur din 19 iulie 1960, Crucea Razboiului/1939 – 1945, Crucea Razboiului „operatiuni externe” de 8 ori, Crucea Valorii Militare de 3 ori, Crucea Combatantului, Medalia Coloniala cu mentiunea „Extreme–Orient”/Indochina, Medaliile Comemorative pentru cel de-al 2-lea Razboi Mondial/1939 – 1945, Razboiul Indochinei, Operatiunea Suez, Militarii raniti, etc.). Ca urmare, Prim–Ministrul Cyrille Acloula (1921–1978, în functie între 2 august 1961–30 iunie 1964) îl angajeaza si îi încredinteaza serviciile de informatii. În sârsit, dupa o experienta „profesionala” care va fi atât furtunuoasa cât si  tumultuoasa, Labay se va ocupa un timp în Yemen si de vânzarea de timbre din aur pe care sunt gravate chipul fostului presedinte al fostei Germanii Federale Konrad Adenauer (1876–1967, în functie între 1949– 963), iar în 1966 se va stabili la Port-au-Prince în Haiti, unde îsi ofera serviciile Presedintelui–dictator François Duvalier („Papa Doc”/1907–1971, în functie între 1975–1971) si se va implica în tot felul de trafic existent în regiune, ca intermediar într-o serie de tranzactii între SUA, Haiti si Grecia, dupa ce va efectua si câteva misiuni secrete în Caraibe (Antile), în Algeria si în SUA, în contul SDECE (Serviciul de Documentare Externa si de Contraspionaj de la Port-au-Prince) al carui sef era.

Ca urmare, îsi cumpara o insula, pe care revinde mai târziu cu un beneficiu de 3 MilFRF, dupa care înfiinteaza o fabrica de confectii Fenwick Corporation S.A (dupa numele unei prieteneElisabeth Fenwick), care va desfasura activitati de strângere de informatii si trafic de droguri, sub acoperire. Datorita contactelor si realatiilor pe care le are André Labay în „industria stupefiantelor”, DEA american începe sa-l banuiasca pe acesta ca ar fi un „insotitor al transporturilor de droguri” livrate prin intermediul organizatiei criminale  „French Connexion”.Si într-adevar, acesta avea contacte strânse cu Marcel Francisciunul dintre patronul jocurilor de noroc din Orient dar si în Franta (pe care îl viteaza desori în cazinoul pe care îl dirija la Beirut) si cu clanul Zemmour (o fraterie de 5 raufacatori, originari dintr-o familie de evrei algerieni din Sétif si cunoscuti în crima organizata în anii 1970 sub pseudonimul „Les Z”–de la Zemmour:Roland Zemmour/1925–1947, Théodore Zemmour/n.1927, William Zemmour/1930–1975, Gilbert Zemmour/1935–1983 si Edgard Zemmour/1937–1983), fiind vazut nu rareori si în compania unor membri ai celebrei familii mafiote Bonnano din New York, respectiv, Max Intrator („maître des jeux”) al dicatorului cubanez Rubén Fulgencio Batista y Zaldívar(1901–1973, în functie între 1952–1959).

Laby se înâlneste si cu Yacef Saadi (n.1928, scriitor, cineast, fost senator în Conseil de la Nation – Camera Superioara a Parlamentului bicameral Algerian, fost combatant si sef de comando al FLN–Frontul National de Eliberare al Algeriei din Kasbah d’Algerorasul vechi/medina, al orasului Alger si sef al zonei autonome Alger/între    7 ianuarie 1957–9 octombrie 1957, în timpul razboiului Algeriei/1 noiembrie 1954–9  septembrie 1962). În ciuda faptului ca Saadi are interdictie de a intra în Franta (ca urmare a realizarii filmului antifrancez „La Bataille d’Alger”/Batalia de la Alger), acesta va petrece, totusi, în 1968, 2 saptamâni la Paris si va fi vazut, inclusiv, în compania lui Labay (atunci, seful antenei SDECE – Serviciul de Documentare Externa si de Contraspionaj la Port-au-Prince), care ar fi fost implicat (printre altele) si în disparitia pe 29 octombrie 1965 a lui El Mehdi Ben Barka (1920–1965, om politic marocan panafricanist si sustinator al Lumii a 3-a), unul dintre principalii opozanti socialisti ai regelui Hassan II (1929–1999) aflat în fruntea Regatului Maroc între 1961–1999. Ben Barka ar fi fot rapit în timp ce urma sa se întâlneasca cu „cineva” la Beraria Lipp (din Bulevardul Saint Germain n°51), fondata de catre Léonard Lipp si sotia sa Pétronille pe 27 octombrie 1880 (care decerneaza în fiecare an Premiul Literar Cazes, în onoarea unuia dintre vechii sai proprietari), iar în acest act criminal (care este în curs de soltionare înca si astazi dupa aproape 33 de ani!), implicarea autoritatilor politice, marocane, franceze si israeliane, este mai mult decât controversta.

Cum afacerile lui Labay sunt din ce în ce mai „înfloritoare”, acesta îsi cumpara si un hotel (Pierre 1er al Serbiei la Paris) în valoare de cca 16 Mil FRF si frecventeaza mediul cinematografic parizian, sponsorizând filme care întâmpinau dificultati financiare (în realizarea lor), printre care si Le Deuxième Souffle (producator  Charles Lumbroso, în regia lui Jean-Pierre Melville), pe care îl subventioneaza cu suma de 700.000FRF (cu conditia ca numele sau sa fie pe mentionat pe generic). Dar nu peste mult începe si decaderea (decadenta) lui. Pentru ca pe 6 octombrie 1971, André Labay, oficial, om de afaceri onorabil (industrias în domeniul textilei, promotor imobiliar si constructor, producator ocazional de filme), proprietar de avioane-taxi  de locatie,  respectiv, de imobile de lux, atât la Paris, pe Av. de Pierre 1er  al Serbiei (cartier Champs Elysées), pe Av. Gabriel (cartierul Place de la Concorde), la Marly-le-Roi (Grandes Terres) în Departamentul Yvelines (regiunea pariziana), unde se afla si o resedinta a sa, etc., cât si în strainatate, supravegheat de catre politisti „de ceva vreme”, este arestat dupa un RDV (Randez–vous/întâlnire…de „gradul 3”) cu 3 cunoscuti traficanti de droguri (Georges Burait/în vârsta de 31 de ani, André Lajoux/în vârsta de 29 de ani si Antoine Grisoni /în vârsta de 41 ani), dupa coborârea dintr-un vehicul de locatie marca Volkswagen, în parkingul rezidentei sale.

Pentru ca în portbagajul acestuia sunt descoperite (gasite) de catre politisti cele 5 valize de lux, Vuitton (cumparate în prealabil pe Av. Marceau) continând 106kg de heroina aranjate în pungi (valorând cca 9Mil$US pe piata neagra). În cursul zilei urmatoare vor fi arestati si cei „3 muschetari” complici, în timp ce un al 4-lea, „D’Artagnan”, Roger Preiss (Éric/în vârsta de 35 de ani), în asteptarea receptionarii „marfii”, va fi arestat la New York.  Dar arestarile practicate de catre politistii francezi si americani vor continua în rândul traficantilor de droguri, ai membrilor „French Connexion” (inclusiv cu cele ale lui Laurent Fiocconi si Jean–Claude Kellacunoscuti narcotraficanti,  considerati ca organizatori responsabil cu transporturile).

În ceea ce îl priveste pe Labay, s-ar parea ca în ziua precedenta arestarii lui, acesta, ar fi avut un RDV, în jurul orei 10h00, la Consulatul General al SUA de la Paris, cu Directorul Regional al Biroului de Narcotice M. Jack Kiere, pentru a solicita „sprijin” din partea acestuia ca sa sa-si poate insoti „marfa” pâna în SUA „în siguranta” (pentru a 4-a oara). Ceea ce ar mai fi facut de altfel si în contul CIA pe când  era agent în Haiti.

În urma instrumentarii dosarului de catre Judectorul de instructie Roussel, pe 19 mai 1972,Jean-Claude Kella este condamnat 20 de ani de recluziune criminala, iar Laurent Fiocconi(fiind în cavala/fuga) la 30 de ani de recluziune criminala (prin contumacie), cautiunea lor fiind fixata la 700.000$US, care nu a mai fost platita, având în vederesi anihilarea filierei. Un alt complice de-al lor în SUA (atunci, cel mai important client al „French Connexion”) Louis Cirillo(„capo” al familiei mafiote italo–americane Genovese de la New York), a fost condamnat si el la 25 de ani de recluziune criminala, iar mai târziu, în 1977, Francis le Belge si un alt apropiat (complice) al acestuia, Dominique Giudicelli (unul dintre principalii al traficului cu vasul „Caprices des Temps”) vor fi si ei condamnati la 12 ani, respectiv, 14 ani de recluziune criminala. Între timp, vasul va efectua un al 2-lea transport în primavara anului 1971, care (având în vedere „scoaterea din circuit” a traficantilor Kella si Fiocconi), va fi organizat si receptionat la New York de catre Alexandre Orsatelli, îmreuna cu prietenul sau Ange Santoni. În aceasta perioada, aflat înca în arest preventiv, Laurent Fiocconi reuseste sa evadeze din penitenciarul de la Nw York, iar în 1972 si din ce de maxima siguranta de la Atlanta (cu ajutorul unor complici înarmati cu bazooka – aruncător de grenade antitanc portativ, folosit între 1942–1975  pe scară largă de catre armata americană)  si sa fuga în Columbia („patria” drogurilor), unde Cartelul era dirijat pe atunci de catre celebrul narcotraficant  Pablo Emilio Escobar Gaviria („Regele Cocainei”– cel  mai bogat criminal din istorie/1949–1993, care furniza cca 80% din cocaina consumata de catre americani, cu o cifra de anuala de afaceri de cca 22Md$US si o avere neta de cca 30Md$US – astazi, cca 55Md$USPPA/pe putere de cumparare).

În Columbia se face „adoptat” (pentru o mare suma de bani de catre un columbian, fiind declarat cetatean în 1977) si îsi cunoaste sotia, Bedoya, pe atunci sub numele fals (pe care de fapt îl schimba, periodic) sub numele de Thomas Guillerme (motiv pentru care cel de-al 2-lea copil al sau se va numi Thomas). Ulterior, arestat pentru trafic de cocaina si încarcerat la închisoarea din Picotta (ocazie cu care sotia sa afla identitatea reala a sotului ei), Fiocconi încearca prin diferite mecanisme de coruptie (contra sumei de 15.000$US), în care l-ar fi fost implicat si pe directorul închisorii, sa-si recapete libertatea, dar acesta refuza, ceea ce îl va determina sa evadeze din nou (dar pe cont propriu si fara violenta) într-o cutie de carton (prin acoperis) si sa se refugieze (împreuna cu familia – sotia sa si cei 2 copii) la Bogota, de unde se va „exila” în jungla columbiana.Acolo, indienilor le „da o lectie” de chimie, prin extractia cocainei (cca 25g, în loc de 8g cât reuseau acestia) dintr-o cantitate standard de „materie prima” (Erythroxylum coca – planta care crește sub formă de arbuști si poat atinge cca 5 m înălțime), de unde vine si pseudoniml lui de magician („El Mago“). În paralel, va lucra si pentru Hector Roldan, un narcotraficant din Cali (oficial, importator de vehicule BMW), apropiat lui Pablo Escobar, care vrând sa se lanseze în traficul de heroina va face apel la Fiocconi pentru a-i gasi un bun chimist francez (dornic sa se îmbogateasca peste noapte), dar, acesta din urma, este din nou arestat si încarcerat timp de 16 ani. Liberat în 2000, el se întoarce în Franta, în Corsica sa natala si se hotareste sa se retraga din activitatea criminala. Dar spre mirarea lui, în 2003 este inculpat si încarcerat preventiv timp de 2 ani pentru „asociere de raufacatori” ca urmare a unui apel telefonic adresat unui prieten ,care, fara sa fi stiut el, facea contrabanda cu tigari si era urmarit. Ca urmare, va fi despagubit de catre Comisia de Indemnizare cu 35.000€, ca victima a unei erori judiciare (a se vedea pentru detalii articolele autorului:  Repararea erorilor judiciare în Franta). Dar nu peste foarte mult timp, pe 23 noiembrie 2012, Fiocconi, va fi arestat din nou pentru trafic de stupefiante în Spania la bordul unui vehicul inmatriculat în Corsica, cu ocazia unui control rutier, pe autostrada care leaga Franta de Spania în proximitatea localitatii Perthus. În vehicul sunt descoperite 300kg de sapun, care, dupa parerea vamesilor puteau a contina cocaina în stare lichida. Analizele de laborator vor arata însa contrariul. Cu alte cuvinte, a fost vorba din nou, de o alarma falsa.

Dar în 2015, îl gasim pe Fiocconi din nou cercetat penal de catre Parchetul de pe lânga TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Marsilia într-un dosar foarte mediatizat (”Papy Connexion”), un vast trafic de stupefiante între America de Sud si Europa, în care implicarea lui pare sa fi fost reala, pentru ca pe 6 noiembrie 2015, atât el cât vechiul sau prieten si asociat Jo Signoli (figura legendara a retelei „French Connexion”/ 78 de ani, cel mai în vârsta al grupului „Papy Connexion”) vor fi fi condamnati de catre Tribunalul Corectional din Marsilia, la 6 ani de închisoare si la 50.000€ amenda penala. Mentionez aici faptul ca în acest dosar au fost inculpati în total 15 persoane cu o medie de vârsta de 65 de ani (printre care alaturi de cei mentionati si Jacky Slovinsky/61 de ani, respectiv, companiul sau Valérie Hachimi/47 de ani, respectiv,Savellin Savelli/74 de ani, Ange Buresi/49 de ani, Serge Navarro/54 de ani, Jean-Robert Erera –„recrutorul” grupului, un apropiat al lui Raymond Mihière – seful grupului, unul dintre cei 5 fosti încarcerati în detentie provizorie dintre cei 15 inculpati) care au fost sanctionati cu pedepse cuprinse între 2-12 ani de închisoare cu o perioada de siguranta de 2/3 din pedeapsa si cu 100.000€ amenda penala. În timp ce Avocatul acuzarii reprezentând Ministerul Public, Eric Emmanuelidis, a solicitat între 5-15 ani de detentie criminala contra principalilor responsabili ai organizatiei „Papy Connexuion” si între 2-3 de închisoare contra celorlati implicati în trafic. Pedeapsa cea mai mare a fost pronuntata de catre Patrick Ardid presedintele Curtii Corectionale, contra lui Raymond Mihière („Le Chinois” – chinezul/în vârsta de 64 de ani), care ar fi fost seful retelei si contra caruia, Ministerul Public ar fi solicitat 15 ani de recuziune criminala (cu o perioada de siguranta de 2/3 din pedeapsa) si 150.000€ amenda penala, respectiv, între 8-10 de detentie criminala contra lui Laurent Fiocconi si Jo Signoli.

În sfârsit, tot în 1972,  dupa esecul „capriciilor timpurilor” („Les Caprisces des Temps”), Tany Zampa, îmreuna cu oamenii sai, vor deturna o importanta încarcatura de heroina (în valoare de cca 600.000FRF) destinata lui Francis Le Belge, cu scopul de a-l înlatura, definitiv, de pe „piata” narcoticelor. Prevazând însa o riposta din partea lui Le Belge, 2 oameni ai lui Zampa vor asasina pe 5 septembrie 1972, la Cannet (regiunea urbana Cannes) pe Robert Di RussoJean-Claude Bonello  si  Daniel Lamberti, unul dintre asasini fiind ucis pe 14 octombrie 1972 în Corsica, iar celalat pe 28 octombrie 1972. Ca urmare, pe 26 decembrie 1972, respectiv, în luma februarie 1973, alti 3 „colaboratori apropiati” ai lui Le Belge sunt ucisi la Belle-de-Mai (un cartier din sectoru 2 al Marsiliei). Ca urmare, Francis Le Belge riposteaza (într-adevar), iar pe 31 martie 1973 în cadrul unei fuziade (schimb intens de focuri de arma), 4 oameni ai lui Tampa (dintre care 2 foarte apropiati) vor fi ucisi în barul Tanagra din Marsilia (Joseph Lomini/”Le Toréador”–unul dintre cei care l’au escrocat pe Le Belge, Ansan Bistoni/„Aga Khan”–unul dintre „grei” retelei „Franch Connexion”,  Jean-Claude Napoletano – un mic borfas de „bani putini” si patronul barului). Arestarea în noiembrie 1973 si condamnarea lui Le Belge la 3 ani de închisoare cu executare pentru „proxenetism agravat (cu circumstante agravante), detentie de arme de foc si documente false de identitate” si în 1977, la 12 ani de detentie criminala cu executare pentru „trafic de heroina” (cu interdictie de sejur timp de 5 ani în regiunile marilor metropole franceze: Métropole du Grand Paris, Lyon Métropole si Aix-Marseille Métropole), va pune capat confruntarilor sângeroase dintre acesta si Tany Zampa. Dintre cei 10 ani si 9 luni petrecuti în detentie (în perioada 1973–1984), Le Belge (care locuia confortabil într-un apartament luxos pe strada Byron în Cartierul Champs Elysées la Paris) va fi încarcerat timp de 7 ani la Maison Centrale Poissy (închisoare de maxima siguranta în regiunea urbana pariziana cu 230 de locuri) aflat în centrul istoric al orasului vechi construit în 1645, distrus în parte în timpul Revolutiei franceze (5 mai 1789–9 noiembrie 1799), devenit în perioada 1811–1817  un centru pentru ingrijirea ranitilor ale Armatei franceze, convertit pe 3 octombrie 1821 în centru de detentie (în zilele noastre, pentru detinuti „recuperabili” din punct de vedere social). Dupa liberarea lui din închisoare în iunie 1984 pentru „buna conduita” sub control judiciar (unde Le Belge a citit si studiat foarte mult, în special documente de filozofie) si cu interdictie de sejur în marile metropole, respectiv, regiunile lor metropolitane, Le Belge se stabileste în nordul Frantei, însa va reveni regulat în vila sa luxuoasa de la Vitrolles (Métropole d’Aix–Marseille), unde organizeaza reuniuni, îmreuna cu vechiul sau prieten si fost cumnat Antoine Cossu (Tony l’Anguille), în compania noilor sai oameni de „incredere”, multi dintre ei determinati si foarte periculosi (Laurent Boglietti/„Lolo”, Jean–Jacques  MailletNoël MariottiPatrick  Fontana) cu care va prelua si controlul traficului de stupefiante aflata sub comanda lui Zampa (în urma decesului acestuia pe 16 august 1984), mai ales cu sprijinul lui Jacky Le Mat (cu 17 ani mai în vârsta devenit „mentorul sau” ca urmare a „semnarii” unui pact de neagresiune), cu care între 1985–1987  va „elimina” 10 concurenti (de pe piata), printre care si pe Christian Betta,împreuna cu cei 2 asociati ai sai (în mai 1986) si pe Gérard Vigier (în februarie 1987).Din contra, denuntat în 1986 pentru trafic de heroina de catre François Scapula (turnatorul), le Belge, este arestat în 1988 si va petrece aproape 4 ani si 8 luni în detentie provizorie, dupa care va fi lasat în libertate (pe 4 decembrie 1992) dupa plata unei cautiuni de 1.500.000FRF (cca 225.000€), în timp ce pe 1 septembrie 1989, José Vanverberghe (fratele lui Le Belge) desi implicat putin în „afacerile” fratelui sau este ucis de catre Bernard Bousquel (un criminal implicat în jafuri armate), „disparut” fara urma peste 2 zile. Dar Le Belge nu se lasa, pentru ca în 1993, cu o echipa de „elita” (compusa din Boglietti, Maillet, Mariotti si Fontana) va lichida în cadrul „razboaielor localurilor/cluburilor de noapte”, în primul rând pe (pe 8 iunie, la Marsilia) peHenri Maridet, iar ulterior, pe Robert Dahan si fiul sau Mickaël Jean-Pierre Jativa siDominique Fontana. Conflictul se va termina în 1994 ca urmare a unei vaste operatiuni politienesti, în care vor fi arestati atât Le Belge cât si Jacky Le Mat. Le Belge desi este inculpat pe 23 noiembrie 1993, pe 14 decembrie 1994 este disculpat si eliberat din „lipsa de probe materiale fiabile”. În timp ce Jacky Le Mat este achitat la proces. Dupa acest eveniment, le Belge renunta la Marsilia, cedând interesele sale lui Le Mat si se hotareste sa se impuna ca leader în „domeniu” (pe plan national) la Paris, unde îsi cumpara un apartament luxos în „buricul târgului” pe strada Byron (Champs Elysées) si traieste „confortabil” din afacerea cu Slot machine  ilegale si prostitutie în „Triunghiul de Aur” parizian (o parte a cartierului Champs Elysées din sectorul 18, delimitat de catre bulevardele Montaigne, Champs Elysées si George V) care „gazduieste” familiile pariziane înstarite, întreprinderi si magazine de lux. Desi pe 22 martie 2000 este arestat pentru proxenetism cu circumstante agravante, pe 16 mai este lasat în libertate contra unei cautiuni de 800.000€, dar libertatea nu-i va fi de lunga durata pentru ca pe 27 septembrie este asasinat de catre un ucigas (aflat pe o motoreta, condusa de catre un complice) în cafeneau „L’Artois Club” (din sectorul 18) cu 7 gloante (de calibrul 11.43), iar pe 15 octombrie 2002, alti 2 nepoti de ai-lui sunt asasinati la Marsilia, ceea ce va pune capat clanului Vanverberghe.

Cel de-al 2 conflict (de anvergura), Zampa îl are (si) cu Jacky Le Mat, în special pentru faptul ca acesta s-a departat de el si raketa (escorca) aceași clienti ca și clanul Zampa, cu o suma de cca 8 Mil FRF/an, pâna în 1977, când are loc „litigiul” dintre cele 2 clanuri. Ca urmare, Zampa (însotit de catre Gaby Regazzi et Bimbo Roche) ar fi tentat sa-l asasineze pe pe Jacky Le Mat pe 1 februarie 1977 (tragând asupra acestuia în jurul orei 20h00, 7 gloante de calibru 11.43 în parkingul reizdentei Les Trois Caravelles de la Cassis –regiunea urbana Marsilia), dar acesta va supravietui (dar ramas cu un handicap la mâna dreapta) si între martie 1977 – aprilie 1978 va lansa o „ofensiva” în care vor pieri 12 raufacatori (de ambele parti), printre care si „tragatorul de elita” al lui Zampa (care se pare ca l-ar fi lasat în viata pe Jacky tocmai cu scopul de a muri în chinuri: „Un nenorocit ca asta nu merita un glont de gratie, lasa-l sa crape ca un câine”). În cele 3 luni de „convalescenta” Jacky îsi planifica razbunarea. Ostilitatile încep pe 3 martie cu asasinarea lui Gaby Reggazi, care este ucis la mormântul fiului sau (decedat într-un accident de motocicleta).

Pe 4 martie este ucis un apropiat de-al lui Le Mat, iar pe 30 iulie, este ucis Bimbo Roche, la bordul vehicului sau Mercedes pe soseau Corniche, urmat de catre Jean-Claude Regazzi (nepotul lui Gaby Regazzi) asasinat cu 30 de gloante. Arestat în luna noiembrie 1977, în proximitatea rezidentei lui Tany Zampa, Le Mat este condamnat la 18 luni de închisoare pentru „port de arma prohibita” si încarcerat timp de 6 luni. În timpul încarcerarii sale, alti 8 oameni vor muri, printre care si Serge Cassone (fiul „spiritual” al lui Jacky si fratele lui Roland Cassone), respectiv,Jean-René Reggazi. Dupa liberare, Le Mat face investitii în imobiliare (în Italia, în Caraibe si în Florida), iar dupa sinuciderea lui Zampa (pe 23 iulie 1984, în închisoare), de teama ca oamenii acestuia vor încerca sa-si recupereze „puterea si influenta lor pierduta”, Le Mat se va asocia cu Le Belge, ceea ce va avea ca efect, asasinarea în perioada aprilie 1985 – februarie 1987, a unei duzine de fosti „adjuncti” ai lui Tany Zampa, ultimul fiind  Gérard Vigier, asasinat la Toulouse (în februarie 1987). În 2000, Le Mat (în vârsta deja de 70 de ani) revine din nou în atentia autoritatilor politienesti, dupa ce un vecin de al-sau, patronul societatii Frioul Plaisance (de la santierul naval Frioul), presupus ca ar fi facut parte dintr-o retea de crima organizata legata de un trafic de tigari, este ucis cu mai multe lovituri de cutit. Arestat si încarcerat în detentie provizorie începând cu luna octombrie 2003, Le Mat este judecat pe 14 decembrie 2004 de catre Tribunalul Corectional pentru trafic (presupus) de tigari în legatura cu mafia rusa, prin intermediul luiRichard Erman (patron al unei discoteci), alaturi de inculpatii: Sauveur Ruellou,  Marcel Ballestracci, Antoine Ballestracci si Alexander Mirlas, Le Mat condamnat la 4 ani de închisoare pe care urma sa-i efectueze în închisoarea Luynes, dar la procesul sau în Apel (din aprilie 2005), el este achitat din „lipsa de probe materiale certe” Proiectul consta în importarea tabacului din Olanda, care dupa ce este prelucrat si „transformat” în tigari cu masini instalate în zona industriala Gignac-la-Nerthe (regiunea urbana Marsilia) aduse din Rusia urma sa fie transportat cu 5 camioane frigorifice (furate din Germania), în Marea Britanie. În sfârsit, pe 15 iunie 2006, Jacky le Mat va (re)apare din nou pe radarele judiciare din Marsilia, fiind condamnat la 4 ani cu executare pentru o extorcare de fonduri  în valoare de 540.000FRF (cca 85.000€) în paguba lui Pierre Ossana (comerciant de bunuri parizian), dar si a altora (cu localuri de noapte) în perioada 1992 – 1993, ceea ce în Apel, pe 14 ianuarie va fi redus la numai 2 ani, majoritatea capetelor de acuzare contra acestuia fiind abandonate. Executându-si pedeapsa în detentie provizorie, el nu va mai fi reîncarcerat ulterior. De atunci si pâna în prezent, adica în ultimul deceniu nu s-a mai prea vorbit de Jacky Le Mat, ultimul mare „padrino”, înca în viata, al celebrei „French Connexion”, dar sa nu uitam ca astazi are 88 de ani.

Revenind acum la Tany Zampa, dupa „conflictul armat” sângeros cu Francis Le Belge(septembrie 1972–martie 2013), pentru a scapa de represaliile politiei, se refugiaza în Italia, unde va ramâne (ascuns) pâna în 1975.  Conform unor documente (nefacute publice), s-ar parea ca Zampa, în timpul conflictului desi ar fi avut ocazia odata sa-l asasineze (cu killerii sai) pe Le Belge, la Paris, acesta nu l-ar fi facut, pentru ca „tinta” era în compania mamei sale. Dupa revenirea în Franta, Zampa, este totusi arestat, condamnat si încarcerat timp de 8 luni, dar nu pentru rolul (important) pe care l-ar fi avut în fuziadele sângeroase  în timpul conflictului sau cu Le Belge, dar pentru „port ilegal de arma”! Tot conform unor documente (nefacute publice), exista o banuiala ca tot Zampa ar fi fost cel care ar fi planificat si ar fi asigurat logistica celebrului raufacator de origine italiana Albert Spaggiari (1932–1989), fotograf, scriitor si fost soldat în Razboiul Indochinei „franceze” (19 decembrie 1946 – 21 iulie 1954, astazi, Vietnam, Laos si Cambodgia, soldat cu pe 500.000 de victime) pentru „lovitura secolui” – la Banca Société Générale din Nisa pe 18 iulie 1976 – un jaf în valoare de 50 Mil FRF (cca 30 Mil€/PPA–pe putere de cumparare), dupa care nu va mai ramâne decât mesajul hotului pe perete (devenit, ulterior, celebru si pentru evadarea lui sectaculoasa): „Fara arma, fara violenta, fara ura”. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze].

În paralel Zampa îsi defasoara o activitate „intensa” pe Coasta de Azue, în compania prietenului sau de copilarie Bimbo Roche si „regele” jocurilor de noroc si patronul Casinoului Rhul de la Nisa (achizitionat în 1974), Jean-Dominique Fratoni („Napoléon des jeux”–„l’Impereur des jeux”/1923–1994, cu o serie de activitati ilegale în legatura cu mafia siciliana si „French Connexion”) un foarte bun prieten cu  Jacques Médecin (1928–1998), fost primar „de dreapta” al Nisei (1966 –1990) si deputat al Departamentului Alpes Maritimes (1967–1988), respectiv, consilier general (1961–1990), care se tragea dintr-o veche familie de poiticieni din Nisa, tatal sauJean Médecin (1890–1965) fiind primar si el timp de 33 de ani (1928-1943, 1947-1965), consilier municipal (1925–1928), deputat (1932–1939, 1945–1962) si senator (1939–1944) si era fiul lui Alexandre Médecin (fost consilier general al orasului Nisa). Condamnat de catre justitia franceza în mai multe dosare (care ar fi avut legaturi directe sau indirecte cu French Connexion) el se refugiaza (exileaza) în Uruguay (în septembrie 1990) pâna la extradarea lui în 1994, unde se va întoarce în 1996 si va ramâne pâna la moartea sa (pe 17 noiembrie 1998), în statiunea balneara Punta del Este. [A se vedea pentru detalii si articolele autorului:Procesul secolului! Dosarul Agnelet-Le Roux.respectiv, Procesul secolului Agnelet-Agnès Le Roux (Thomas CSINTA-Ziarul Politia Capitalei]. Într-un asemenea context, Zampa, se lanseaza si el „în afaceri” (cu „asociatii” sai) în jocurile de noroc, iar în 1980 inaugureaza „Le Krypton” cel mai mare local de noapte (discoteca) din regiunea urbana a Marsiliei, ceea ce va genera de altfel în 1988, „razboiul discotecilor” în care vor fi ucisi 20 de raufacatori (membri ai mafiei), si care va  debuta pe 11 aprilie 1988, când Gérard Doucet (atunci în vârsta de 46 de ani) patronul discotecilor Rétro 25 (la Luynes) si Oxydium (la Milles) este gasit fara suflare pe tarmul Marii Mediteranei, pentru ca nu si-ar fi cedat (vândut) localurile carora „trebuia”! Le Belge reîncarcerat în 1988 (dupa punerea lui în libertate în vara anului 1984) ca urmarea a „dezvaluirilor” lui Scapula si eliberat din nou pe 2 decembrie 1992, va participa si el la „actul final”, îmreuna cu Jacky Le Mat, pâna în 1993 când vor fi amândoi arestati.

În ceea ce îl priveste pe Zampa, acesta se impune din ce în ce mai mult în traficul de droguri ca unul dintre principalii  padrino ai „French Connexion”. Dar în august 1980, politistii italieni descopera 2 laboratoare clandestine de ascunse de fabricare a heroinei în Sicilia (la Trabia – unul mai mic  si la Carini – unul mare, care putea produce cca 50 kg/saptamâna), ocazie cu care 3 chimisti corsican vor fi arestati, printre care si André Bousquet, trimis de catre Zampa, în compania unui padrino italian al „Cosa Nostra”Gerlando Alberti („U Paccarè”–imperturbabil/ 1927 – 2012), apartinând familiei Porta Nuova (din Palermo), dirijata de catreGiuseppe Calò (Pippo Calò/n.1931, implicat în spalare de bani si în atentatul contra trenului Express Napoli–Milano în tunelul San Benedetto Val di Sambro  din regiunea Émilie-Romagne, pe23 decembrie 1984, în care 15 persoane îsi vor pierde viata si 16 vor fi ranite).

Alberti  este însa implicat într-o serie de evenimente sângeroase, mai mult sau mai putin „mafioso” (de tip mafiot) ale epocii, ca de altfel si Calò, dar, în special, în atentatul din 30 iunie 1963 la Ciaculli (Palermo) cu un vehicul–capcana (marca Alfa Romeo Giulietta), umpluta cu explozibil, pentru eliminarea senatorului sicilian Salvatore Ciaschiteddu Greco(„ciaschiteddu”–flacon mic/1923–1978, membru al Cupolei/1958-1976, padrino si primul  „Capo di tutti capi”/1957-1963, mort de ciroza pe 7 martie la Caracas în Venezuela, fratele mai mare ai luiLeonardo, Pino si Michele il papa Greco /1924-2008, care si prelua, dupa moartea lui, sefia familiei Creco, una dintre cele mai vechi ale mafiei siciliene–Cosa Nostra, implantata laCroceverde Giardini  si la Ciaculli–fondata de catre tatal lor Giuseppe piddu u tenenti Greco) ca urmare a rapirii si asasinarii lui Salvatore Barbera (1922–1963, padrino al familiei Acquasanta din Milano si al familiei Barbera între 1958–1963), fidel lui Michele Cavataio („Cobra”/1928–1969, unul dintre padrino al mafiei siciliene din cantonul Acquasenta–Palermo si a Cupolei  între anii 1958 – 1969 si protagonist al primului razboi al mafiei siciliene/1962-1963 ), organizata de catre acesta din urma si Angelo La Barbera(1924–1975, un fost important padrino al mafiei siciliene, „promovat” îmreuna cu fratele sau Salvatore, „capi della sua Famiglia”, asociati în materie de trafic de stupefiante cu mafiotii sicilieni Pietro Davì și Rosario Mancino, respectiv, cu cel american Joe Adonis), la ordinul lui Salvatore „Ciaschiteddu” Greco.

În atentat (care declansa de altfel si primul razboi dintre familii, pentru putere) vor pieri 7 carabinieri (Mario Malausa, Silvio Corrao, Calogero Vaccaro, Eugenio Altomare, Marino Fardelli, Pasquale Nuccio si Giorgio Ciacci). Episodul a fost unul dintre cele mai sângeroase din anii 1960 care au încheiat primul război postbelic intern în cadrul mafiei siciliene (Cosa Nostra).În sârsit, pe Alberti îl regasim implicat si în masacrul de la Viale Lazio din Palermo pe 10 decembrie 1969 în care un comando de ucigaș (purtând uniforma de politisti), recrutați din diferite famili ale Cosa Nostra, va face iruptie (navalire neasteptata, brusca si violenta) în birourile firmei de constructii a lui Girolamo Moncada din viale Lazio (Palermo), unde se afla siMichele Cavataio, presedintele Consiliului de Administratie.

Este vorba de  Salvatore Riina (Totò Riina/La belva/„Totò u curtu”–Totò cel mic/1930-2017, figura emblematica a mafiei siciliene,  imprevizibil, de o rara inteligenta,  asasinul a 40 de persoane si comanditarul a înca 110 de asasinate, capturat pe 15 ianuarie 1993, condamnat la închisoare pe viata, mort de cancer la rinichi pe 17 noiembrie 2017), Bernardo Provenzano(Binnu u’ Tratturi/Zu Binnu–Zio Binnu/ Il Ragioniere/1933 – 2016, mâna dreapta a lui Totò Riina, dat în urmarire generala pe 10 septembrie 1963 si capturat pe 11 aprilie 2006, condamnat în 2007 de 3 ori la închisoare pe viata, decedat pe 13 iulie 2016), Calogero Bagarella de la Cosca di Corleone (1935–1969, al 2-lea dintre cei 6 copii ai parintilor, Salvatore Bagarellași Lucia Mondello, în ordine: dupa Giuseppe si înaintea lui Calogero, Giovanna,Leoluca/BiagioAntonietta/Ninette si Maria, încarcerat între 1963–1968 în nordul Italiei ca si fratele sau Giuseppe/decdat în 1972, condamnat la închisoare pe viata prin contumacie, dar achitat de toate acuzatiile criminale pe care le-ar fi comis pe 11 iunie 1969 la Bari).

Bagarella (ucis în masacrul de la Viale Lazio) a fost membru al familiei Corleone si complice în actiunile criminale ale acesteia, devenit „cumnat” (post-mortem) al lui Totò Riina (casatorit pe 16 aprilie 1974 cu Antonietta- Ninette/n.1944 care a dat nastere la nepotii lui Bagarella: Concetta, Giovanni, Giuseppe si Lucia) iar între anii 1958–1963 si locotenentul lui Bernardo Provenzano, respectiv, Luciano Leggio (Liggio/”Lucianeddu”/1925–1933, capturat în 1964, unul dintre principali acuzati în celebrul proces al mafiei siciliene – Maxiprocesso di Palermo, derulat între 10 februarie 1986– 16 decembrie 1987, în care au fost pronuntate 342 de condamnari dintre care 19 cu închisoare pe viata, implicat si în asasinarea medicului–chirurg Michele Navarra („U Patri Nostru”–Tatal nostru/ 1905–1958, fost sef al clanului Corleone întrez 1943–1958). Conflictul dinte Navarra si Liggio s-a datorat influentei (mult prea)  importante pe care a început sa exercite cel din urma în cadrul „familiei”, motiv pentru care primul a încercat sa-l ucida pe cel de-al 2-lea, dar tentativa esueaza. Din contra, riposta lui Liggio ar fi fost un succes, pentru ca pe 2 august 1958 Navarra este asasinat când revenea acasa în Corleone, dintr-o localitate vecina. Dintre cele 124 de gloante trase în fuziada (schimb intens de focuri) dintre „picciotti” (soldatii) lui Le(i)ggio si garda de corp a lui Navarra, 92 ar fi fost extrase din corpul acestuia din urma, care pe atunci acumula mai multe functii importante (medic–chirurg al Cailor Ferate Italiene, director al spitalului Dei Bianchi de Corleone,presedintele Coperativei Agricultorilor, a Casei de Sanatate si a Asigurarilor din satele apartinând orasului Corleone (Cunigghiuni–Provincia Palermo din Sicilia) Misilmeri, Bolognetta et Lercara.Ucigasi acestuia, oficial, se presupune (fara probe certe), ca ar fi fost apropiatii lui Liggio,Bernardo Provenzano si Salvatore („Totò”) Riina, familia caruia, fiind condamnata în 2007 sa achite o despagubire de 3,36 M€ sotiei (vaduvei) judecatorului Paolo Borsellino (1940–1992, unul dintre cei mai importanti magistrati incorubtibili, implicati în lupta antidrog) ucis de catre membri organizatiei Cosa Nostra cu toata familia (soția lui Agnes și copiii lor Manfred, Lucia, respectv, Paolo Borsellino) si cei 5 ofițeri de escortă (Emanuela Loi, Agostino Catalano, Vincenzo Li Muli, Walter Eddie Cosina și Claudio Traina) pe 19 iulie 1992 în strage di Via D’Amelio, cu un vehicul capcana Fiat 126 umplut cu TNT [Trinitrotoluen/Trotil–C6H2(NO2)3CH3], ca de altfel si prietenul sau, magistratul Giovanni–Salvatore–Augusto  Falcone (1939–1992, angajat si el profund în lupta antidrog), asasinat împreună cu soția sa Francesca Morvillo si cu cei 3 agenți de escortă ai poliției (Antonio Montinaro, Rocco Dicillo și Vito Schifani) în strage di Capaci pe 23 mai 1992 în timp ce venea de la Aeroportul Palermo – Punta Raisiîntr-un atac al mafiei siciliene, în tunelul de pe autostrada A29, aproape de intersecția dintre Capaci și Sicilia, în care ccaa 1.000kg TNT depozitate în butoaie au fost explodate, de la distanta, de catre Giovanni Brusca (n.1957, apartinând familiei Corleone, cunoscut si sub numele de „u verru” /il porco), care declara dupa arestarea sa: „L-am ucis pe Giovanni Falcone, dar nu este singurul. Am utilizat, mai devereme, metoda masinii–capcana pentru a-l ucide pe Judecatorul Rocco Chinnici(1925–1983), ucis, pâna la urma îmreuna cu membri escortei sale Mario Trapassi si  Salvatore Bartolotta pe 29 iulie 1983 tot cu o masina–capca, în fata locuintei sale de catre  Giuseppe  Greco („Pino”/1952 – 1985, un fidel aliat al lui Toto Riina în cadrul familiei Creco, responsabil de uciderea a cca 58–300 de persoane, în special în timpul celui de-al 2-lrea razboi al  mafiei/1981–1983), la comanda unchiului sau Michele Greco (condamnat la închisoare pe viata pentru comanditarea acestui asasinat). Sunt responsabil pentru răpirea și moartea micului Giuseppe Di Matteo, care a avut 13 ani când a fost răpit și 15 când a fost ucis. Am comis personal și am comanditat peste 150 cincizeci de crime. Nici și astăzi nu-mi amintesc numele tuturor pe care i-am ucis. Mai mult de 100 si cu siguranta mai putin de 200”. Din contra, în atentatul contra lui Falcone, agenții de politie Paolo Capuzza, Angelo Corbo, Gaspare Bravo și Judecătorul Joseph Giuseppe Costanza au supraviețuit.

În sârsit, imediat dupa achitarea lui Luciano Li(e)ggio în Maxiprocesso di Palermo, magistratul Cesare Terranova (1921 – asasinat de catre mafia siciliana pe 25 septembrie 1979, împreuna cu garda sa de corp Lenin Mancuso, în masina sa de serviciu – un Fiat 131), face apel la sentinta pentru asasinarea lui Navarra, dar „achitatul” dispare fara urma. Capturat însa din nou la Milano pe 14 mai 1974 de catre politia locala (pe când era deja multimilionar), Leggio îsi va executa sentinta de condamnare la închisoarea pe viata pronuntata în 1970 pentru asasinarea lui Navarra, dar acesta moare ca urmare a unei crize cardiace în închisoarea Nuoro din Sardinia.

Alaturi de cei mentionati care au participat la masacrul de la Viale Lazio din Palermo pe 10 decembrie 1969 (di familia Corleone), în care si Gerlando Alberti („U Paccarè”–imperturbabil), asociatul lui Tany Zampa, ar fi fost implicat, sunt si Emanuele D’Agostino șiGaetano Grado de la Cosca di Santa Maria di Gesù condusa de catre Stefano Bontae(„Bontade”/”Principe di Villagrazia”/„Il Maino”/1939–1981, proprietarul unei impresionante averi în cash de cca 10 Mil$US, din care dupa uciderea sa în cel de-al 2-lea razboi al mafiei siciliene nu au fost recuperati decât cca 500.000$US, depozitati  într-o valiza), iar Damiano Caruso della cosca di Riesi, condusa de catre  Giuseppe Di Cristina („The Tiger”/1923–1978, devenit în 1975 padrino al Cosa Nostra din Provincia Caltanissetta si membru al Comisiei Regionale, pentru ca 3 ani mai târziu sa fie ucis de catre Totò Riina și Bernardo Provenzano, ceea ce a generat al 2-lea razboi al Mafiei/1081-1982).

În concluzie, în masacrul de la Viale Lazio din Palermo pe 10 decembrie 1969 (în care s-ar fi tras 108 gloante în numai câteva minute), lansat de catre un comando de ucigasi al Cosa Nostra format din Bernardo Provenzano, Calogero Bagarella, Emanuele D’Agostino, Damiano Caruso, Gaetano Grado și Salvatore Riina, vor fi ucisi în afara de Michele Cavataio (cel cautat, șeful mafiei siciliene al cantonului Acquasenta din Palermo, considerat responsabil de primul razboi al Mafiei/1962-1963), oarecum, colateral, si mafiotul Francesco Tumminello, ranit grav garda de corp al lui Girolamo Moncada), contabilul firmei Salvatore Bevilacqua, agentul de pazaGiovanni Domè, precum și Calogero Bagarella, unul dintre atacatori. Copii Angelo si Filippo Moncada, fii constructorului de Girolamo, au fost raniti.

Pe 28 aprilie 2009 (dupa aproape 40 de ani de la atac), pentru aceste crime de sange, Salvatore Riina (în calitate de comanditar al atacului) și Bernardo Provenzano (în calitate de organizator si coordonator al atacului) au fost condamnați la închisoare pe viață. Gerlando Alberti ar fi fost implicat si în disparitia jurnalistului italian Mauro De Mauro (1921–1970, cel care „ha detto la cosa giusta all’uomo sbagliato, e la cosa sbagliata all’uomo giusto”), rapit pe 15 septembrie 1070 de catre membri organizatiei Cosa Nostra, fara ca acesta sa fi fost gasit vreodata, probabil datorita anchetei sale legate de Eni Mattei (1906–1962, industrias italian în domeniul petrolului si al gazului natural, om de afaceri si om politic–membru al Partidului Democrat Crestin – Democrazia Cristiana/activ între 1942-1994), în care contrazicea teza accidentului si sustinea asasinarea acestuia sau cea legata de Golful Borghese, o lovitură de stat nereușită (în Italia), planificată în noaptea de 7–8 decembrie 1970, „sotto la sigla Fronte Nazionale(organizatie politica de extrema dreapta activa între 1968–1970), in stretto rapporto conAvanguardia Nazionale (organizatie de extrema dreapta national–revolutionara fondata pe 25 aprilie 1960 de catre Stefano Delle Chiaie (n.1936)” de catre Principele Junio ​​Valerio Borghese („Prințul negru”/1906–1974), un partizan convins al regimului fascist, fost comandant al Xe Flottiglia MAS (Xa MAS) o unitate de lupta de înotatori a Marinei Regale Italiene (în cel de-al 2-lea Razboi Mondial) înainte de a deveni o unitate de infanteria a RSI (Republica Sociala Italiena/1944 – 1945). O operațiune secretă codificată „Operațiunea Tora Tora” după atacul japonez asupra navelor americane din Pearl Harbor, care ar fi convins SUA să intre în cel de-al 2-lea Război Mondial pe 7 decembrie 1941.

Planul loviturii de stat în faza finală, a avut în vedere implicarea navelor de război din SUA și ale NATO (care au fost în alertă în Marea Mediterană), cu toate ca aceasta ipoteza nu a fost sustinuta decât, doar, de câtiva membri ai CIA. Borghese este comandant de submarin în 1933 si participa în 1935 la invazia Etiopiei (3 octombrie 1935–9 mai 1936), dupa care sustine în timpul razboiului civil din Spania (18 iulie 1936–1 aprilie 1939) armata franchista (al Generalului Francisco Franco Bahamonde/1892–1975, seful statului spaniol între 1939 – 1975 în calitate de „Generalísimo Francisco Franco, Caudillo de España por la Gracia de Dios”), în calitate de comandant al submarinului Iride. În 1951 adera la partidul neofascist MSI (Movimento sociale italiano între 26 decembrie 1946 – 27 ianuarie 1995)  si devine presedintele sau de onoare pâna în 1954. Refugiat dupa lovitura de stat esuata în Spania, Borghese moare pe 26 august 1974 în Provincia Cádiz (în comunitatea autonoma a Andalouziei cu capitala la Sevilla).  În concluzie, circumstantele disparitiei si motivile acesteia, în ceea ce îl priveste pe jurnalistul Mauro De Mauro, ramân neelucidate chiar si astazi. În 2001, ca urmare a declarațiilor lui Francesco Di Carlo (n.1941, un fost membru al Cosa Nostra), implicat în trafic de droguri si suspectat de asasinarea omului de afaceri si a bancherului italian Roberto Calvi („Bancherul Domnului”/1920–1982, directorul general al Banco Ambrosiano/activa în perioada 1896–1987), pe 18 iunie 1982 la Londra, suspectat si el la rândul lui, ca ar fi fost implicat într-o serie de afaceri ilegale (în special dupa ce în 1987, în urma unei perchezitii banca ar fi avut o creanta de cca 1,287Md€US), Procurorul General din Palermo a redeschis ancheta în dosarul disparitiei De Mauro.

Atrag atentia aici asupra faptului ca, dupa descoperirea creantei de la Banco Ambrosiano, Calvi se refugiaza cu un pasaport fals la Londra, unde este gasit spânzurat pe 18 iunie pe Blackfriars Bridge (care traverseaza Tamisa, unul dintre cele 4 poduri administrate de catre Lord Mayor (primarul entității administrative City of London, având rangul de ministru și conducătorul districtului financiar al Londrei City of London Corporation). Începând din luna august 1982, Banque Ambrosiano a fost înlocuita cu Nouva Banco Ambrosiano aflata sub directia lui Giovanni Bazoli.Daca atunci exista banuiala unei sinucideri, astazi, o ancheta este în curs, pentru ca sunt suspectati de „sinuciderea” acestuia membri ai organizatiei criminale Cosa Nostra (printre care si Di Carlo).În iulie 1991, „il pentito” Francesco Marino Mannoia a susținut că Di Carlo ar fi fost cel care l-ar fi ucis pe Roberto Calvi, pentru că acesta ar fi fost responsabil de pierderea fondurilor mafiei siciliene Cosa Nostra atunci când Banco Ambrosiano s-a prăbușit (a intrat în faliment). Ordinul de a-l ucide pe Calvi ar fi primit de la șeful mafiei Giuseppe Calò. Din contra, când Di Carlo a devenit martor (la proces) în iunie 1996, el ar fi negat faptul că ar fi fost ucigașul lui Calvi, dar ar fi recunoscut că, Giuseppe Calò i-ar fi solicitat acest lucru. Potrivit lui Di Carlo, ucigașii ar fi fostVincenzo Casillo și Sergio Vaccari, care ar fi fost uciși între timp si aparțineau unei alte organizatii criminale Camorra din Napoli (Bella Società Riformata, Società dell’Umirtà, Onorata Società ou encore mafia napolitaine, organizatie de tip mafiot clanica din Regione Campania, prezenta în toate sectoarele economiei napolitane, inclusiv în traficul de droguri, de arme si de documente false de identitate sau de alte obiecte prohibite, dar si „specializata” în prostitutie si extorcare de fonduri – fondata în secolul XIX, cu cca 5.500 – 7.000 de membri si cu o cifra de „afaceri” între 8,3 – 12,75 Md€). Pe 20 septembrie 2007 a fost exhumat cadavrul unui barbat în Conflenti (o comuna  în Provincia Catanzaro din regiunea Calabre), care ar fi fost înmormântat în 1971, corespunzând semnalmentelor lui De Mauro, dar din pacate, un test ADN practicat pe acesta ar fi contrazis conjectura mai sus mentionata.

Revenind acum din nou la Alberti, aliat contra familiei Corleone condusa de catre Totò Riina cuStefano Bontade si Gaetano Badalamenti (1923–2004, mafiot apartinând organizatiei criminale Cosa Nostra – capo della cosca mafiosa di Cinisi in provincia di Palermo e ha diretto la „Commissione” între 1974–1978,  si unul dintre leaderii „Pizza Conexion”, condamnat în 1987 la 45 de ani de închisoare pentru un trafic de droguri în valoare de 1,65Md$US între 1975–1984 si la închisoare pe viata pentru asasinarea jurnalistului si activistului  Giuseppe Impastato/1948–1978, fost membru al partidului politic de extrema stânga Democrazia Proletaria/activ între 1975–1991, care l-ar fi denuntat într-o emisiune de radio), „asociatul” lui Caëtan (Tany) Zampa, chiar daca în Maxiprocesso di Palermo, acesta este achitat, conform Procurorului general de New York Burton Turkus (ca urmare a marturiei ucigasului platit Abe Reles  – „Kid  Twist/1906–1941, membru al Sindicatului National al Crimei fondata în 1929 de catre Lucky Luciano), carabinierii încep sa-l suspecteze pe acesta ca ar însarcinat ca sef cu asasinarea membrilor Cosa Nostra care ar fi comis greseli sau ar fi fost infideli, în cadul unui Murder Incorporated (în contul lui Cosa Nostra), o organizatie americana a Yiddish Connection(mafia  evreiasca, condusa de catre Jacob Shapiro/„Gurrah”, 1899-1947) si a mafiei italo–americaine (dirijata de catre Louis Buchalter –„Lepke”/micul Louis, 1897–1944, singurul sef mafiot american condamnat la moarte, decedat în închisoarea Sing Sing din Statul New York) asociata familiei genoveze Luciano („Rolce Royce” a crimei organizate/una dintre cele 5 familii de ai mafiei siciliene de la New York si una dintre cele 25 americane, înainte de 1957, fondata de catre Salvatore/Lucky Luciano în 1931, concurenta a familieiGambino/Mangano, fondata tot în 1931 de catre Vincenzo Giovanni Mangano–„The Executioner”/1888–1951, un pedrino important a Cosa Nostra americana si capo al familiei Mangano pâna la asasinarea sa îmreuna cu fratele sau Filippo din ordinul lui Umberto Anastasio/Albert Anastasia – „The Mad Hatter e Lord High Executioner”/1902–1957, mafiot italo–american, Underboss al familiei Mangano/1931–1951 si pedrino/1951–1957).

Ca urmare, Alberti („expert în rafinare și trafic de droguri” – „capo mafia del quartiere Porta Nuova”), trebuia eliminat, ceea ce era pe care sa se întâmple (de mai multe ori, fie prin bataie, fie prin otravire) în cursul lunii februarie 1983 în închisoarea Ucciardone (unde a fost încarcerat), dupa ce a fost condamnat la închisoare pe viata, pe de o parte, pentru instalarea laboratoarelor de purificare a heroinei din Trabia si Carini – città metropolitana di Palermo, iar pe de alta parte, pentru asasinarea proprietarului hotelului (Riva Smeralda din Palermo), care l-ar fi denuntat politiei. Liberat conditionat între timp, pe 20 iunie 2006, Alberti (considerat si unul dintre leaderii traficului de heroina si tigari din anii 1970, implicat si în asasinarea pe 5 mai 1971 a magistratuluiPietro Scaglione/1906–1971, „procuratore Scaglione e del presidente del tribunale Nicola La Ferlita”, îmreuna cu soferul sau, Antonino Lo Russo, în vehiculul sau un Fiat 500 de catre 2 ucigasi înarmati cu pistoale de calibru 9 si 38 speciale) este din nou arestat în cadrul unei noi reprimari a crimei organizate („Operatiunea Gotha”) lansata de catre carabinierii italieni contra padrino a organizatiei Cosa Nostra din Palermo, ocazie cu care vor fi arestati si alte 51 de persoane apartinând acesteia.

Având în vedere condamnarile sale la închisoare pe viata, dar si vârsta sa înaintata, Alberti (care la proces a r fi întrebat: „Mafia! Ce este asta? Un fel de brânza?) va fi din nou „(re)încarcerat”, dar la domiciliu. Din contra, în dosarul Operatiunii Gotha, Tribunalul din Palermo, îl achita pe Alberti pe 21 ianuarie 2008, dar Parchetul va face apel, iar în noul proces, acesta va fi condamnat la 8 ani, 5 luni si 20 de zile de închisoare, dar din motive de sanatate, ramâne încarcerat tot la domiciliu, ceea ce face ca pe 16 decembrie 2008, când justitia italiana initiaza o nou (vasta) actiune, considerata „istorica” (la care participa cca 1.200 de carabinieri) contra Cosa Nostra („Operatiunea Perseo”), în Sicila si Toscana, în care 94 de sefi si membri ai clanurilor mafiote sunt interpelate, printre acestia sa se afla , din nou si Alberti (condamnat, ulterior, în octombrie 2010, la 6 ani si 4 luni de închisoare, cu „exercutare” tot în locuinta sa din Porta Nuova în districtul Palermo, unde si moare pe 1 februarie 2012 de cancer), cel care cu înca câtiva „fideli” încerca sa „recreeze” Comisia Mafiei, desfiintata dupa arestarea lui Totò Riina pe 15 ianuarie 1993 (care dupa ce este achitat în asasinatele legate de magistratii Falcone et de Borsellino, în octombrie 1993 a fost judecat si condamnat pentru asasinarea fratilor  Vincenzo si Pietro Puccio, dar si pentru posibila sa implicare în peste 100 de alte asasinate, iar în 1998, pentru asainarea omului politic Salvo Lima,  ucis  în 1992 pentru ca n-ar fi reusit liberarea unor padrino de „rang înalt” al Cosa Nostra in Maxiprocesso di Palermo, derulat în perioada 1986 – 1987 si în sfârsit, în aprilie 2006–dupa 13 ani de la arestarea lui, pentru asasinarea jurnalistului Mauro di Mauro în 1970). Încarcerat pâna la moartea sa, anul trecut (pe 17 noimbrie 2017) Totò Riina, a suferit 2 crize cardiace (în mai si decembrie 2003), iar cca 125  Mil$US (o mica parte) din a capitalul sau urias ar fi fost recuperat. Este Bernardo Provenzano, un prieten apropiat al acestuia din familia (clanul) Corleone care va succede în calitate de „capo” al organizatiei, condamnat pe 28 aprilie 2009, îmreuna cu el la închisoare pe viata pentru masacrul de la Viale Lazio din Palermo (pe 10 decembrie 1969), eliberat între timp, arestat la o ferma pe 11 aprilie 2006 (la câtiva km de Corleone) dupa 43 de cavala (fuga de autoritatile politienesti si judiciare).

În ceea ce priveste activitatile desfasurate de catre Zampa si Alberti (al carui fiu, Gerlando Alberti Jr., a fost si el condamnat la închisoare pe viata pentru uciderea unui tinere Graziella Campagna, spalatoreasa în Villafranca Tirrena din Messina), chiar daca cei 2 faceau parte din clanuri diferite, într-o mare masura, erau de aceasi „natura”: trafic de stupefiante, interventii ilicite în contracte de lucrari publice si de constructii, recoltare de „pizzo” (taxe de protectie) de la comercianti, hoteluri si restaurante, cluburi de noapte, întreprinderi, deturnare de fonduri europene acordate dezvoltarii agriculturii, trafic de carduri bancare, trafic de fiinte umane si proxenetism, trafic de arme, contrafaceri de bunuri industriale, coruptie de functionari (în special în politie si justitie), asasinate, intimidare de martori (la proces), detinere si utilizare ilicita de material expolozibil, incendii criminale, jaf armat si spalare de bani, jocuri si pariuri sportive si jocuri de noroc ilegale (inclusiv, cu slot machine), exctorcare de fonduri, etc.

Într-un asemenea context, este evident ca dupa arestarea lui Alberti pe 26 august 1980, Gaëtan Zampa, cel putin din punct de vedere „socio–profesional” s-a simtit usor „dezechilibrat”, iar situatia acestuia s-a agravat si mai mult dupa asasinarea Judecatorului de Instructie Pierre Michel („Le cow- boy”/1943–1981) pe 21 octombrie la Marsilia, cu 3 cartuse de tip 9 × 19 mm Parabellum (9 mm Para sau 9 mm Luger) trase cu un pistol–mitraliera de catre François Checchi, circulând pe o motocicleta Honda (CB900F Bol d’Or) condusa de catre Charles Altiéri, comandidata de catre François Girardet si Homère Filippi, membri (asociati) ai organizatiei French Connection, aflata sub comanda lui Zampa (care extinzându-si activitatea în anii 1970 si în zona traficului de arme, se presupune ca ar fi fost si comanditarul asasinatului luiPierre Goldman în contul GAL spaniol–un grup paramilitar anti ETA, respectiv, asasinul luiAntoine Guérini, în contul lui Robert Blémant (a se vedea pentru detalii: Pierre Michel et le French Connexion).

Desi ramân zone de umbra în dosarul asasinatului Judecatorului Pierre Michel, cei implicati în acesta (denuntati de catre François Scapulavor fi condamnati la închisoare pe viata de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) al Departamentului Bouches du Rhône (cu  prefectura la Marsilia). François Checchi si François Girard, pe 30 iunie 1988, cu o perioada de siguranta de 18 ani de siguranta, Charles Altiéri si  Homère Filippi (disparuti fara urma), prin contumacie, pe 19 aprilie 1991. François Checchi este transferat în regim de semiliberate începând cu luna septembrie 2014, iar Charles Altiéri este pus în libertate conditionata sub control judiciar, începând cu luna actombrie a aceluiasi an.

Sursa:

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’hidoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)