DISTRIBUIȚI

 

Repararea detenţiei provizorii

(Articolele 149 -150 şi R. 26 – R. 40- 22 din codul de procedură penală)

Thomas CSINTA , Redactor – Corespondent (Franta)

Regimul de indemnizare a detenţiei provizorii, apărut în baza legii nr. 70 – 643 din 17 iulie 1970, a fost modificat semnificativ prin legile nr. 2000 – 516 din 15 iunie şi nr. 2000-1354 din 30 decembrie 2000.

Înaintea de reformă, o comisie de indemnizare, compusă din  magistraţi de la Curtea de Casaţie, avea dreptul de a acorda o despăgubire.

Mai mult decât atât, până ce această cerinţă a fost suprimată de legea nr. 96 -1235 din 30 decembrie 1996, trebuia demonstrat faptul că prejudiciul suportat era evident anormal şi de o gravitate particulară.

După noile dispoziţii ale articolului 149 din codul de procedură penală, fără a aduce atingere articolului L. 781-1, de acum înainte codificat prin articolele L.141 -1 şi L141 -2 din codul de organizare judiciară, persoana care a făcut  obiectul unei detenţii provizorii în cursul unei proceduri terminate cu privire la persoana sa, printr-o hotărâre de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, rămasă definitivă, sub rezerva că această hotărâre a fost  pronunţată după data de 16 iunie 2000, data intrării în vigoare a legii din 15 iunie 2000 (CNRD, 23 octombrie 2006, nr. 6C-RD.023).

Din acest moment, primul preşedinte al curţii de apel de pe raza teritorială unde a fost pronunţată sentinţa sau hotărârea din care rezultă nevinovăţia deţinutului, este cel care, la sfârşitul unei proceduri publice şi contradictorii, decide prin hotărârea motivată, susceptibilă de recurs în faţa comisiei naţionale de reparare a detenţiilor, de pe lângă Curtea de casaţie (CNRD).

Totuşi nu se datorează nicio reparare:

  • atunci când neurmărirea, scoaterea de sub urmărire sau achitarea are ca unic fundament recunoaşterea iresponsabilităţii solicitantului, în temeiul articolului 122-1 din codul penal, sau vreo amnistie posterioară punerii în aplicare a detenţiei provizorii sau mai mult, prescrierea acţiunii publice, dacă aceasta a intervenit după eliberarea persoanei;
  • atunci când persoana a făcut obiectul unei detenţii provizorii pentru că s-a acuzat în mod liber şi voluntar sau s-a lăsat acuzată pe nedrept pentru a-l scăpa de urmărire pe autorul faptelor;
  • atunci când persoana era deţinută în acelaşi timp din altă cauză.

  I. Procedura

A. – Procedura în faţa primului preşedinte

  1. – Formularea cererii (articolul R. 26 din codul de procedură penală)

Primul preşedinte al Curţii de Apel de pe a cărei rază teritorială a fost pronunţată hotărârea de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, primeşte o cerere semnată de solicitant, de avocatul acestuia şi predată cu confirmare de primire, sau adresată prin scrisoare recomandată, cu cerere de confirmare de primire, grefei curţii de apel.

Cererea conţine expunerea faptelor, valoarea reparării cerute şi toate precizările utile, mai ales în privinţa:

  • Datei şi naturii hotărârii prin care s-a ordonat detenţia provizorie, cât şi a penitenciarului în care această detenţie a avut loc;
  • Instanţei care a pronunţat hotărârea de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, cât şi a datei acestei hotărâri;
  • Adresei la care trebuie făcute înştiinţările solicitantului.

Cererea este însoţită de toate actele doveditoare, mai ales de copia deciziei de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare.

Contestarea formulărilor prescrise de articolul R.26 din codul de procedură penală nu implică inadmisibilitatea cererii din moment ce aceste dispoziţii se limitează la a enumera  o listă non exhaustivă de informaţii şi de documente utile instrumentării ulterioare a dosarului (CNRD, 14 noiembrie 2003, nr. 3C-RD.027)

  1. – Termenul de depunere a cererii (articolul 149-2 din codul de procedură penală)

Solicitantul trebuie să anunţe primul preşedinte în termen de şase luni de la decizia de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare devenită definitivă.

Este vorba despre un termen  prestabilit de ordin public, iar primul preşedinte este obligat să verifice, la nevoie din oficiu, dacă cererea nu este făcută prea târziu (CNRD, 28 iunie 2002, nr. 2C-RD.002).

Dar acest  termen nu se scurge decât dacă, în timpul notificării deciziei de neurmărire, scoatere de sub urmărire sau de achitare, persoana a fost anunţată cu privire la dreptul său de a cere o reparare, cât şi la dispoziţiile  articolelor 149-1 – 149 -3 (primul alineat) din codul de procedură penală, care precizează mai ales faptul că cererea de plată a indemnizării, trebuie predată grefei în termen de şase luni de la data la care această decizie a devenit definitivă.

În lipsa menţionării acestei informaţii, termenul de şase luni nu poate începe să se scurgă, iar cererea depusă după acest termen trebuie să fie declarată ca fiind admisibilă (CNRD, 11 octombrie 2004, nr. 4C-RD.005, bul. nr. 4).

Prin aplicarea dispoziţiilor combinate ale articolelor 149-4 şi R. 26 din codul de procedură penală, şi 668 din codul de procedură civilă, admisibilitatea cererii adresate grefei curţii de apel prin intermediul unei scrisori recomandate cu confirmare de primire, trebuie stabilită luându-se în considerare data expediţiei scrisorii menţionate mai sus (CNRD, 20 septembrie 2010, nr. 9C-RD.073, în curs de publicare).

  1. – Instrumentarea cererii (articolele R.28 – R.36 din codul de procedură penală)

De îndată ce s-a primit cererea, grefa curţii de apel cere grefei instanţei care a pronunţat sentinţa de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, să trimită dosarul procedurii penale sau copia dosarului, dacă această procedură este încă în curs în privinţa altor persoane decât  solicitantul.

În termen de cincisprezece zile de la data primirii acestui dosar, grefa transmite o copie a cererii procurorului general de pe lângă curtea de apel, şi prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, agentului judiciar al Trezoreriei.

Solicitantului i se poate elibera gratuit copia actelor de procedură penală. Doar avocatul acestuia poate avea acces la dosar la grefa curţii de apel.

Agentul judiciar al Trezoreriei poate avea acces la dosarul de procedură penală la grefa curţii de apel. Copia acestor documente i se eliberează gratuit, la cerere.

Agentul judiciar al Trezoreriei depune concluziile la grefa curţii de apel în termen de două luni de la data primirii scrisorii recomandate amintite mai sus.

Prin intermediul unei scrisori recomandate cu confirmare de primire, grefa transmite către solicitant concluziile agentului judiciar al Trezoreriei, în termen de cincisprezece zile de la data depunerii lor..

După depunerea concluziilor de către Agentul judiciar al Trezoreriei sau la expirarea termenului menţionat mai sus, grefa transmite dosarul procurorului general.

Procurorul general depune concluziile sale în termen de două luni.

Prin intermediul unei scrisori recomandate cu confirmare de primire, grefa transmite către solicitant concluziile procurorului general, în termen de cincisprezece zile de la depunerea lor. În acelaşi termen, grefa transmite,  aceste concluzii către agentul judiciar al Trezoreriei.

În termen de o lună de la data acestei înştiinţări, solicitantul predă contra unei recipise, sau adresează prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, observaţiile sale către grefa curţii de apel,, care apoi sunt comunicate agentului judiciar al Trezoreriei şi procurorului general în termen de cincisprezece zile.

Concluziile formulate ulterior de către părţi sunt comunicate între ele la cererea autorului lor.

Aceste termene sunt destinate să permită solicitantului, respectând principiul contradicţiei, să fie despăgubit cât mai repede posibil, şi de aceea trebuie luate toate măsurile pentru ca acestea să fie respectate.

Pentru a accelera procedura şi a permite  primului preşedinte să dispună de toate elementele de apreciere necesare, articolul R.34 din codul de procedură penală îi permite să treacă sau să facă să se treacă la toate măsurile de instrumentare utile, fără a le exclude pe cele ce permit completarea dosarului solicitantului (CNRD 14 noiembrie 2003, nr. 3C-RD.027).

Astfel, acesta poate invita solicitantul, în termenul pe care el îl fixează, să furnizeze orice element probator destinat să stabilească prejudiciul pe care îl invocă. Documentele furnizate trebuie transmise părţilor.

De asemenea, acesta poate adresa întrebări penitenciarului în care a fost încarcerat solicitantul, pentru a obţine precizări cu privire la condiţiile în care a avut loc detenţia, în special în cazul invocării unor circumstanţe particulare, precum agresiuni (cf. de exemplu 12 octombrie 2009, nr. 9C-RD.023; 20 noiembrie 2006, nr. 6C-RD.028).

Primul preşedinte fixează data audienţei după avizul procurorului general. Această dată este comunicată de grefa curţii de apel, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, solicitantului şi agentului judiciar al Trezoreriei , cu cel puţin cu o lună înaintea şedinţei.

Solicitantul este anunţat, cu ocazia acestei notificări, că poate să se opună până la deschiderea dezbaterilor ce au loc în şedinţă publică.

Atunci când solicitantul nu a fost supus unei detenţii provizorii în cursul unei proceduri terminate cu o hotărâre de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, devenită definitivă, sau a formulat cererea după expirarea termenului de şase luni prevăzut la articolul 149-2 din codul de procedură penală, primul preşedinte al curţii de apel poate decide, după ce a anunţat solicitantul, agentul judiciar al Trezoreriei şi procurorul general, că nu este necesară o instrumentare mai amplă şi nici îndeplinirea actelor prevăzute la articolele R. 31  – R.34 din acelaşi cod. Aşadar se pun în aplicare prevederile articolului R.35.

(N.B.: Atunci când o parte este asistată de un avocat, comunicările prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sunt făcute doar avocatului, iar copia este trimisă părţii, prin scrisoare simplă. Atunci când o parte este reprezentată de un avocat, aceste comunicări sunt făcute doar avocatului).

  1. – Dezbaterile (articolele 149-2 şi R.37 din codul de procedurăpenală)

Dezbaterile au loc în timpul şedinţei publice, doar dacă nu există vreo opunere din partea solicitantului.

La cererea sa, acesta este audiat personal sau prin intermediul avocatului său.

Solicitantul şi agentul judiciar al Trezoreriei pot fi asistaţi sau reprezentaţi de un avocat.

În ziua şedinţei, solicitantul sau avocatul său, iar apoi agentul judiciar al Trezoreriei sau avocatul acestuia, sunt audiaţi în privinţa observaţiilor lor.

Procurorul general formulează concluziile.

În acest stadiu, părţile îşi pot adresa răspunsurile, solicitantul sau avocatul acestuia având ultimul cuvântul.

Prezenţa solicitantului în cadrul şedinţei nefiind obligatorie, ci lăsată la simpla apreciere a sa, conform articolului 149-2 din codul de procedură penală, hotărârea cu privire la cerere poate fi pronunțată în pofida absenţei sale sau cea a reprezentantului său (CNRD, 14 noiembrie 2003, nr. 3C-RD.017, bul. nr. 7).

  1. – Hotărârea (articolele R. 38, R. 40 şi R. 40-2 din codul de procedură penală)

Primul preşedinte al curţii de apel statuează printr-o hotărâre motivată asupra diferitelor puncte principale invocate ale prejudiciului, distingând despăgubirea acordată ca prejudiciu material de cea acordată cu titlu de prejudiciu moral.

Hotărârea primului preşedinte al curţii de apel este pronunţată în cadrul şedinţei publice.

Ea este notificată părţilor după modalităţile indicate în cele ce urmează.

Hotărârea primului preşedinte al curţii de apel ce acordă o despăgubire este însoţită de drept deplin de executarea provizorie.

Astfel, executarea sa nu trebuie acceptată în mod obligatoriu şi nu privează agentul judiciar al Trezoreriei de dreptul de a formula recurs (CNRD, 14 iunie 2010, nr. 9C- RD.065, bul. 6).

Dacă cererea este respinsă, solicitantul trebuie să suporte cheltuielile de judecată, cu excepția cazului în care primul preşedinte al curţii de apel îl absolvă parţial sau total de acestea.

Hotărârea primului preşedinte conţine obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată.

  1. – Notificare (articolul R.38 din codul de procedură penală)

Hotărârea primului preşedinte este adusă la cunoştinţa solicitantului şi a agentului judiciar al Trezoreriei fie prin trimiterea unei copii contra unei recipise, fie prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Conform principiului general stipulat de articolul 677 din codul de procedură civilă, hotărârile trebuie aduse la cunoştinţa părţilor, fiind amintit faptul că în termenii articolului 149-4 din codul de procedură penală, primul preşedinte şi comisia naţională iau decizii în calitate de instanţe civile (CNRD, 2 mai 2006, nr. 5C-RD.070, bul. 7; CNRD, 17 noiembrie 2008, nr. 8C- RD.019, bul .nr.7).

În lipsa confirmării de primire, singurul în măsură să ateste trimiterea efectivă a scrisorii destinatarului său, este secretarul instanţei care, în temeiul articolului 670-1 din acelaşi cod, trebuie să invite partea interesată, printr-o notificare. În acest caz, doar notificarea face să se scurgă termenul de recurs. În lipsa acesteia, termenul menţionat nu începe să se scurgă (CNRD, 14 noiembrie 2003, nr. 3C-RD.029).

Înştiinţarea solicitantului printr-o scrisoare care se limitează să vizeze articolul R.40- 4 din codul de procedură penală şi să indice durata termenului de recurs, fără a preciza modalităţile, nu este făcută conform prevederilor articolului 680 din codul de procedură civilă şi nu face să se scurgă termenul legal (CNRD, 26 ianuarie 2007, nr. 6C-RD.064, bul. 1).

O copie a hotărârii este trimisă procurorului general si o copie a hotărârii este trimisă Ministerului de Justiţie, comisiei de monitorizare a detenţiei provizorii.

B. – Recursul în faţa comisiei naţionale de reparare a detenţiilor

1°. – Exercitarea dreptului la recurs (Articolele R.40 -4  – R. 40 – 6 din codul de procedură penală)

Recursul poate fi formulat de către solicitant, agentul judiciar al Trezoreriei sau de către procurorul general de pe lângă curtea de apel. Un membru al familiei solicitantului nu are calitatea de a formula recurs în numele solicitantului, rezultând aşadar faptul că acest recurs este inadmisibil (CNRD, 29 iunie 2009, nr. 9C-RD.008, bul. nr.3).

Hotărârea care acordă un comision nu este, în temeiul prevederilor articolului R.39 din codul de procedură penală, susceptibilă de vreun recurs, iar cea prin care se ordonă o expertiză, nu poate face obiectul unui recurs independent de decizia pe fond (CNRD, 14 noiembrie 2003, nr. 3C-RD.018).

De asemenea, hotărârea de amânare ce trebuie luată cu privire la un punct principal al prejudiciului nu este susceptibilă de vreun recurs independent de decizia pe fond (CNRD, 31 ianuarie 2003, nr. 2C-RD.059).

2°. – Termenul de recurs (articolul 149-3 din codul de procedurăpenală)

Articolul 149-3 alineat 1 din codul de procedură penală dispune ca hotărârile primului preşedinte să poată face, în primele zece zile de la notificarea lor, obiectul  unui recurs în faţa comisiei naţionale de reparare a detenţiilor.

Dat fiind faptul că, în cadrul acestei proceduri în care reprezentarea nu este obligatorie, nu este impusă notificarea hotărârii către avocatul solicitantului, în cazul în care această notificare are loc, ea nu poate constitui punctul de plecare al termenului de recurs deschis solicitantului.

Pornind de la data notificării părţii, termenul de recurs începe să se scurgă, indiferent care este data la care hotărârea a fost comunicată, dacă e cazul, avocatului acesteia (CNRD, 18 ianuarie 2010, nr. 9C-RD.045, bul. nr.1).

Data notificării pe cale poştală este cea a primirii scrisorii recomandate, aplicată de administraţia poştelor în momentul trimiterii acestei scrisori, în temeiul articolului 669 alineat 3 din codul de procedură civilă(CNRD, 24 ianuarie 2002, bul. 4).

Articolele 641 şi 642 din codul de procedură civilă au fost considerate aplicabile la calcularea termenului de recurs formulat în faţa comisiei naţionale (CNRD, 29 iunie 2009, nr. 8 C-RD.066, bul. 1). În consecinţă, s-a considerat că termenul de zece zile acordat solicitantului pentru a formula un recurs în faţa comisiei naţionale, începe să se scurgă începând cu a doua zi de la data notificării şi expiră în ultima zi, la miezul nopţii.

3°. – Formularea recursului (articolul R.40 – 4 din codul de procedură penală)

Declaraţia de recurs trebuie adresată grefei curţii de apel în patru exemplare.

Declaraţia trebuie adresată grefei curţii de apel care a pronunţat hotărârea de reparare şi nu grefei Curţii de casaţie sub sancţiunea inadmisibilităţii recursului (CNRD, 31 ianuarie 2003, nr. 02-99.067, bul. nr. 2).

Comisia a declarat admisibil un recurs adresat, în termenul acordat de articolul R.38 din codul de procedură penală, prin intermediul unui avocat, parchetului general care l-a transmis grefei curţii de apel (CNRD 29 mai 2006, nr. 5C- RD.072).

Depunerea acestuia este constatată de către grefă care menţionează data pe fiecare exemplar, din care unul este dat înapoi imediat, şi care trimite un exemplar persoanelor enumerate la paragrafele 1 – 3 din articolul R. 40-4 din codul de procedură penală, altele decât autorul recursului.

Absenţa depunerii în patru exemplare nu influenţează valabilitatea recursului; grefei îi revine sarcina de a completa numărul de exemplare necesare. (CNRD, 20 decembrie 2002, nr. 02-99.068, bul.12).

Recursul nu poate fi adresat nici prin scrisoare simplă (CNRD, 17 decembrie 2004, nr. 4C-RD.025) nici prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire (CNRD, 1 aprilie 2005, nr. 4C-RD.047), nici prin  fax (CNRD, 3 mai 2002, nr. 01-99.009). În astfel de cazuri, recursul este inadmisibil, cu excepţia cazului în care solicitantul a fost informat expres, prin notificarea hotărârii contestate, cu privire atât la termen, cât şi la formele şi modalităţile de recurs, în condiţii conforme cu prevederile articolului 680 din codul de procedură civilă (CNRD, 26 ianuarie 2007, nr. 6C-RD.064, bul. nr. 1).

Dacă persoana este încarcerată, declaraţia de recurs poate fi făcută prin intermediul grefei închisorii (CNRD, 20 decembrie 2002, nr. 02-99.024, bul. nr.11) sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, solicitantul neputând să îndeplinească formalităţile prevăzute de articolele 149 şi R.40-4 din codul de procedură penală (CNRD, 20 decembrie 2006, nr. 6C-RD.040, bul. nr. 14).

Atunci când un avocat declară că înlocuieşte un coleg pentru a formula recursul, avocatul declarant, care face depunerea la grefă, este cel care trebuie să semneze declaraţia (CNRD, 9 noiembrie 2009, nr. 9C-RD.034, bul. nr. 6).

Articolul R.40-4 din codul de procedură penală nu prevede ca avocatul declarant care formulează un recurs, să justifice vreo împuternicire specială prin care este abilitat să-l reprezinte pe solicitant (CNRD, 12 aprilie 2010, nr. 9C-RD.071).

Dosarul procedurii de reparare, însoţit de o declaraţie de recurs şi de dosarul procedurii penale, este transmis de către grefa curţii de apel, fără nicio amânare, secretariatului comisiei naţionale.

4° – Recursul şi termenul de depunere a concluziilor (articolul R.40-8 din codul de procedură penală)

Când autorul recursului este solicitantul sau agentul judiciar al Trezoreriei, secretarul comisiei îi solicită, într un termen de cincisprezece zile calculate începând de la primirea dosarului şi prin scrisoare recomandată cu  confirmare de primire, să-i adreseze concluziile sale, în termen de o lună.

Concluziile adresate grefei, care nu se încadrează în termenul stabilit în articolul R. 40-8 din codul de procedură penală, trebuie declarate inadmisibile în cazul în care nicio contestare a hotărârii atacate nu a fost formulată în declaraţia de recurs, fapt care a condus la respingerea acestuia, comisia nefiind astfel sesizată în mod regulamentar prin niciun mijloc sau cerere (CNRD, 10 ianuarie 2006, nr. 5C-RD.052).

Însă, din dispoziţiile combinate ale articolelor 669, alineatul 3, şi 670-1 din codul de procedură civilă rezultă că, atunci când scrisoarea recomandată cu confirmare de primire adresată solicitantului, în aplicarea articolului R. 40-8 din codul de procedură penală, pentru ca acesta să-şi adreseze concluziile în termen de o lună, nu a fost reclamată de destinatar, iar agentul judiciar al Trezoreriei nu a dat curs procedurii de notificare, concluziile adresate după expirarea termenului nu sunt tardive, deoarece termenul prescris nu a început să curgă (CNRD, 29 iunie 2009, nr. 9C-RD.001).

5 °- Recursul şi chestiunea prioritară a constituţionalităţii

O chestiune prioritară de constituţionalitate este admisibilă în faţa comisiei naţionale care, statuând în calitate de jurisdicţie civilă conform articolului 149-4 din codul de procedură penală, este o jurisdicţie care ţine de Curtea de casaţie în sensul articolului 23-1 din legea organică din 10 decembrie 2009 (CNRD, 20 decembrie 2010, nr. 10C-RD.047, în curs de publicare).

În fond, este lipsită de seriozitate şi nu trebuie transmisă Curţii de casaţie chestiunea de constituţionalitate care susţine că dispoziţiile articolului 149 din codul de procedură penală, pe de o parte, contravin dreptului la reparare ce rezultă din articolul 4 din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789, prin faptul că ele limitează acest drept persoanelor care au beneficiat de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare şi, pe de altă parte, nu înţeleg exigenţa constituţională de proporţionalitate a pedepselor extrasă din articolul 9 al aceluiaşi text, prin faptul că ele nu iau în considerare cazul persoanelor care au suferit o condamnare definitivă la o pedeapsă mică, ceea ce evidenţiază caracterul nejustificat al privării de libertate suferite anterior.

Într-adevăr, articolul 149 din codul citat anterior instituie un regim specific de despăgubire, fără culpă, care nu exclude dreptul de a cerceta responsabilitatea statului pentru funcţionarea defectuoasă a serviciului de justiţie, în aplicarea dispoziţiilor articolului L. 141-1 din codul organizării judiciare.

În fine, plângerile legate de neînţelegerea articolului 9 din Declaraţia menţionată au în realitate tendinţa de a contesta dispoziţiile legislative referitoare la detenţia preventivă, şi nu dreptul la despăgubire prevăzut de articolul 149 din codul de procedură penală (CNRD, 20 decembrie 2010, nr. 10C-RD.047, în curs de publicare).

II. Dreptul la reparare

A – Cererea unei decizii de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare

Din moment ce a fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni pentru care a fost arestat preventiv, chiar dacă împotriva lui nu s-a pronunţat nicio pedeapsă de privare de libertate cu executare, solicitantul nu mai poate emite pretenţia de reparare în temeiul articolului 149 din codul de procedură penală pentru prejudiciul rezultat în urma acestei detenţii preventive (CNRD, 4 aprilie 2003, nr. 02-99.087, Buletin nr. 4).

Pe de altă parte, comisia naţională a fost sesizată de solicitanţi care, după ce au fost arestaţi preventiv cu ocazia unei cercetări judiciare, au fost repuşi în libertate după anularea rechizitoriului introductiv şi a procedurii subsecvente.

Agentul judiciar al Trezoreriei şi avocatul general s-au opus cererilor lor în reparaţia pentru prejudiciul suferit subliniind faptul că articolul 149 din codul de procedură penală nu prevede repararea decât în beneficiul persoanelor care au făcut obiectul unei detenţii preventive în decursul unei proceduri încheiate în ceea ce-i priveşte printr-o hotărâre de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare şi nu în cazul anulării unei proceduri, care nu împiedică o eventuală reluare a urmăririi.

Comisia a constatat că anularea cercetării îi împiedica pe solicitanţi să obţină o hotărâre de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare în beneficiul lor, şi că această ipoteză nu fusese prevăzută de lege.

După consultarea lucrărilor parlamentare, Comisia a estimat că intenţia legiuitorului fusese de a conferi oricărei persoane care nu fusese declarată vinovată printr-o sentinţă definitivă, dreptul de a obţine reparaţia pentru prejudiciul cauzat de detenţia preventivă, indiferent de cauza nedeclarării vinovăţiei şi, în consecinţă, aceasta a declarat recursurile lor ca fiind admisibile (CNRD, 21 ianuarie 2008, nr. 7 C-RD.068).

B – Cazurile de excludere de la dreptul la reparare

Conform articolului 149 din codul de procedură penală, nu i se datorează nicio reparare unei persoane care a făcut obiectul unei detenţii preventive pentru că s-a acuzat în mod liber şi voluntar sau s-a lăsat acuzată pe nedrept pentru a-l scăpa de urmărire pe autorul faptelor.

Trebuie respinsă cererea de reparare formulată de o persoană pe numele căreia s-a emis mandat de arestare pentru că s-a acuzat în mod liber de săvârşirea unei crime cu scopul de a-l face pe autorul acesteia să scape de urmărire, chiar dacă ulterior şi-a retractat mărturiile (CNRD, 10 ianuarie 2006, nr. 5C-RD.013, buletin nr. 1).

Dimpotrivă, însă, este admisibilă o cerere de reparare formulată de o persoană ale cărei mărturii au intervenit la două luni şi jumătate după arestarea ei şi au fost menţinute pentru o perioadă foarte scurtă, atunci când, conform ordonanţei de punere în acuzare, persoana în cauză îşi explicase mărturiile mincinoase prin efectul unui tratament medicamentos precum şi al sfaturilor avocatei sale (CNRD, 18 octombrie 2010, nr. 0C-RD.016).

Pe de altă parte, dacă potrivit legii din 9 martie 2004, nu este datorată nicio reparare când persoana era în acelaşi timp deţinută pentru o altă cauză, articolul 149 din codul de procedură penală nu distinge dacă infracţiunea a fost comisă în afara perioadei de detenţie preventivă în cauză sau pe durata acesteia.

Din acel moment, pe bună dreptate, prim-preşedintele, pentru calcularea perioadei pentru care se pot acorda despăgubiri, a dedus durata pedepsei cu închisoarea suferite în executarea unei condamnări pronunţate pentru o infracţiune comisă pe durata detenţiei (CNRD, 20 septembrie 2010, nr. 9C-RD.069).

Este deţinut pentru o altă cauză în sensul aceluiaşi text un individ care, în acelaşi timp cu detenţia preventivă, execută o pedeapsă privativă de libertate sub regim de punere sub supraveghere electronică (CNRD, 20 septembrie 2010, nr. 9C-RD.070).

Trebuie să se deducă, din durata de detenţie suportată conform pedepsei puse în executare, ansamblul reducerilor de pedeapsă şi al comutărilor de care a beneficiat persoana în cauză (CNRD, 21 ianuarie 2008, nr. 7C-RD.058).

În fine, fiind vorba despre cazul de excludere care ţine de prescrierea acţiunii publice, este suficient, pentru ca reparaţia să fie exclusă, ca decizia de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare să aibă drept temei unic prescrierea acţiunii publice intervenite după eliberarea persoanei în cauză (CNRD, 14 aprilie 2008, nr. 7C-RD.094, buletin nr. 3).

Dar cum neînţelegerea obligaţiilor controlului judiciar nu figurează printre aceste excepţii, limitativ enumerate, arestarea consecutivă unei astfel de violări nu poate avea drept consecinţă excluderea de la despăgubirea pentru prejudiciu (CNRD, 12 iulie 2006, nr. 6C-RD.015).

C – Ipoteza neurmăririi, a scoaterii de sub urmărire sau a achitării parţiale

Nu este privat de dreptul său la reparare solicitantul care a fost cercetat apoi declarat vinovat pentru fapte distincte de cele pentru care fusese arestat preventiv şi care au condus la o decizie de neurmărire devenită definitivă (CNRD, 17 noiembrie 2008, nr. 8C-RD.026, buletin nr. 5).

Când un solicitant, arestat preventiv sub aspectul săvârşirii mai multor infracţiuni, nu a beneficiat decât de o decizie de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare parţială, comisia naţională controlează compatibilitatea între infracţiunile care au condus la condamnare şi detenția preventivă suferită, iar aceasta conform legii aplicabile la momentul respectiv.

Dacă durata detenției preventive efectuate de solicitant este inferioară sau egală cu durata maximă de arest preventiv prevăzută pentru infracţiunea care a condus la condamnare, persoana în cauză nu are dreptul la reparare (CNRD, 11 iunie 2004, nr. 4C-RD.001, buletin nr. 4; CNRD, 18 iunie 2007, nr. 6C-RD.073, buletin nr. 4).

Acest principiu întruneşte condiţiile de aplicare cel puţin dacă nu rezultă din nicio menţiune expresă a hotărârilor succesive ale judecătorului pentru libertăţi şi detenţie şi ale camerei de instrucţie că aceştia ar fi înţeles să excludă infracţiunea care a condus la condamnare din motivarea lor (CNRD, 14 aprilie 2008, nr. 7C-RD.089, buletin nr. 2), observându-se că, atunci când o persoană a fost arestată preventiv pentru fapte de natură delictuală, pentru care a fost condamnată, şi pentru fapte de natură criminală care au condus la o hotărâre de achitare, nu îi revine judecătorului însărcinat cu reparaţia pentru detenţii să îşi pună întrebări referitoare la probabilitatea unei arestări în cazul în care persoana în cauză ar fi fost cercetată exclusiv sub aspectul săvârşirii delictelor (CNRD, 17 martie 2008, nr. 7C-RD.080, buletin nr. 1).

Dimpotrivă, dacă durata detenţiei preventive efectuate de către solicitant este superioară celei la care este pasibil conform infracţiunii pentru care a fost condamnat, comisia naţională admite cererea pentru acea parte din detenţie care depăşeşte durata compatibilă cu infracţiunea care a justificat condamnarea (CNRD, 13 mai 2005, nr. 4C-RD.046, buletin nr. 5).

Astfel, un solicitant care a fost arestat preventiv pentru o durată de 7 luni şi 10 zile, în decursul unei cercetări deschise pentru o infracţiune la legislaţia privind stupefiantele precum şi pentru importul de mărfuri interzise, aceste două delicte fiind vizate în mandatul de arestare, a fost scos de sub urmărire sub aspectul săvârşirii primei infracţiuni şi condamnat pentru delictul vamal.

Cum însă infracţiunea vamală nu este susceptibilă, de una singură, să fundamenteze măsura de arest preventiv decât până la cel mult patru luni, în aplicarea dispoziţiilor combinate ale articolelor 414 din codul vamal şi 145-1, alineatul 1, din codul de procedură penală, reparaţia pentru prejudiciu a fost admisă pentru perioada de detenţie care a depăşit această durată, adică pentru o perioadă de trei luni şi zece zile (CNRD, 20 noiembrie 2006, nr. 6C-RD.052).

Pe aceeaşi linie, s-a stabilit că articolul 149 din codul de procedură penală nu prevede repararea pentru prejudiciul suferit de o persoană care a făcut obiectul unei detenţii preventive ca urmare a punerii sale sub urmărire sub calificarea unui delict care autoriza această măsură de siguranţă şi care, după descalificarea faptelor, a fost condamnată pentru comiterea unei infracţiuni pentru care legea interzicea încarcerarea (CNRD, 15 decembrie 2008, nr. 8C-RD.032, buletin nr. 8).

D – Titularul dreptului la reparare şi transmiterea acestui drept

Nu este admisibilă cererea de reparare pentru prejudiciul moral care a fost înaintată, atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentantă legală a copiilor minori, de către văduva persoanei arestate preventiv în cadrul unei proceduri încheiate printr-o hotărâre de neurmărire, doar prejudiciul personal legat de privarea de libertate putând fi reparat; pe de altă parte, din moment ce la data decesului persoanei în cauză, cercetarea nu se încheiase printr-o hotărâre de neurmărire, aceasta nu dispunea de nicio acţiune în despăgubire pe care ar fi putut-o transmite moştenitorilor (CNRD, 26 martie 2007, nr. 6C-RD.069, buletin nr. 2).

Într-o hotărâre din 12 octombrie 2009 (CNRD, 12 octombrie 2009, nr. 9 C-RD.017, buletin nr. 5), comisia a stabilit că persoana decedată înainte de expirarea drepturilor la recurs împotriva hotărârii prin care curtea de apel a pronunţat achitarea sa, nu a putut transmite un drept la despăgubirea pentru prejudiciile rezultate în urma detenţiei, drept pe care nu îl deţinea la data decesului. Cererea formulată de moştenitori devine din acel moment inadmisibilă.

Această hotărâre se situează pe linia doctrinară a comisiei, care considerase anterior, într-o ipoteză de inversare a faptelor, că termenul de şase luni prevăzut de articolul 149-2 din codul de procedură penală pentru sesizarea prim-preşedintelui curţii de apel cu o cerere de reparare, termen calculat conform acestui text, cu începere de la hotărârea de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare devenită definitivă, fiind vorba de o hotărâre de achitare susceptibilă de a fi atacată cu recurs în anulare formulat de ministerul public în temeiul articolului 597 al aceluiaşi cod, începea să curgă de la expirarea termenului de recurs, adică cinci zile întregi după pronunţarea hotărârii (CNRD, 6 mai 2003, nr. 02-00.082, buletin nr. 6).

O cerere de reparare introdusă în termenul de şase luni calculate cu începere de la această ultimă dată fusese considerată din acel moment ca fiind admisibilă.

De asemenea, persoana care a fost arestată preventiv în cadrul unei proceduri încheiate în ceea ce o priveşte printr-o achitare nu este titulară a acţiunii de reparare rezultate din articolul 149 din codul de procedură penală, pe care nu o poate transmite moştenitorilor, dacă, în momentul decesului, hotărârea nu devenise definitivă, ca urmare a apelului ministerului public (CNRD, 17 noiembrie 2008, nr. 8C-RD.020, buletin nr. 6).

III. Limitele reparării

A. – Existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi detenția preventivă

1°- Prejudiciul legat de procedura judiciară

Nu se încadrează în prevederile articolului 149 din codul de procedură penală reparaţia pentru prejudiciul rezultat din controlul judiciar (CNRD, 17 ianuarie 2005, nr. 4C-RD.02), din punerea sub urmărire, din respingerea cererilor de punere în libertate, din prelungirile detenţiei, din întârzierile în executarea unei pedepse privative de libertate sau, în mod general, din desfăşurarea procedurii judiciare.

Elementele de prejudiciu rezultate nu pot fi despăgubite decât în cazul unei proceduri intentate în temeiul articolului L. 781-1, devenit L.141-1, din codul organizării judiciare, referitor la reparaţia daunelor cauzate de funcţionarea defectuoasă a serviciului public de justiţie în caz de eroare gravă (CNRD, 20 februarie 2006, nr. 5C-RD.007; CNRD, 31 martie 2006, nr. 5C-RD.057, buletin nr. 6).

Responsabilitatea statului pentru funcţionarea defectuoasă a serviciului de justiţie nu poate fi angajată decât pentru negarea dreptului la justiţie sau pentru eroare gravă, aceasta fiind definită ca orice deficienţă caracterizată printr-un fapt sau o serie de fapte care traduc incapacitatea serviciului public de justiţie de a-şi îndeplini misiunea cu care a fost investit (Adunarea plenară, 23 februarie 2001, Buletin 2001, Adunarea plenară, nr. 5, p. 10, recursul nr. 99-16.165).

Astfel, provizioanele acordate de ministerul justiţiei unor persoane achitate, cu scopul de a le despăgubi inclusiv pentru funcţionarea defectuoasă a serviciului public de justiţie, şi nu numai pentru prejudiciul suferit ca rezultat al unei detenţii, nu constituie referinţe utile pentru comisie (CNRD, 31 martie 2006, nr. 5C-RD.059, buletin nr. 5).

În schimb, trebuie luată în calcul perioada de detenţie legată de procedura de extrădare precum şi consecinţele financiare rezultate din aceasta (CNRD, 20 februarie 2006, nr. 5C-RD.046, buletin nr. 3), precum şi perioada de detenţie efectuată în străinătate şi legată de executarea unui mandat de arestare european (CNRD, 15 februarie 2010, nr. 9C-RD.046, buletin nr. 2).

2o– Prejudiciu legat de mediatizarea afacerii

Nu poate constitui obiectul unei reparări prejudiciul provenit din violarea imaginii sau a reputaţiei rezultând din publicitatea făcută afacerii de către mass-media, chiar dacă articolele de presă relatează arestarea, detenţia provizorie şi încarcerarea solicitantului (CNRD, 5 decembrie 2005, nr. 5C-RD.017, bul. nr. 14).

Violarea prezumţiei de nevinovăţie se repară în baza articolului 9-1 al codului civil.

B. – Caracteristicile legăturii cauzale între prejudiciu şi detenţia provizorie

Jurisprudenţa comisiei naţionale ar fi putut să pară stabilită definitiv în sensul că ar fi necesară o legătură cauzală exclusivă între detenţie şi prejudiciu. Astfel, o decizie din 21 octombrie 2005 (CNRD, 21 octombrie 2005, nr. 5C-RD.005, bul. nr. 9), enunţa că „De vreme ce detenţia este cauza exclusivă şi directă a pierderii locului de muncă de către solicitant, concediat pentru o părăsire a postului datorată încarcerării, repararea prejudiciului material trebuie să ia în seamă pierderile de salariu suportate în timpul petrecut în închisoare şi, după eliberare, în perioada necesară căutării unui loc de muncă”. Conform celei de a doua decizii din aceeaşi zi (CNRD, 21 octombrie 2005, nr. 4C-RD.010, bul. nr. 7), prejudiciul material al solicitantului constând în pierderea fondului său de comerţ nu poate fi indemnizat câtă vreme eşecul profesional aflat la originea vânzării acestui fond nu rezultă dintr-o stare patologică imputabilă în mod sigur şi exclusiv detenţiei.

Aceasta noţiune de cauză directă şi exclusivă între detenţie şi prejudiciu fusese utilizată de comisie, în alte decizii, pentru a limita sau exclude atât indemnizaţie prejudiciului material cât şi cea a prejudiciului moral.

O decizie publicată la data de 18 decembrie 2006 nu solicitase totuşi o legătură cauzală exclusivă, recurgând la noţiunea de cauză primă şi determinantă: prejudiciul rezultând din pierderea locului de muncă trebuie să fie reparat câtă vreme este se ştie că solicitantul a fost arestat la locul său de muncă în ziua premergătoare încarcerării şi că a fost concediat pentru părăsirea postului, fapt din care rezultă că detenţia este cauza primă şi determinantă a ruperii contractului de muncă (CNRD, 18 decembrie 2006, nr. 6C-RD.045, bul. nr. 1).

In paralel, unele decizii indicau doar existenţa unei legături directe între detenţie şi prejudiciu sau a unei legături cauzale directe şi sigure.

Vom remarca faptul că articolul 149 al codului de procedură penală evocă un prejudiciu cauzat de detenţie fără nicio altă precizare.

Dreptul comun al responsabilităţii solicită o legătură cauzală directă şi sigură.

Astfel, într-o decizie din data de 15 martie 2010, publicată, prin care a fost alocată conform prejudiciului economic o sumă importantă unui ex-lider al întreprinderii conduse de solicitant (în acest caz, 428.000 de euro), a fost considerată stabilită existenţa unei legături cauzale între detenţie şi încetarea activităţii întreprinderii pe care o conducea solicitantul, de vreme ce încarcerarea acestuia a provocat retragerea imediată a principalului client şi intervenţii bancare ale societăţii şi de vreme ce astfel detenţia a constituit cauza primă şi determinantă a acestei încetări.

Cu toate acestea, în condiţia unor slăbiciuni structurale şi conjuncturale a respectivei societăţi în ajunul încarcerării liderului ei, prejudiciul solicitantului constă în pierderea unei şanse de a continua activitatea societăţii sau de a proceda la cedarea acţiunilor sale într-un moment favorabil (CNRD, 15 martie, 2010, nr. 7C-RD.092, bul. nr. 3).

Astfel, a fost indemnizat prejudiciul rezultând din încetarea activităţii întreprinderii, care nu se datorase exclusiv încarcerării liderului său, ci se baza pe pierderea unei şanse.

C. –  Repararea prejudiciului material

1o – Venituri

Când solicitantul şi-a pierdut locul de muncă din cauza încarcerării, repararea prejudiciului material trebuie să ţină seama de pierderile de salariu suferite în timpul petrecut în închisoare şi, după eliberare, în perioada necesară căutării unui loc de muncă (CNRD, 21 octombrie 2005, nr. 5C-RD.005, bul. nr. 9), cu deducerea indemnizaţiei de şomaj percepute (CNRD, 18 decembrie 2006, nr. 6C-RD.045, bul. nr. 15). De asemenea, este reparabilă pierderea veniturilor obţinute din exploatarea unei societăţi (CNRD, 15 iulie 2004, nr. 2C-RD.078).

Indemnizaţia care repară pierderea salariilor fiind de natură să repună solicitantul în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încarcerat, acesta nu poate pretinde cumulativ o indemnizaţie corespunzând sumei cheltuielilor de care ar fi trebuit să se achite cu veniturile lui dacă n-ar fi fost încarcerat (cazare, taxă pe locuinţă, asigurare auto, taxă TV, cotizaţie card bancar) (CNRD, 17 noiembrie 2008, nr. 8C-RD.033).

Prejudiciul provenit din suspendarea, pe durata detenţiei, a plăţii venitului minim de inserţie trebuie să fie indemnizat (CNRD, 17 decembrie 2004, nr. 4C-RD.021).

2– Pierderea unei şanse

Comisia repară pierderea şansei de a primi salariu când aceasta este gravă (CNRD, 21 octombrie 2005, nr. 5C-RD.001, bul. nr. 10).

Această repară de asemenea pierderea şansei de a urma cursurile unei şcoli sau un stagiu de formare sau de a trece un examen ducând la obligaţia de a reîncepe un an şcolar (CNRD, 2 mai 2006, nr. 5C-RD.071).

In cazul în care solicitantul nu a putut să cotizeze nici pentru pensia de bază, nici pentru pensii complementare, prejudiciul suferit se analizează ca pierdere a şansei de a obţine punctele de pensie la care avea dreptul să spere, dacă, nefiind încarcerat, ar fi putut în mod normal să cotizeze, şi nu ca pierdere a pensiilor pentru limită de vârstă pe care ar fi putut să le primească (CNRD, 29 mai 2006, nr. 5C-RD.082, bul. nr. 8).

Indemnizaţia trebuie măsurată cu şansa pierdută şi nu poate fi egală cu avantajul pe care l-ar fi adus această şansă dacă ea s-ar fi realizat (CNRD, 13 decembrie 2010, nr. 0C-RD.025).

3– Excluderea  metodelor alternative de reparare

Pierderea indemnizaţiilor oferite de Assedic nu se poate cumula cu repararea pierderii şansei de a găsi un loc de muncă (CNRD, 8 noiembrie 2002, nr. 02-99.034, bul. nr. 8).

4º – Cheltuieli de transport prezentate de soţ

Cheltuielile de transport efectuate de solicitant pentru a-i permite soţiei să-l viziteze în închisoare constituie cheltuieli legate de detenţie (CNRD, 14 decembrie 2005, nr. 5C-RD.036).

Dacă soţii sunt căsătoriţi sub regimul comunităţii legale şi dacă acele cheltuieli au fost prezentate de comunitate, solicitantul se poate baza pe un prejudiciu personal cu valoarea a jumătate din cheltuielile efectuate (CNRD, 29 mai 2006, nr. 5C-RD.072).

5º – Cheltuieli  cu schimbarea domiciliului ca urmare a încarcerării

Când încarcerarea, soldată cu suspendarea tratamentului solicitantului, a avut drept consecinţă pierderea locuinţei al cărei locatar era acesta, cheltuielile cu schimbarea domiciliului şi de transport pe care le-a prezentat, şi care sunt direct legate de detenţie, trebuie reparate (CNRD, 14 decembrie 2005, nr. 5C-RD.044).

 6º  – Cheltuieli cu privire la avocat

In ceea ce priveşte cheltuielile pentru apărare, conform unei jurisprudenţe constante, onorariile avocatului nu sunt luate în considerare, potrivit prejudiciului cauzat de detenţie, decât dacă remunerează prestaţii direct legate de privarea de libertate şi de procedurile efectuate pentru încetarea acestei privări (CNRD, 21 ianuarie 2008, nr. 7C-RD.048 şi nr. 7C-RD.049).

Dacă factura onorariilor include în mod detaliat prestaţiile efectuate pentru a obţine eliberarea solicitantului, precum şi costul acestora, comisia admite rambursarea unor astfel de cheltuieli de apărare (CNRD, 21 ianuarie 2008, nr. 7C-RD.062).

Dimpotrivă, câtă vreme nicio convenţie de onorarii, nicio factură eliberată a doua zi sau la mai multe luni înainte de a lua sfârşit încarcerarea celui interesat, nu permit identificarea sumei suportate de acesta conform cheltuielilor de apărare direct şi exclusiv legate de detenţia suferită, decizia primului preşedinte, care a crezut că poate evalua, pornind de la documente nedetaliate, costul aferent unei cereri de punere în libertate, nu poate decât să fie reformulată (CNRD, 7 decembrie 2009, nr. 9C-RD.037, bul. nr. 7).

Dar, printr-o decizie din data de 18 octombrie 2010 (CNRD, 18 octombrie 2010, nr. 0C-RD.019), s-a considerat că litigiul plăţii onorariilor nu intră în competenţa judecătorului de reparare, conform articolului 149 al codului de procedură penală. Astfel, nu i se poate cere solicitantului o dovadă a plăţii onorariilor de apărare aferente detenţiei provizorii.

  7º – Cheltuieli legate de masă

Comisia naţională respinge cererile care vizează rambursarea cheltuielilor efectuate în detenţie.

Aceasta consideră că aceste cheltuieli s-ar fi efectuat şi în afara mediului carceral pentru întreţinerea curentă a solicitantului (CNRD, 23 octombrie 2006, nr. 6C-RD.035, bul. nr. 12).

In ceea ce priveşte costul suplimentar pe care acestea îl impun deţinuţilor, comisia estimează că nu trebuie să aprecieze totalul preţurilor practicate în detenţie (CNRD, 18 decembrie 2006, nr. 6C-RD.054).

D.– Repararea prejudiciului moral

Suferinţa morală rezultă din şocul carceral resimţit de o persoană privată de libertate în mod brutal şi pe nedrept.

Ea poate fi agravată mai ales prin separare familială şi condiţii de încarcerare extrem de dificile.

Ea poate fi şi atenuată de existenţa unui trecut carceral. Alte circumstanţe sunt, dimpotrivă, considerate inoperante.

1° – Situaţia familială

Comisia naţională a reţinut, ca factor de agravare, în special, despărţirea unui tată de noul său născut (CNRD, 17 decembrie 2004, nr. 4C-RD.014), cea a unei tinere mame celibatare de singura sa fiică, în vârstă de 6 ani (CNRD, 21 octombrie 2005, nr. 4C-RD.032), naşterea unui copil în timpul detenţiei (CNRD, 31 martie 2006, nr. 5C-RD.060), încarcerarea solicitantului în ajunul botezului unuia dintre copiii săi fără ca familia lui să fie înştiinţată cu privire la încarcerare (CNRD, 18 decembrie 2006, nr. 6C-RD.034), suferinţa simţită de o mamă încarcerată şi separată de copiii săi de vârstă mică precum şi de soţul care, grav rănit, tocmai fusese spitalizat ca urmare a incendiului ce le-a cuprins locuinţa (CNRD, 2 mai 2006, nr. 5C-RD.067).

Dacă prejudiciul suferit de rude nu este indemnizabil, suferinţa suplimentară a deţinutului, cauzată de chinul de a-şi şti soția şi copilașul singuri fără a le putea aduce sprijinul necesar, constituie un prejudiciu personal reparabil (CNRD, 26 iunie 2006, nr. 5C-RD.079, bul. nr. 9); la fel se întâmplă în cazul suplimentului de suferinţă resimţit de un deţinut aflat în imposibilitatea de a-i da ajutorul necesar soţiei, grav bolnavă pe plan psihiatric, şi celor trei copii ai lor aflaţi în căminul familial (CNRD, 14 aprilie 2008, nr. 7C-RD.090, bul. nr.4) sau în cazul prejudiciului moral suportat de solicitant din cauza repercusiunii detenţiei sale asupra rudelor (CNRD, 6 februarie 2004, nr. 3C-RD.024).

2º – Condiţii de încarcerare

Constituie, mai ales, factori de agravare a prejudiciului moral, ameninţările suportate de solicitant, suprapopularea închisorii, condiţiile proaste de igienă şi confort (CNRD, 20 februarie 2006, nr. 5C-RD.055, bul. nr. 4), starea de deteriorare a locurilor (CNRD, 29 mai 2006, nr. 5C-RD.077), înmulţirea transferurilor de la o instituţie penitenciară la alta, la originea rupturii legăturilor familiale (CNRD, 7 martie 2005, nr. 4C-RD.031) şi dificultăţile rezultând dintr-o detenţie parţială în închisori din străinătate (CNRD, 7 martie 2005, nr. 4C-RD.043).

Dacă natura infamantă a faptelor urmărite nu constituie un criteriu de apreciere a prejudiciului moral (CNRD, 5 decembrie 2005, nr. 5C-RD.032), natura faptelor trebuie să fie luată în considerare dacă detenţia s-a desfăşurat în condiţii foarte grele, de exemplu în cazul reacţiilor de ostilitate a celorlalţi deţinuţi (CNRD, 14 novembre 2005, nr. 5C-RD.019, bul. nr. 12).

Trebuie luată în considerare, pentru evaluarea prejudiciului moral cauzat de detenţia provizorie, creşterea şocului psihologic suferit de cel interesat din cauza reîncarcerării sale (CNRD, 14 iunie 2010, nr. 0C-RD.012, bul. nr. 5).

3º – Incidenţa trecutului carceral

Perioadele de încarcerare deja efectuate sunt de natură a atenua şocul psihologic.

Totuşi, trecutul carceral nu constituie în mod necesar un factor de atenuare a prejudiciului moral. Astfel, şocul psihologic suferit de o persoană din cauza importanţei pedepsei suportate pentru o crimă de care nu se ştia răspunzătoare nu este micşorat de încarcerările anterioare suferite cu ocazia unor proceduri corecţionale (CNRD, 21 octombrie 2005, nr. 4C-RD.001, bul. nr. 10).

Nu constituie o cauză a uşurării prejudiciului moral detenţiile precedente suferite de solicitant pentru scurte perioade şi în raioane rezervate deţinuţilor minori, ale căror condiţii de detenţie sunt mai favorabile şi mai potrivite decât cele rezervate deţinuţilor majori (CNRD, 21 mai 2007, nr. 6C-RD.082, bul. nr. 3).

De asemenea, se poate lua în considerare faptul că solicitantul se confruntă din nou cu mediul penitenciar din motive pe care le consideră nejustificate şi în condiţia în care nu suferise o nouă condamnare de o perioadă îndelungată de timp (CNRD, 2 mai 2006, nr. 5C-RD.066) sau reintegrarea socială completă şi durabilă a solicitantului precum şi confruntarea sa, din motive pe care le consideră nejustificate, cu mediul carceral de care reuşise să se îndepărteze (CNRD, 26 iunie 2006, nr. 6C-RD.008, bul. nr. 10).

4º – Circumstanţele inoperante

Temeinicia deciziei de plasare şi menţinere în detenţie scapă controlului primului preşedinte, care nu ar putea reţine, pentru a evalua suma totală a reparării, că privarea de libertate nu era necesară în cazul respectiv (24 ianuarie 2002, nr. 01-92.003, bul. nr. 4; CNRD, 15 octombrie 2007, nr. 7C-RD.031).

Suferinţa morală trebuie apreciată independent de atitudinea solicitantului în timpul anchetei sau informării, de comportamentul său procedural (CNRD, 21 octombrie 2005, nr. 5C-RD.005, bul. nr. 9).

Astfel, negările solicitantului în cursul anchetei preliminare şi al instrucţiei preparatorii cu privire la faptele care au dus la examinarea lui nu se aplică asupra principiului şi sumei reparării (CNRD, 5 decembrie 2005, nr. 5C-RD.010).

De asemenea, fuga unei persoane în străinătate cu încălcarea obligaţiilor controlului judiciar nu poate fi reţinută ca factor de atenuare a prejudiciului său moral, chiar dacă a rezultat de aici condamnarea sa prin absenţă la maximul pedepsei suportate (CNRD, 5 decembrie 2005, nr. 5C-RD.017, bul. nr. 14).

De altfel, nu are consecinţă asupra evaluării prejudiciului moral existenţa unor relaţii între solicitant şi minora care a denunţat faptele aflate la originea încarcerării sale (CNRD, 19 decembrie 2003, nr. 2 – CR.D 081, bul. nr. 10), sau simpla existenţă a unor relaţii intime între solicitantă şi unul dintre autorii principali ai faptelor incriminate (CNRD, 19 decembrie 2003, nr. 3 – CR.D 009, bul. nr.9).