DISTRIBUIȚI

La 8 iunie 1930, când Carol al II-lea s-a urcat pe tron, România se zbătea în ghearele crizei economice. Preţurile produselor agricole şi industriale scăzuseră vertiginos. Cu toate acestea ele nu erau accesibile maselor largi de cetăţeni pentru că aceştia sărăcise enorm de mult şi nu-şi puteau permite să le cumpere.
În timp ce marea majoritate a populaţiei trecea prin momente extrem de grele, neputând să-şi asigure nici condiţiile minimale de viaţă, cercurile conducătoare şi grupurile de interese legate ombilical de acestea continuau să-şi rotunjească veniturile, exploatând chiar şi efectele dramatice ale crizei.
Carol al II-lea fusese informat chiar din primele zile ale domniei sale asupra situaţiei dezastruoase în care se găsea economia ţării. I s-au făcut chiar şi propuneri privind reducerea cheltuielilor bugetare. În mod concret acestea se refereau la: rechemarea din străinătate a diverselor misiuni care, în conjunctura existentă, nu făceau altceva decât să se distreze pe cheltuiala statului; desfiinţarea subsecretariatelor de stat; concedierea diurniştilor ale căror lucrări puteau fi efectuate de către angajaţii pe durată nedeterminată; reducerea spezelor referitoare la automobile şi la cheltuielile de reprezentare ale ministerelor.
Toate rapoartele şi propunerile cu privire la ieşirea din criză n-au avut nici un ecou la rege. Carol al II-lea le-a tratat pur şi simplu cu dispreţ. Grija şi preocuparea lui au fost în schimb să-şi majoreze lista civilă. La cererea lui, la data de 27 iunie 1930 s-a publicat legea prin care lista civilă a regelui Carol al II-lea a fost fixată la suma de 40.000.000 de lei anual, scutită de orice sarcini şi plătibilă de la data urcării sale pe tron. A fost vorba de o majorare de 700%. Au fost majorate, de asemenea, şi donaţiile anuale de la bugetul de stat cuvenite celorlalţi membri ai familiei regale, acestora revenindu-le următoarele sume: regina Maria – 20.000.000 lei, Elena, fosta soţie a lui Carol al II-lea şi mama lui Mihai – 7.000.000 lei şi Marele Voievod Mihai – 7.000.000 lei. Faţă de cheltuielile calculate pentru nevoile lor fireşti aceste sume erau de peste zece ori mai mari.
Aceste majorări au făcut să se disponibilizeze de la buget o sumă suplimentară de peste 50.000.000 lei anual şi acest fapt se întâmpla într-o perioadă când ţara şi populaţia ei treceau prin mari greutăţi.
Dar în timp ce efectele crizei avea să le suporte populaţia sărăcită de la oraşe şi sate, unor familii înstărite li se crease, chiar în aceste timpuri grele, inclusiv avantajul de a folosi în gospodăriile lor muncă salariată scutită de impozite. Într-un document al vremii se arăta că din neimpozitarea acestor venituri statul pierdea anual 132. 000.000 lei.
În 1930 guvernul naţional-ţărănist a supus Parlamentului „Legea pentru reducerea lefurilor salariaţilor publici şi înfiinţarea unui impozit pe lefurile acestea, stabilite prin contract”. Regele semnează mesajul către Parlament şi concomitent, la 28 decembrie 1930, îi trimite o scrisoare preşedintelui Consiliului de Miniştri al cărui conţinut merită să-l dezvăluim, măcar în parte, pentru ipocrizia sa şi mai ales pentru a se vedea câtă asemănare are el cu discursul ipocrit de astăzi al lui Trăian Băsescu.
„Iubite domnule preşedinte al Consiliului de Miniştri, – începe regele această scrisoare – Astăzi, domnul ministru al finanţelor mi-a supus spre semnare mesajul către Parlament pentru legea reducerilor de salarii ale funcţionarilor publici. Cu durere în suflet şi numai din cauza stării grele financiare a ţării m-am hotărât să iscălesc această diminuare. Sunt sigur că toţi cei vizaţi vor pricepe că acest sacrificiu le-a fost impus de circumstanţe şi că vor găsi în patriotismul care a caracterizat întotdeauna pe cetăţenii ţării mele, în timpuri grele, puterea de a suporta aceste greutăţi, pe care le doresc şi le nădăjduiesc de cât mai scurtă durată. În aceste împrejurări, inima şi conştiinţa mea nu pot răbda ca această reducere să nu mi-o impun şi eu. Vă rog deci, domnule preşedinte al Consiliului, să daţi indicaţiile cuvenite ministrului de finanţe să mi se aplice mie şi membrilor familiei domnitoare reducerea…..”
Desigur că după ce-şi mărise, „cu durere în suflet”, lista civilă cu 700%, acum, din „patriotism”, se supunea unui „imens sacrificiu”, respectiv o reducere de 22%.
Dar ce avea de spus funcţionarul public în faţa acestei curbe de sacrificiu, când situaţia lui şi aşa precară se înrăutăţea şi mai mult, având în vederea reducerea şi impozitarea salariului şi aşa de mizerie pe care-l primea de cele mai multe ori şi cu întârziere.
Ne putem întreba dacă nu cumva tot din „patriotism” şi-a mărit şi Trăian Băsescu, acum în situaţie de criză, bugetul prezidenţial şi a avut grijă, totodată, să-şi desfete şi amanta, Elena Lupescu, pardon, Elena Udrea (eroare din cauza asemănării), cu un minister care are de gestionat importante fonduri bugetare atât interne cât şi europene.
În septembrie 1932 şi în februarie 1933 sau mai aplicat alte două curbe de sacrificiu la care s-a mai adăugat şi faptul că muncitorii şi funcţionarii statului, învăţătorii, pensionarii, văduvele şi invalizii de război nu erau plătiţi cu lunile, iar alţii erau concediaţi.
Scăderi vertiginoase de salarii s-au produs în toate sectoarele economiei româneşti. De exemplu în industria metalurgică indicele salariilor scăzuse în 1933 cu 35,3% faţă de 1929 iar în industria alimentară, tot în aceeaşi perioadă, cu 34,4%.
Dar în timp ce poporul strângea cureaua în speranţa că vor veni zile mai bune, care pentru unii n-aveau să mai vină niciodată, regele aventurier, stăpânit de o poftă nebună de putere şi avere n-avea nici o altă grijă decât să-şi satisfacă propriile plăceri şi ale camarilei. Majorarea listei civile avea să devină un gest nevinovat faţă de fraudele ce-au urmat şi care au provocat prejudicii uriaşe statului român.
Pentru aceasta avea nevoie de putere şi a făcut în aşa fel încât a reuşit să şi-o subordoneze, treptat, până la a-şi impune dictatura personală. A ştiut să profite de slăbiciunile politicienilor vremii pe care ia manevrat după cum a dorit. Cei care mai îndrăznesc să deschidă gura pe tema democraţiei interbelice ar trebui, mai întâi, să se informeze cu mai multă seriozitate asupra acestei perioade şi să nu încerce să-l excludă pe Carol al II-lea. Un fapt se impune însă subliniat şi anume că, indiferent de caracterul abject al acestui personaj, el n-ar fi reuşit niciodată să acapareze întreaga putere şi să se folosească de ea nu în interesul ţării ci al său şi al camarilei care-l înconjura, dacă nu i-ar fi fost prielnic climatul politic existent atunci în România. Formal şi atunci era un regim democratic ca şi astăzi. Însă ca şi astăzi democraţia era un paravan sau o interfaţă pentru o guvernare despotică împotriva interesului naţional şi în folosul exclusiv al unui grup restrâns de indivizi. Iată de ce actele actualului preşedinte n-ar trebui să ne surprindă. Tentaţia extinderii puterii este una irezistibilă. Ea nu se mărgineşte de la sine. Numai atunci când i se pun obstacole mai poate fi ţinută sub control şi obligată să servească interesul public.
E greu de făcut un bilanţ al jafului pe care l-a întreprins Carol al II-lea asupra avuţiei ţării. Nici una dintre inventarierile ce s-au făcut până în prezent nu s-a dovedit atotcuprinzătoare. Dar chiar şi aşa datele stabilite în urma cercetărilor istorice, a căror exactitate nu poate fi pusă la îndoială, sunt de-a dreptul cutremurătoare. Ele ne mai arată însă un lucru şi anume faptul că România a ajuns în situaţia dezastruoasă a fatidicului an 1940 care avea să se răsfrângă pe tot timpul războiului şi încă mult timp după aceea nu datorită exclusiv cauzelor externe. Contribuţia decisivă din acest punct de vedere a avut-o Carol al II-lea, camarila care l-a înconjurat şi complicitatea clasei politice, aproape în întregime, care, pentru liniştea şi traiul ei opulent, s-a lăsat manipulată de acest personaj sinistru.
În toate operaţiunile pe care regele le-a întreprins în acest scop a avut-o ca sfetnic de taină pe amanta sa, Elena Lupescu, personaj extrem de priceput în intrigi şi combinaţii, care i-au permis să ţină sub control cele mai importante pârghii de putere ale statului, să impună guverne (12 guverne au fost schimbate în 10 ani cât a durat domnia celor doi), să demită şi să impună miniştri, să comande asasinate etc. Amanta regală avea propriul ei serviciu de informaţii. Apropo, când i s-au atribuit Ministerului Turismului, înfiinţat special pentru Elena Udrea, atribuţii informative, unii au luat în derâdere acest aspect. Desigur nu se ridică amanta prezidenţială la nivelul inteligenţei amantei regale dar să tragă sforile şi să tulbure climatul politic cu urmări foarte grave pentru ţară, cred că se pricepe, pentru că la asta nu-i nevoie de prea multă şcoală.
O sursă substanţială de venituri pentru Carol al II-lea a constituit-o răsplata pe care i-o ofereau, sub diferite forme, marii rechini ai afacerilor din România, în schimbul protecţiei asigurată de rege. Cât timp marii industriaşi ai vremii, Nicolae Malaxa şi Max Auschnitt, şi-au plătit taxa de protecţie la rege nici o autoritate a statului român nu s-a putut atinge de ei, chiar dacă afacerile lor veroase, de răsunet pentru presa vremii, erau împotriva legii şi aduceau grave prejudicii statului, punând chiar în pericol şi siguranţa naţională. Când regele a constatat că Max Auschnitt nu plăteşte cât ar trebui, a dat semnalul şi personajul a fost arestat, judecat şi condamnat. Să ne amintim cam ce soartă au avut unii dintre oamenii de afaceri de astăzi, ca Erbaşu sau Anghelescu, care au fost pentru anumite perioade de timp în graţiile lui Trăian Băsescu. Se lasă încet uitarea peste amintirea lor pentru că, între timp, alte scandaluri sunt oferite publicului, cu acelaşi scop, tot mai greu de disimulat, respectiv plata taxei de protecţie prezidenţială. Celor care nu plătesc cât trebuie şi acest „cât trebuie” n-are limită, li se dau, pentru început, nişte avertismente (arestări, chemări la parchet, demascări în presă etc.) şi dacă nu reacţionează pe măsura aşteptărilor urmează lovitura fatală. Cazurile Puiu Popoviciu şi, mai recent, Căşuneanu se înscriu perfect în această logică.
Ample operaţiuni de fraudare a statului s-au derulat prin intermediul Băncii Naţionale a României unde regele a avut grijă să aibă tot timpul oameni de încredere. Mai concret, statul a fost păgubit prin faptul că la transferurile de devize în străinătate ale Casei regale a fostului suveran n-au fost percepute primele valutare şi diferenţele de curs. O anchetă întreprinsă după plecarea lui din ţară estima un prejudiciu de 737.450.998,73 lei. S-a declanşat şi un proces care, datorită complicităţii multor funcţionari ai vremii, a fost oprit prin meşteşugite chichiţe avocăţeşti.
Dar ce să spunem de cele 41 de tablouri din patrimoniul Coroanei regale şi a unei imense cantităţi de bijuterii, niciodată inventariată, pe care Carol le-a scos din ţară la plecarea forţată din 8 septembrie 1940?. Carol I interzisese prin testament ca tablourile din proprietatea Coroanei României să fie scoase din ţară. Dacă în vremurile tulburi de atunci nu s–a putut face nimic şi nici pe timpul fostului regim comunist, tratat de occident ca un regim de ocupaţie, este însă de neînţeles de ce după 90 nu s-a dorit clarificarea acestei probleme, de care nu este străin nici ex-regele Mihai, implicat în mai multe procese succesorale după moartea lui Carol al II-lea în 1953.(Să fie doar o coincidenţă că a murit în acelaşi an cu Stalin?). Dar nu numai că n-a făcut obiectul unor anchete pentru gravele prejudicii aduse şi de către el statului român şi implicit poporului, precum şi a unor fapte de trădare a României, printre care şi arestarea în timp de război a şefului statului, în speţă Mareşalul Antonescu şi predarea lui la inamic, dar mai este şi onorat cu fel de fel de titluri şi, lucrul cel mai grav cu putinţă, este şi împroprietărit cu domenii şi bunuri care nu i-au aparţinut niciodată, nici lui şi nici înaintaşilor lui, pe care să zicem că i-ar fi moşteni. Se confundă, desigur cu bună ştiinţă, aşa cum a procedat şi Carol al II-lea, bunurile personale ale foştilor regi cu cele ce-au făcut parte din proprietatea Coroanei României. Aceste bunuri făceau parte din proprietatea publică a statului. Însă noile autorităţi „democrate” la fel de lacome şi de străine de interesul naţional ca cele din timpul lui Carol al II-lea, au întors roata istoriei şi ne-au pricopsit cu o clică parazitară, peste care trecuse tăvălugul istoriei şi bietul popor crezuse c-a scăpat de ea. Din păcate nu, ei s-au întors din nou la furat, s-au reîncarnat în personaje care parcă se străduie să ne reediteze pagini triste din trecutul poporului român. Din câte se poate cu uşurinţă observa, Trăian Băsescu interpretează din ce în ce mai bine rolul istoric al lui Carol al II-lea. Trezeşte-te popor român că mari primejdii te aşteaptă!