DISTRIBUIȚI

”La un moment dat, toți avem de ales. Tu ce vei alege? Ai iubire, speranță și dorință de luptă? Ai credință? Auzi cu sufletul fiecare lucru din Univers, șoptindu-ți să continui cu pași mărunți? Dacă da, nu renunța. Dacă nu, mai caută în străfundurile tale orice proiecție a luminii pe pereții ființei. Orice crăpătură gata să primească prin ea strălucire. Împreunează-ți cu milă mâinile și gândește-te mereu câte daruri neprețuite primești în fiecare zi.
Oamenii pleacă, suntem părăsiți și părăsim pentru că fiecare din noi caută ceva, fiecare din noi are o parte distrusă, ruptă și călcată de o societate păcătoasă și grotescă. Sentimentele vin și pleacă, speranța se mai dizolvă sub otrava dezamăgirilor și iubirea se scufundă prea des în obișnuință. Furtunile lăuntrice îți trepidează în piept și probabil uneori te sufoci într-un aer murdar. Uneori arterele tale sunt pline cu ură, ură canalizată spre inimă. Se spune că o singură aliniere a ochilor poate provoca eliberare. Alinierea ochilor noștri spre cer, locul de unde o baie de lumină pură se revarsă asupra noastră și ne curăță. Locul din care Dumnezeu ne privește, El fiind singurul ce nu ne va lăsa niciodată. Cel ce ne va iubi pentru eternitate. Noi avem datorii. Avem datoria să iubim pentru că am fost născuți din acest sentiment. Avem datoria să credem că împreună cu Dumnezeu ne putem clădi o viață frumoasă … avem datoria să devenim un os din trupul sfânt și o rază inocentă din soarele inimii Sale pentru ca, la sfârșitul timpurilor, credința să fie tot ce vom mai avea … singura noastră șansă la salvare; singura frânghie destul de puternică pentru a ne trage afară din mrejele păcatului, singura forță ce gravitează în jurul nostru și respiră prin fiecare por al universului. Credința ne dă timp. Timp pe care îl disprețuim pentru că trece, dar totuși timp de care avem nevoie pentru a ne vindeca crestăturile inimii.
Așa este că, credința e un far? Un far spre care înotăm când curenții ne trag înapoi? Eu, una, mă cunosc parțial și știu care este defectul meu, defect pe care mereu încerc să îl repar, rugându-mă. Îmi ascund inima în spatele cuvintelor puternice, menite să țină lumea departe. Îmi ascund inima pentru a o păstra intactă, îmi ascund inima pentru că văd cu ochii ființei în ce se convertește lumea și îmi e frică de smoala ce s-ar putea întinde și spre mine. Uneori, surâsul fals al inimii mele îmi trepidează în piept, dar trufia nu lasă niciodată lacrimile să cadă. Așa că zâmbesc, deși mă dărâm în groază și tăcere. În definitiv, credința e forța pentru care merită să ne zbatem, credința e flacăra incandescentă, ce trebuie păstrată cu candoare în fiecare din noi, pentru că … nu-i așa … un om creștin, se deosebește prin lumina pe care o are în el.

Sunt copil și probabil sfatul meu va fi dat uitării în deșertul ignoranței, dar vi-l voi spune, oricum: Ridicați-vă ochii către cer!

O adolescentă rebelă … către creștini … punct!

Alexandra Fedorca