DISTRIBUIȚI

Citiți atent acest documentar așazicind științific… Ar putea sa va legene puțin min-tea… Daca jucați jocul de a-l lua, macar in parte, in serios, și de a nu socoti totul o fantezie demna de un film SF, atunci informațiile de aici ar putea sa va para tulburatoare… Sint citeva lucruri aici care pot parea fanteziste… Principala teorie cumva șocanta e povestea cu Luna goală pe dinauntru, ceea ce conduce automat la ipoteza ca ea e un artefact, adi-ca un produs artificial, creat – cind ? de catre cine? si de ce tocmai in ”coasta” Pamintului nostru?.
Aceasta ipoteza suporta o discuție in sine, si are prea puține probe susținatoare: citeva umbre ce par goluri sau intrari deschise spre interiorul lunii, ecoul ciudat al undelor sonore, trimise prin materia lunara, suprafața zisa ”sticloasa” a lunii, ce pare artificiala. Asemenea probe nu prea stau totuși in picioare; luna a fost bine analizata, cintarita și judecata, mai intii chiar de pe pamint, apoi de misiunile ce au adus destule mostre de sol lunar, pentru a nu lasa aici loc de indoiala. Noi știm de la școala ca Luna e o bucata desprinsa din Pamint, in urma izbirii, cu miliarde de ani in urma, a unui meteorit gigantic, care a lovit pamintul și a trecut mai departe in cosmos. Bucata rupta, adica luna, a ramas in preajma Pamintului, ținuta aproape, acolo unde se afla și azi, de forța de gravitație a Pamintului. Așa ne-am ales cu un satelit natural, care, spune astrofizica, a contat enorm in viața ulterioara a Pamintului. De pilda, l-a stabilizat, oprindu-l din leganarea lui (cam bez-metica) de pina atunci (caci Luna are și ea o anumita forța de atracție asupra Pamintului, dovada mareele ce se produc peste tot in oceanele lumii). Apoi, se pare ca Luna a hotarit și lungimea unei zile pamintești, intervenind asupra vitezei de rotație a pamintului, dar a influențat intr-un fel si clima pamintului (facind-o mai buna, mai rea? dar in comparație cu ce, daca nu știm cum ar fi aratat o clima altenativa?…). Pe scurt, viața noastra ar fi aratat altfel, daca nu ne-ar fi stat alaturi, de-a lungul a miliarde de ani trecuți, prietena noastra, Luna…
Mai plauzibila ar vrea sa para a doua ipoteza, cea a prezenței unor extratereștri pe luna. Sint aici inregistrate, și prezentate in imagini amanunțite (nemaivazute pina acum, ceea ce le face cam suspecte – or fi facute in laboratorul foto?), o mulțime de urme lasate de prezumtivii extratereștri pe luna, cu deosebire pe partea ei nevazuta de pe pamint… Cratere ce par artificiale: luna are o mulțime de cratere naturale, pentru ca, fiind lipsita de atmosfera, e in mod continuu bombardata de tot felul de meteoriți sosiți din cosmos, de marimi diferite, ”noroc” de care pamintul a fost aparat, in existența lui, de catre atmosfera sa, care a ars, prin frecare, acești ”vizitatori” cosmici nedoriți. Unele dintre aceste cratere au forme prea regulate pentru a fi naturale, cu fundul ridicat spre suprafața, invers decit ar produce caderea unui meteorit, care ar adinci suprafața. Apar apoi multe forme și siluete geometrice, care par a fi (sau a fi fost) cladiri, șanțuri, șosele, rampe, schele, unele sus-pect de intregi și de moderne… Ni se mai ofera chiar și pietre ”lucrate”, de tip Sfinx ori sta-tui antropomorfe ca cele din Insula Paștelui, care trec deja, prin prelucrarea lor, dincolo de marginea dintre natural și uman…
Vin apoi la rind probele unei prezențe directe a cuiva pe Luna: lumini mișcatoare, siluete de rachete cosmice, mergind pina la imaginea unei epave de nava eșuata cindva pe Luna, și in care, culmea, ni se spune ca astronauții americani au gasit chiar și doua cadavre de extratereștri mumificate, unul (o femeie, aratind ca asiatica, pentru a parea probabil mai exotica) fiind adus pe pamint (unde se afla el acum?…). ”Ei sint aici, se uită la noi, ne bruiaza convorbirile”, ar fi transmis acasa astronauții americani, odata ajunși pe Luna… Pe scurt, o prezența extraterestra mai veche, de mult intemeiata pe Luna, dar și una imediata (”Ei ne observa!”), pe care expedițiile lunare americane și rusești le-au des-coperit de la inceput, dar care au fost sistematic ascunse de ochii lumii intregi, de catre NASA și autoritațile responsabile…
Ce sa ințelegem, ce sa credem din toata aceasta aglomerare de ”dovezi”? Fantezia omenirii e fara limite, și ea așteapta doar o scînteie ca sa se aprinda… Luna, desi existind dintotdeauna alaturi de noi, ne-a parut mereu misterioasa, a inspirat astronomii și poeții, iar expedițiile lunare din ultimele decenii, in loc sa lamureasca oarecum ”parțile ei misteri-oase”, par sa complice și mai mult lucrurile… Pietre ce par ruine, cratere ce par artificiale, lumini ce par nave cosmice observatoare… Și, sarind calul, siluete de ”oameni” vazute pe luna, cadavre congelate, ba chiar mesaje in clar: ”Ați venit (in sfirșit), ne-ați descoperit existența… Acuma luați-va mostrele de pietre dorite, dar plecați inapoi acasa pe Pamintul vostru, și nu mai reveniți pe Luna noastra, caci ne cam deranjați!”… Fața nevazuta a Lunii e a lor, acolo ar fi cele mai multe urme ciudate, și te poți intreba daca acești musafiri extratereștri au ales inadins aceasta parte opusa a lunii, ca sa-și intemeieze acolo bazele lor, ca si cum ar fi știut ca noi vom ajunge cindva in stare, intr-o zi, sa-i observam și chiar sa-i vizitam, inoportunindu-i…
E prea transparenta analogia unei astfel de imaginate mentalitați extraterestre cu a noastra, ca sa nu devina evidenta calchierea modelului pamintean: ei umbla, ca și noi, in nave cosmice asemanatoare, iși construiesc baze de lucru, ca și noi, pe scoarța lunara sau, mai bine, pe sub ea, mai mult, arata chiar ca niște oameni, au mîini și picioare, și ne-au lasat (spre comparație ?) chiar și niște cadavre (bine pastrate, dupa mii sau milioane de ani), ca sa ne cunoaștem și sa ne simpatizam reciproc… Cine se aseamana, se aduna, zice proverbul frantuzesc. Acceptam micile diferențe, dar cautam și prețuim mai ales ase-manarile de fond, fie și intre specii cosmice.
Va propun, spre o mai buna ințelegere, o alta analogie; nu cu ochii in sus, catre cosmos, ci cu privirea in jos, catre propria noastra istorie… Sa ne imaginam ca am gasit, pierduți in deasa și intunecoasa padure a Amazonului, ramasa inca insufficient explorata chiar și in prezent, o suma de triburi de indieni primitivi, traind goi, cam ca acum citeva mii de ani indarat, in colibe din frunze de palmier, vînînd maimuțe (pentru carne), cu arcuri și sageți unse cu otrava curara, ori pescuind cu sulițe dibace pești din marele fluviu… Ce atitudine ar trebui sa adoptam noi, oamenii moderni, ajunși pina la ei cu helicoptere și drone, cu arme sofisticate și comunicații prin radio și tv ? Sa-I distrugem (cam cum au facut cindva conchistadorii spanioli cu incașii, aztecii și mayașii)… Sa-I ajutam sa se civili-zeze, imbracindu-i, urbanizindu-i, dindu-le mașini și autostrazi, și guverne și obiceiuri mo-derne… Sau sa-I observam, macar pentru o vreme, lasindu-I in legea lor, fara a incerca sa ne amestecam in viața lor naturala, care noua ne poate parea primitiva și subdezvoltata, dar lor li se pare fireasca și normala… Eventual sa-i impiedicam, din cind in cind, sa-și faca singuri rau, atunci cind ne dam seama, observindu-i, ca sint pe cale sa produca un dezastru: un razboi nimicitor intre ei, o stricare grava a habitatului (incendii masive de paduri, baraje ce pot schimba cursul fluviilor), și alte nenorociri de care știm (din proprie experiența…) ca oamenii sint capabili… Cam la fel, ne sugereaza documentarul de fața, s-ar fi purtat acei extratereștri lunari, și binevoitori, cu noi, caci așa ne asteptăm sa se poarte cei mari cu cei mai mici decit ei… Ne-au vrut binele, ne-au impiedicat sa ne provocam un dezastru nuclear (așa se intimpla cind treci de la arc și sageata la arma nucleara…), ne-au ghidat discret soarta, dar fara sa intervina fațiș in viața noastra, pe care am parut astfel ca ne-am construit-o singuri de-a lungul istoriei… Un fel de Dumnezei care ne-au vegheat din cer, adica din cosmos, urmarindu-ne cu simpatie, așa cum s-ar uita un ochi omenesc la un mușuroi de furnici, care iși vede de treaba lui, fara sa știe ca cineva de sus il observa…
Incepem sa fantazam deabinelea… Nu numai ca ii avem și i-am avut mereu pe acești extratereștri alaturi de noi (adica pe Luna, care a devenit brusc foarte familiara), dar ei ne-au fost ca niște rude mai mari apropiate, care ne-au vizitat in trecut, ne-au vegheat creșterea, ne-au ajutat cu discreție, refuzind sa se arate in clar, ca sa nu ne tulbure și sa nu ne ”confuzeze” dezvoltarea mentala fireasca. Exploratori ajunși in Amazonia spun ca au descoperit acolo niște siluete stilizate de avioane, la care se inchinau, ca la niște zei, indienii unui trib primitiv din regiune, dupa ce vazusera trecind pe deasupra lor primele avioane… Așa am fi pațit si noi… Și de aici, zborul fantaziei se dezlanțuie: nu cumva acesta e modul
in care a aparut reprezentarea primilor zei in vechime? Zeitațile asiriene, babiloniene, egiptene sint copii ale unor amintiri lasate de acești vizitatori timpurii, ca si piramidele, in Egipt sau in America latina, ori urmele ”de astronauți” gasite pe celebrul platou de la Nazca, precum și alte semne inexplicabile, care pot deveni astfel amintiri ale unor vechi vizite cosmice: au venit, ne-au vazut, și au plecat, lasindu-ne sa mai creștem in liniște… Iar intre timp, și-au instalat niste baze tehnice pe Luna, ca un fel de unitați de aprovizionare – caci noi asa le imaginam, dupa gindirea noastra… E un fapt stabilit de psihologi și antropologi: omul nu poate imagina nimic prea departe de marginile propriei sale structuri… Chiar in cele mai indraznețe fantezii, de care am avut din plin parte in ultimele decenii, prin romane și filme SF, lumile și fapturile extraterestre nu erau de tot diferite de oameni. Diferențele erau mai ales cantitative. dar nu fundamental calitative. Pareau a fi tot un fel de oameni, mai inalți sau mai scunzi, cu doua sau mai multe brațe, cu doua sau citeva picioare, cu urechi lungi sau cu coarne, cu ochi mai mari – dar tot cu niște ochi… De ce n-ar fi, la urma urmelor, acești alieni cu totul altfel? Ca un fum, sau ca un abur, sau chiar ca un gind, ori ca o unda de energie… In film. e adevarat, ei trebuie aratați, pentru ca filmul e fatalmente ceva vizual. Asa ca i-am imaginat eventual și ca ne-oameni, adica sub forma de șopîrle, caracatițe, insecte gigantice ori roboți, mai mult sau mai puțin urîți (spaima sau repulsia facind parte din atitudinea recomandata fața de un strain, cu atit mai mult fața de unul extraterestru), ca sa para diferiți, dar niciodata cu totul altfel decit oamenii sau animalele lor… Ei nu pot fi fundamental altfel decit noi… De aceea credem ca gasim pe Luna sau pe Marte un Sfinx, niște piramide, niște ”statui din Insula Paștelui”, niște ”baze militare americane” și alte asemenea structuri ”omenești”. Aceste asemanari ne vor intari in convingerea ca extratereștrii exista, pentru ca de fapt noi dorim ca ei sa existe, ii tot așteptam sa apara, și ne bucuram sa avem confirmarea acestor aș-teptari, conform mecanismului psihologic de tipul: „V-am spus eu ?!”…
Aveți in linkul ce urmeaza reluate unele ”dovezi” de pe Luna, dar și unele interpre-tate la fel, de pe Marte… Ca sa dezvoltam deplin teoria conspiraționismului, care ne place din ce in ce mai mult, s-au gasit unii care sa explice ascunderea acestor probe de ochii opiniei publce, de catre NASA și administrație, prin intenția secreta a unei elite pamintene de a parasi cindva pamintul, devenit tot mai de nelocuit, plecind pe o alta planeta, ca Luna sau Marte… Și cum pe ”vapor” nu e loc pentru toți pamintenii, nu se vor imbarca, la mo-mentul oportun, decit ”cei aleși”, care au inceput deja sa-și amenajeze de pe acum noul loc planetar de viața… Parca s-ar potrivi așa ceva mai mult pentru o utopie politico-astro-nomica, de pus eventual intr-un film…

Operatiunea secreta Luna-Marte


Mi se pare preferabil sa raminem, ajunși in acest punct, tradiționali, adica poetici… Va propun așadar sa incheiem cu tema lunii la Eminescu, poet obsedat de prezența lunii in multe dintre poeziile sale, in care vede pe rind luna ca stapina a nopții, stapina a marii, stapina a gindurilor… In Scrisoarea lll, de exemplu, luna (astru venerat de musulmani) se preface in frumoasa Malcatun, fiica șeicului Edebali, din insoțirea cu care, asa cum i-a promis sultanului adormit visul trimis de Profet, va crește dinastia otomana ce va stapini lumea…
Sa recitim insa frumoasa invocare a lunii din Scrisoarea l, care așeaza astrul nopții, prin puterea lui atotcuprinzatoare, alaturi de geniul morții, pregatind intrarea in scena a Bătrinului dascal, reprezentarea a Ințeleptului, personaj fabulos la Eminescu, ce poate cu-prinde cu mintea lui inceputul și sfirșitul lumii: Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi! Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti! Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac… Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii, Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Cum sa preferam, așadar, o fantezie despre Luna? Sub forma unei cercetari așazi-cind științifice, așa cum vedem ca incearca sa brodeze, in jurul calatoriilor navetelor sele-nare, interpreții acestor semne ”extraterestre” pe care luna ni le-a pastrat? Sau sub infați-șarea unei tradiționale viziuni lirice și cosmice a unui mare poet, care confera lunii rolul ei de astru tutelar al viselor nopții, asa cum a fost ea consacrata in toata poezia erotica și filosofica a lumii? Nu e o ”lupta” egala aici, dupa parerea multora, e numai o așazisa in-fruntare intre știința și arta, intre adevar și frumusețe. Biruința amindurora va fi un cîștig pentru omenire, daca ambele se vor dovedi a fi veritabile