DISTRIBUIȚI

Serghei Pavlovici Koroliov (30 decembrie 1906/12 ianuarie 1907 – 14 ianuarie 1966) este considerat fondatorul programului spaţial al Uniunii Sovietice, care, în timpul perioadei de glorie, a înregistrat multe succese. Deşi numele său este bine-cunoscut în ziua de astăzi, în timpul vieţii, identitatea lui Koroliov a fost ţinută secret, alături de multe activităţi ale programului spaţial sovietic. Mai mult, povestea de viaţă a savantului este una zbuciumată, fiind victimă a Marii Epurări iniţiate de Stalin.

Începutul vieţii şi carierei sale
Serghei Koroliov s-a născut în Jîtomîr, în Ucraina de astăzi. La un an după naşterea sa de pe 12 ianuarie 1907 (după calendarul gregorian), familia s-a mutat la Kiev. În 1910, părinţii lui Serghei, Maria Moskalenko şi Pavel Yakovlevic, s-au separat din cauza problemelor economice, iar copilul s-a mutat cu mama sa la casa părinţilor acesteia în oraşul Nijîn, scrie russianspaceweb.com.

Părinţii lui Koroliov au divorţat oficial în 1916, iar mama s-a recăsătorit la scurt timp după aceea. În 1917, în anul Revoluţiei Bolşevice din Rusia, familia s-a mutat la Odessa.

În 1922, în contextul în care oraşul îşi revenea după războiul civil, Serghei Koroliov a trecut examenele din ultimul an al şcolii profesionale de construcţii. Aici şi-a întâlnit viitoarea soţie, Kseniya Vincentini, cu care a avut un copil, Natalia Koroliova.

În acea perioadă, Serghei era deja interesat de aviaţie, un domeniu extrem de nou şi atractiv pentru tinerii ingineri de la începutul secolului al XX-lea. Pasiunea a fost susţinută şi de tatăl său vitreg, un inginer foarte educat cu o carieră dublă în industra căilor ferate şi a educaţiei tehnice. În iunie 1923, Koroliov s-a alăturat Societăţii de Aviaţie şi Navigaţie Aeriană din Ucraina şi Crimeea – OAVUC.

În 1924, Serghei Pavlovici Koroliov s-a transferat la Institutul Politehnic din Kiev. Doi ani mai târziu, acesta s-a transferat la Şcoala Tehnică Superioară din Moscova, cea mai bună facultate de inginerie din Rusia, specializându-se în aeronautică.

A absolvit în 1929, iar în 1931 s-a alăturat Institutului Central de Aero şi Hidrodinamică. În iulie 1932, Koroliov a fost desemnat şeful Grupului de Cercetare a Propulsiei cu Reacţie (GCPR), unul din mai multe centre sovietice pentru cercetarea şi construirea de rachete şi motoare cu reacţie. În 1933, grupul a fost reorganizat sub denumirea de Institutul de Cercetare a Propulsiei cu Reacţie (CPR), care inclus membrii de la Laboratorul de Dinamică a Gazului. La GCPR, Serghei Koroliov a condus departamentul care avea ca scop crearea rachetelor de croazieră şi a planoarelor cu pilot.

Marea Epurare şi începutul vieţii zbuciumate a lui Koroliov
Până în 1938, viaţa savantului a decurs într-un mod relativ normal, atât cât se poate pentru un cercetător sub un regim totalitar. În acest an, au început vremurile cu adevărat dificile pentru cercetarea şi cercetătorii din Uniunea Sovietică. Pe 23 martie 1938, Valentin Gluşko, coleg de al său şi prieten apropiat, a fost arestat. Pentru a-şi reduce pedeapsa, acesta l-a denunţat pe Serghei, spunând că acesta plănuieşte un sabotaj anti-sovietic. Denunţul a dus la arestarea sa pe 7 iunie acelaşi an. Serghei Koroliov a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică. Din acea zi, este de la sine înţeles că cei doi au devenit duşmani, iar destinele lor se vor mai întâlni de câteva ori.

Având maxilarul rupt de interogatorii săi, N1442 (noua identitate de condamnat a lui Serghei Pavlovici Koroliov) a fost trimis la minele de aur într-unul dintre cele mai temute gulaguri, anume în regiunea Kolîma din estul Siberiei, relatează BBC.

În această perioadă, a trecut prin chinuri groaznice: muncă silnică de 12 ore pe zi, hrană puţină, frig şi abuz al gărzilor şi criminalilor care se aflau printre condamnaţi. A petrecut în total 2 ani prin mai multe închisori, inclusiv 4 luni în gulag, în condiţiile deja menţionate.

Eliberat oficial abia în 1946, Serghei Koroliov a petrecut prima sa noapte acasă povestind despre întâmplări. A terminat prin cuvintele „Nu mă mai întreba niciodată. Vreau să uit totul ca şi cum totul a fost un coşmar”. Natalia a adăugat în biografia sa că tatăl a dezvoltat un dispreţ pentru aur, spunând deseori cât de mult îl urăşte.

Începutul celui de Al Doilea Război Mondial şi renaşterea carierei
Din fericire pentru el, faimosul inginer în aeronautică Andrei Tupolev era şi el prizonier politic, dar a avut norocul să devină şeful unuia dintre birourile de proiectare ale închisorilor, şaraşka numită TsKB-29 din Omsk. Şaraşka era numele neoficial al laboratoarelor secrete de cercetare din reţeaua lagărelor de muncă. În 1940, la cererea lui Tupolev, lui Koroliov i s-a permis să se alăture echipei de cercetare a acestuia, ceea ce a marcat renaşterea carierei inginerului. Aici, Koroliov a participat la crearea bombardierului Tu-2, un avion important al sovieticilor din Al Doilea Război Mondial.

Koroliov a fost transferat apoi la altă şaraşka din oraşul Kazan, unde s-a reîntâlnit cu Valentin Gluşko.

Poate părea ciudat faptul că prizonierii politici aveau totuşi atât de multă libertate, dar dat fiind faptul că lumea se afla la începutul celui de Al Doilea Război Mondial, Stalin a realizat că de fapt are nevoie de oamenii pe care i-a condamnat, conform Space.

În noiembrie 1944, Koroliov a fost promovat ca lider al echipei sale şi i s-a oferit sarcina de a veni cu o propunere a echivalentului sovietic pentru rachetele germane V-2, având doar trei zile la dispoziţie. În ciuda perioadei ridicol de scurte, a reuşit să vină cu un proiect, dar racheta sa, denumită R1, avea o rază de doar 75 km, un sfert din raza rachetei germane, relatează ESA.

Totuşi, proiectul său s-a aflat la baza generaţiilor de rachete sovietice, cunoscute de NATO sub denumirea de rachetele Scud.

După terminarea războiului, în 1945, deşi încă era prizonier politic, Koroliov a fost trimis în Germania pentru a inspecta echipamentul lăsat de nazişti (după ce americanii au luat cele mai bune rachete şi părţi de rachete), evaluând şi restaurând rachetele A-4.

Începutul Războiului Rece a arătat că este nevoie de savanţi precum Koroliov, dezvoltarea capacităţii rachetelor devenind crucială atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Uniunea Sovietică. În ceea ce o priveşte pe cea din urmă, a fost creat un nou centru de cercetare intitulat NII-88. În august 1946, fiind încă în Germania, Koroliov a fost desemnat şeful unui departament din cadrul NII-88, cu sediul în Podlipki, la nord-estul Moscovei. Organizaţia era responsabilă pentru dezvoltarea producţiei industriale de tehnologie a rachetelor bazată pe echipamentul german. În acest context, la vârful carierei sale, Sergei Korolev a condus cercetarea care a dus la lansarea din Baikonur, Kazahstan, pe 21 august 1957, a primei rachete balistice intercontinentale, cunoscută astăzi drept R-7 cu o rază de 7.000 de kilometri, care a devenit baza pentru rachetele spaţiale (mai multe detalii în capitolul următor).

De la R-7 la Sputnik 1, la piatra de temelie pentru programul spaţial sovietic
Nu există dubiu că la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, Uniunea Sovietică a condus cursa spaţială, având mai multe reuşite înaintea americanilor, cea mai cunoscută fiind trimiterea primului om în spaţiu Iuri Gagarin, în 1961.

R-7 era suficient de puternică pentru a pune un satelit pe orbită, capacitatea aceasta datorându-se şi modelului de lansare în trepte preluat de la germani.

Totuşi, deoarece crearea unui instrument ştiinţific a durat mai mult decât era plănuit, echipa lui Koroliov a creat un „satelit minimal”. Astfel, Sputnik 1, primul satelit care a ajuns pe orbită, a fost lansat pe 4 octombrie 1957. Semnalul său „bip-bip” a schimbat lumea.

Pentru a continua succesul noului program spaţial, în mai puţin de o lună, Serghei Koroliov şi echipa sa au construit un al doilea satelit. Pe 3 noiembrie, la timp pentru cea de a 40-a aniversare a Revoluţiei Bolşevice şi înainte de prima lansare (eşuată) a Statelor Unite de a lansa un satelit, Sputnik 2 a plecat de pe Pământ, iar la bord se afla căţeluşa Laika, ce avea să devină primul animal trimis pe orbita planetei.

La scurt timp, Koroliov şi racheta sa R-7 au mai avut câteva premiere şi succese: prima sondă trimisă la Lună, prima fotografie realizată cu partea întunecată a Lunii şi primele sonde la Venus şi Marte.

Următoarea mare provocare a fost de a trimite un om pe orbita Pământului şi întoarcerea pe planetă. Pentru a realiza acest lucru, Koroliov a decis să modifice un concept de satelit de spionaj, transformându-l într-o navă spaţială umană prin înlocuirea echipamentului de fotografiat cu un scaun de evacuare. După o serie de teste de zbor cu manechine şi câini, Vostok a fost lansată în spaţiu cu ajutorul unei versiuni îmbunătăţite de R-7, pe 12 aprilie 1961. La bordul acesteia se afla Iuri Gagarin.

Spre Lună
Răspunsul americanilor a venit pe 15 mai acelaşi an, cu o provocare directă lansată de preşedintele John F. Kennedy, care a promis să trimită un om pe Lună înainte de terminarea deceniului.

Serghei Koroliov avea propriul său plan de a învinge SUA în cursa spre Lună. A propus construirea rachetei gigantice N-1 cu o înălţime de 100 de metri, alături de o navă spaţială care avea un viitor promiţător: Soyuz.

În ciuda succeselor sale, sau mai degrabă din cauza lor, Koroliov a fost criticat pe oficialii din armată şi alţi ingineri din industria aerospaţială care precizau că rachetele proiectate de acesta nu erau potrivite pentru un rol strategic/militar. Sergei Korolev însă şi-a continuat proiectele; R-7 nu o fi fost utilă ca armă, dar era cea mai bună rachetă de lansare în spaţiu din acea vreme.

Situaţia cu N-1 era însă mai complexă, pentru că nu putea cădea la o înţelegere cu fostul său prieten şi turnător, Valentin Gluşko. Între timp, Gluşko a devenit şeful departamentului care se ocupa cu proiectarea motoarelor de rachete. El credea că propulsia criogenică a cărei adept era Koroliov reprezenta o cauză perdantă. Pentru a-l evita, Serghei a apelat la Nikolai Kuzneţov, alt inginer din domeniul propulsiei aeronautice. Problema era că motoarele lui Kuzneţov erau foarte mici, iar N-1 ar fi avut nevoie de 42 de motoare, dintre care 35 doar pentru prima treaptă de lansare. Lucrul la N-1 a fost întrerupt, iar continuarea a fost aprobată abia în 1964. Atunci, programul american de trimitere a unui om pe Lună avea deja 3 ani, fiind şi de prioritate naţională.

Koroliov nu a văzut terminarea proiectului N-1. În 1965, a fost diagnosticat cu cancer la colon şi sfătuit să facă operaţie. Din păcate, intervenţia chirurgicală a fost un eşec şi Serghei Koroliov a murit pe masa de operaţii pe 14 ianuarie 1966. La doar două săptămâni după moartea lui Koroliov, Luna 9 a aselenizat. Aceasta a fost ultima premieră sovietică pentru mult timp.

După moartea acestuia, programul spaţial rusesc a trecut prin numeroase dificultăţi. N-1 nu a fost gata la timp să fie lansat înaintea misiunilor americane Apollo, iar cele patru lansări au fost un dezastru. În august 1974, programul a fost anulat de Valentin Gluşko, care a preluat conducerea departamentului lui Koroliov.

Nava spaţială Soyuz şi lansatorul R-7 (ultima versiune a acestuia este denumit tot Soyuz) au rămas în centrul programului spaţial rusesc şi sunt încă active după mai bine de 40 de ani după moartea creatorului. Cu mai bine de 1.700 de zboruri, familia de lansatoare Soyuz deţine recordul pentru cele mai multe lansări şi cel mai probabil nu vor fi depăşite în următoarele decenii. Mai mult, ambele modele Soyuz pot fi îmbunătăţite, ceea ce denotă geniul lui Koroliov.

„Nu e pentru tine, tovarăşe”
Astăzi, numele lui Serghei Koroliov este cunoscut de lumea întreagă şi este celebrat de ruşi. Mormântul omului care a trimis primul om în spaţiu este la Moscova, în Piaţa Roşie, la zidul Kremlinului, locul de odihnă al eroilor recunoscuţi oficial ai Uniunii Sovietice. Totuşi, Koroliov nu a fost mereu celebrat; desigur, perioada în care a fost în închisoare este exclusă din start. De fapt, în timpul vieţii, a rămas un anonim.

În aprilie 1961, când Gagarin a făcut istorie, Serghei Koroliov nu a putut să participe la ceremonia din Piaţa Roşie. Liderul programului spaţial a fost poziţionat printre ultimii în procesiunea triumfală din Moscova, iar el împreună cu soţia sa nu au putut merge prin mulţime.

În cadrul unui alt eveniment dedicat explorării spaţiale sovietice, a încercat să se pună pe un loc din faţă, dar a fost dat la o parte de organizatori: „locurile sunt doar pentru cei care au o legătură directă cu evenimentul, tovarăşe”.

Astfel, Serghei Koroliov a rămas un anonim în toată perioada carierei şi vieţii sale, necunoscut de conaţionalii săi ca fiind creatorul programului spaţial.

Numele lui Serghei Koroliov a fost menţionat de statul sovietic abia în ziua decesului în 1966, la vârsta de 59 de ani. Anterior, aşa cum îşi aminteşte fiica sa în biografie, Koroliov îi spusese unui coleg: „suntem mineri, suntem în subsol – nimeni nu ne vede şi nu ne aude”.