DISTRIBUIȚI

SERIAL ‘’REALITATEA’’
ADEVĂRATA PRESĂ NU ÎNTOARCE SPATELE SIDERURGIŞTILOR!
Sidex Galaţi, construit la începutul anilor ’60 cu tehnologie şi credite occidentale, este o bijuterie a siderurgiei mondiale, dar mai ales europene. Combinatele siderurgice americane, de pildă, nu sunt superioare tehnologic celui gălăţean, care este o unitate de top în siderurgia mondială, întrucât acesta este integrat de oţel, adică are furnale pentru turnarea oţelului, laminare la cald şi rece, precum şi secţie de ţevi. După privatizare, a explodat şi cererea de oţel pe piaţa mondială, în special datorită comenzilor din China, iar preţul pe tonă a sărit de la 200 dolari la 600 dolari. Care este situaţia actuală, aflaţi din analiza pe care v-o oferim în exclusivitate.
PERSONAJE IMPORTANTE DIN POLITICA MONDIALĂ PRINSE-N HORA PRIVATIZĂRII CU ”CÂNTEC” A SIDEX-ULUI GĂLĂŢEAN
Boss-ul cel mare
Patronul Lakshmi Mittal era un necunoscut până să pună mâna pe Sidex. După ce a primit cadoul nesperat de la Guvernul Năstase, a devenit în scurt timp al patrulea bogătaş al planetei, dacă nu cumva deja clasamentul s-a mai schimbat niţel, evident pozitiv, cu o avere de 45 miliarde de dolari, fiind inclus în clasamentul celor 100 de oameni influenţi din lume, alcătuit de revista Forbes. Asta în timp ce Sidex a fost denumit de-a lungul timpului ’’morman de fiare vechi’’, ’’energofag’’, ’’gaura neagră’’, în mod mincinos. În realitate, combinatul gălăţean a fost trambulina care l-a ajutat pe afaceristul indian să pună mâna pe grupul european Arcelor. Are în Kensington Palace Garden o superbă casă de 128 milioane de dolari, o sumă de aproape două ori şi jumătate mai mult decât a dat în 2003 ’’regele oţelului’’ pe Sidex Galaţi cu doi ani înainte, fiind numărul unu mondial în producţia de oţel, întrecându-l cu mult chiar pe Guy Dolle, preşedintele executiv al Arcelor, cea mai mare companie producătoare de oţel din Europa. Palatul, cumpărat de la miliardarul Bernie Ecclestone, magnatul Formulei 1, cea mai scumpă reşedinţă privată cumpărată vreodată, are cinci etaje, 12 dormitoare, saună şi baie turcească, piscină subterană pavată cu pietre preţioase, sală de bal, cinematograf şi un garaj pentru 20 de maşini. La o aruncătură de băţ de Palatul Kensington şi în vecinătatea reşedinţei Sultanului Brunei, vila lui Mittal se află pe o stradă cunoscută sub numele de ’’Aleea Miliardarilor’’ şi a fost construită prin alipirea fostei ambasade a Egiptului de o anexă învecinată a ambasadei Rusiei. Înainte de a fi cumpărată de Ecclestone, casa în care n-a locuit niciodată aici pentru că nu a vrut soţia sa a mai fost deţinută de David Khalili. Colecţionar de artă de origine iraniană, acesta a decorat-o cu mozaicuri islamice şi marmură adusă din aceeaşi carieră din care provine marmura din celebrul Taj Mahal. În puţinul timp liber pe care-l petrece acasă, Lakshmi Mittal, un temperament flegmatic, are un program disciplinat, face yoga în fiecare zi şi înoată în piscina sa cea preţioasă. Povestea băiatului care din sărac lipit a ajuns în fruntea podiumului topului Forbes al celor mai bogaţi oameni din lume, pare desprinsă din filmele hollywoodiene. S-a născut în Sadulpur, un sat foarte sărac, neelectrificat, din India. A locuit cu familia sa într-o casă cu podele de ciment şi a dormit pe rogojini. Mittal, care are nervi de oţel, este atât de bogat că banii par uneori irelevanţi pentru el. Atât de irelevanţi încât în 2004 şi-a acordat el însuşi un bonus de nu mai puţin de 1,1 miliarde de lire sterline. Pare dependent de muncă, conştiincios încă de mic şi fascinat de construirea unor afaceri grandioase. În şcoală se descurca foarte bine cu cifrele şi nu lipsea de la niciun seminar, înainte de a se duce să muncească pentru tatăl său. Este un bun ascultător, iar unul dintre asociaţii săi descrie faptul că îşi înclină uşor capul şi tace dacă cineva spune ceva ce merită auzit. Iar asta este trăsătura esenţială în afaceri. Britanic naturalizat, sclipitor, cu o bună intuiţie managerială, depistează valoarea, bărbat destul de retras, frumos şi carismatic, mulţi spunând că are un zâmbet de star de cinema. Poartă numnele zeiţei hinduse a propserităţii. Unii îl numesc pe cel provenit din ţara unde se vorbesc peste 300 limbi şi există tot atâtea grupuri etnice, ’’Domnul Globalizare’’.
Revenind la tema anchetei noastre, să vă spunem că pe 6 noiembrie 2001, Lakshmi N. Mittal parafa la Londra, împreună cu fostul ministru pentru privatizare al României, Ovidiu Muşetescu (n.n. despre morţi numai de bine!), vânzarea pachetului majoritar de acţiuni al Sidex Galaţi. În România, Mittal Steel deţine Sidex Galaţi, Petrotub Roman, Tepro şi Siderurgica. Preluarea Sidex s-a lăsat cu un scandal politic. Premierul britanic Tony Blair a fost acuzat de trafic de influenţă pe lângă omologul său român de la acea vreme, Adrian Năstase. Blair i-a trimis o scrisoare lui Năstase pe 23 iulie 2001, redacţia Exploziv News fiind în posesia unei copii a originalului, în care îşi arăta satisfacţia cu privire la un eventual parteneriat al Sidex cu Mittal Steel şi sublinia că această vânzare va spori şansele României la integrarea în UE. Scandalul izbucnea la o lună după ce Lakshmi N. Mittal a donat Partidului Laburist, al cărui preşedinte este Blair, suma de 125 de mii de lire sterline. Downing Street a confirmat trimiterea scrisorii, însă a adăugat că privatizarea era efectiv încheiată înainte ca aceasta să fie măcar scrisă. Cert este că Mittal este un susţinător recunoscut al Partidului Laburist. Generozitatea indianului faţă de formaţiunea lui Tony Blair a ajuns, patru ani mai târziu, la o donaţie de două milioane de lire sterline. Tony Blair însă de ceva timp o ţine din scandal în scandal. La câteva zile, de pildă, de când a negat că ar fi sfătuitorul preşedintelui Libiei, Muammar Gaddafi, Blair stârneşte un nou scandal, ieşind la iveală că s-a deplasat în Libia pentru a se întâlni cu ’’Colonelul’’. Fostul premier britanic a fost primit de Gaddafi ’’ca un frate’’, după cum a declarat o sursă guvernamentală din Libia, citată de Daily Mail. Semn că Blair şi dictatorul Gaddafi sunt în relaţii dintre cele mai bune este faptul că cei doi se adresează unul celuilalt pe numele mic. Pe lângă temele de politică internaţională, cei doi au discutat, în urmă cu o lună, la Tripoli, şi despre oportunităţi de afaceri, a mai declarat sursa. Întâlnirea a avut loc la numai câteva zile de când purtătorul de cuvânt al lui Blair a negat că şeful său ’’munceşte’’, plătit sau nu, pentru Gaddafi, în sensul că îi oferă consiliere. Legătura cu Blair cu Gaddafi nu este de bun augur, mai ales că Blair este emisar pentru pace în Estul Mijlociu, iar funcţia sa nu îi permite contacte atât de apropiate cu şeful unui regim totalitar, aşa cum este Gaddafi, mulţi vorbind deja despre un conflict de interese.
Poate că unii îşi mai aduc aminte că Regatul Unit a cerut şi ONU a impus embargou asupra Libiei, pentru actul terorist de la Lockerbie. Câţiva ani în urmă Regatul Unit şi Libia şi-au reluat relaţiile diplomatice. Tony Blair era prim ministru pe vremea când s-au reluat relaţiile. Partea uluitoare este declaraţia la CNN a unui ministru adjunct de la Foreign Office care declară public că Regatul Unit nu a ţinut cont vreodată de acel embargou, mai mult englezii au fost principalul furnizor de articole de care Libia avea nevoie să importe. Dacă altă ţară încălca emrbargoul, leul britanic ar fi muşcat în carne vie. Legea-i una pentru ’’lei’’ şi cu totul alta pentru ’’căţei’’. Ştia el ceva ăla care zicea ’’perfidul albion’’, caracterizare care se aplică şi în cazul privatizării Sidex Galaţi. Grăbit nevoie mare, preşedintele României de la acea vreme, domnul Ion Iliescu, prin Decretul nr.476 din data de 4 iulie 2001 promulgă Legea pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2001 privind constituirea Comisiei de Privatizare la Societatea Comercială SIDEX- S. A. Galaţi. Asta ca să nu se mai facă oarece interpretări.
”Lecţie de privatizare” la combinatul siderurgic gălăţean
Ştirea ultimilor ani cea mai fierbinte din siderurgia mondială a fost achiziţionarea combinatului Krivoi Rog Stal din Ucraina, o unitate cu 57.000 de angajaţi, de către Mittal Steel, grup englez după sediu şi indian după baştină, cu fabuloasa sumă de 4,8 miliarde dolari. Extraordinara tranzacţie nu poate să nu ne ducă cu gândul la privatizarea SIDEX Galaţi, care avea 27.000 salariaţi în acel moment, unde acelaşi investitor a plătit din cele 70 milioane de dolari pretinse doar jumătate, diferenţa de preţ fiind evidentă. Atunci Ovidiu Muşetescu, preşedintele APAPS, între timp decedat, se pare după o boală necruţătoare deşi mulţi pun sub semnul întrebării şi această poveste, declara că ’’în preţ a intrat şi emoţia românilor’’, care îngloba 40 de ani de muncă, zeci de vieţi pierdute, alte mii distruse, un patrimoniu de aproximativ şapte miliarde de dolari şi o piaţă internă certă de trei milioane de tone. Nu puţini sunt cei care afirmă că momentan la ArcelorMittal Galaţi, acţionariatul a arătat mult timp astfel: indienii-40 %, Tony Blair-30 % şi Adrian Năstase-30 %. Semnele de întrebare în jurul acestei privatizări sunt numeroase. Plecând de la preţ şi ajungând la nevoia pieţei româneşti de oţel. Plecând de la produse şi ajungând la miile şi miile de locuri de muncă ce au dispărut. Misterul nu este lămurit şi cu cât este mai adânc, cu atât creează supoziţii dintre cele mai fanteziste.
Cert este că Sidex SA Galaţi era înainte de privatizare cea mai mare societate comercială din România, realizând 5 % din PIB şi 15 % din export. Întocmirea caietului de sarcini şi, ulterior, negocierea clauzelor contractuale, inclusiv preţul, au fost făcute în detrimentul Statului Român, care a suferit o pagubă de aproximativ 1,4 miliarde de dolari, la care se adaugă şi ştergerea datoriilor, în cuantum de 1,3 miliarde de dolari, prin Ordonanţa de Urgenţă 119/2001, datorii care au fost trecute astfel la datoria publică. Preţul stabilit pentru privatizarea combinatului, 25 de milioane de dolari, din care practic au fost achitaţi numai 17 milioane de dolari, are un caracter modic şi nu reflectă valoarea societăţii, fie şi numai dacă facem o comparaţie cu condiţiile amintite mai înainte în care s-a privatizat Combinatul siderurgic Krivorizhstal din Ucraina. La Sidex, privatizat în 2001, pachetul majoritar de 702.732.576 de acţiuni fiind preluat de la stat de compania LNM Holdings NV, acum ArcelorMittal, la preţul de 70.273.257,60 de dolari, adică 0,10 de dolari per acţiune. În prezent, în combinatul gălăţean mai lucrează circa 10.000 de oameni,
Privatizare ultratransparentă
Patrimoniul combinatului era evaluat atunci la şapte miliarde de dolari. Stupefiantă a fost şi declaraţia prim-ministrului român de atunci, care a spus cu ocazia evenimentului de la Londra următoarele: ’’Noi nu ştim ce vindem, ei nu ştiu ce cumpără!’’ Probabil că noi nu ştiam ce vindem, dar ei au ştiut exact ce cumpără. Guvernul a anunţat că pe pachetul de 74 % va încasa între 50 şi 55 milioane de dolari, urmând ca ulterior cumpărătorul să achiziţioneze şi acţiunile rezultate din conversia datoriilor Sidex către buget şi companiile de stat. Înainte fusese căpuşat serios în sistem Petrom şi adus în situaţia de pierde un milion de dolari pe zi. Sunt voci care spun chiar c-ar fi fost vândut lui Mittal Steel pe relaţia Năstase-Anglia, pe axa tunurilor PSD, pe un preţ de nimic, adică 25 milioane de dolari. Cert este un lucru: cifra de afaceri a combinatului a atins 2,1 miliarde de dolari în 2004. Afacerile Ispat Sidex au crescut în fiecare an, de la 880 de milioane de dolari în 2001, la 1,28 miliarde de dolari în 2003 şi la 2,1 miliarde de dolari în 2004. Sunt zvonuri şi că preţul real la care ar fi trebuit vândut Sidex, era de un miliard de dolari. Când s-a cerut, în nenumărate rânduri, să se vadă contractul de privatizare, toţi apelanţii s-au ales cu ridicări de umeri şi incidenţa clauzelor de confidenţialitate. Din ordinul lui Ovidiu Muşetescu şi al doamnei Bichel, consiliera primului ministru de atunci, în combinat au venit o echipă de indieni care în primele şase luni ale lui 2001, au făcut ce au vrut ei. Nici un specialist gălăţean nu a fost consultat. Celor de la Dunăre li s-a cerut doar să trimită la AVAS anexa A, adică partea financiară. Echipa care a negociat contractul de privatizare a fost formată din specialişti bucureşteni de la diferite ministere, dar fără nici un gălăţean. Singurul capitol din contractul de privatizare care a fost secret a fost partea socială. Deşi contractul a fost încheiat în dolari, cumpărătorul trebuia, conform normelor, să achite contravaloarea în lei. Un document AVAS ne arată însă contravaloarea contractului de 610,1 miliarde lei, adică la cursul din 2001, doar vreo 20 milioane de dolari. Şoc, din plăţile LNM lipsesc deci 50 milioane de dolari. Dacă în 2001, pe când Muşetescu îi dădea contractul lui Mittal eram cu toţii bucuroşi de un mare succes în privatizarea românească, acum fluierăm a pagubă. Iată şi reversul medaliei: combinatul ucrainean avea o capacitate de 10 milioane tone oţel lichid pe an şi de 6,7 milioane tone de laminate, în zonă existând cel mai mare zăcământ de fier, astfel că materia primă este la botul calului, numai într-un singur an combinatul având livrări de 7,1 milioane tone. Iniţial acesta fusese vândut pentru 800 milioane de dolari consorţiului fondat de Viktor Pinchuk, ginerele fostului preşedinte Leonid Kucima şi Rinat Ahmetov, cel mai bogat ucrainean şi ex-patronul lui Mircea Lucescu la Şahtior, dar preşedintele Ucrainei, Victor Iuşcenko, a considerat tranzacţia ca fiind un furt, iar Tribunalul a renaţionalizat combinatul. Apoi licitaţia, la care au luat parte Mittal Steel, Arcelor şi o firmă locală LCC Smart Group, a avut loc cu strigare, fiind televizată şi s-a încheiat în mod fericit pentru gazde. O transparenţă uluitoare, în comparaţie cu privatizarea combinatului gălăţean, care are în continuare contractul de privatizare secret.
Ce am dat, ce am încasat
În momentul privatizării, SIDEX datora statului un miliard de dolari, datorie care a fost ştearsă. Guvernul de atunci nu a prididit să susţină în mod repetat că Sidex, la acel moment, avea pierderi de 1 milion de dolari/zi. Autorităţile noastre o spuneau cu un aşa mare elan, de parcă nu ele erau vinovate de situaţia în care se afla Sidex. Şi de parcă n-ar fi vrut să vândă uzinele la un preţ cât mai bun. Pierderea reală era însă de maxim 400.000 dolari, din care jumătate îi ţepuia chiar statul. Dintr-o dată, cea mai mare uzină siderurgică din Europa, Usinor Sacilor (Arcelor de azi) îşi manifestă şi ea interesul pentru Sidex. Contestând perioada de depunere a ofertelor, francezii l-au trimis pe prim-ministrul de atunci, Lionel Jospin, la Bucureşti, pentru a-l influenţa pe prim-ministrul român. Toată presa românească şi cea franceză a scris despre motivul real al acestei vizite inopinate. Lakshmi Mittal a reuşit însă să trimită premierului român un bileţel scris de mână de către însuşi Tony Blair, premierul britanic al vremii, care-l ruga pe omologul său român să dea Sidex-ul indienilor lui Mittal. Vizita lui Jospin a devenit penibilă, acesta vorbind despre daci şi romani în conferinţa de presă, lucru nemaiîntâlnit într-un astfel de eveniment. Iar bileţelul lui Tony Blair a ţinut prima pagină un an de zile în presa din Anglia. După care contractul de privatizare s-a semnat cu cine trebuia pe 15 noiembrie 2001, la Londra. La privatizare, Guvernul a anunţat că nu vor fi efectuate disponibilizări colective timp de cinci ani, ca să liniştească sindicatele. Nu numai că au avut loc disponibilizări colective, dar statul le-a mai şi suportat. Guvernul a plătit şi a scăpat de Sidex. În schimb, pentru că a preluat Sidex, LNM a sărit de pe locul patru, pe locul doi, în topul producătorilor mondiali de oţel. Noi l-am dat ca să scăpăm de el, iar ei au sărit pe locul al doilea în lume. Afacere…oţel! În urma acordurilor cu UE privind metalurgia românească, ajutorul de stat a încetat, după cum ne-a confirmat fostul director general Augustin Kochuparampil, dar prin clauzele contractului de privatizare, ţara noastră e obligată să-l despăgubească pe Mittal, deşi nu se ştie cum o va face. La Londra s-a desfăşurat un proces cu SIDEX International, societate închisă azi, cu acţionari firma Balli cu 60 la sută şi combinatul gălăţean cu 40, prin care combinatului de la Dunăre i se cer 45 milioane de dolari, proces câştigat în primă fază de români. O clauză din contractul de privatizare spune însă că orice datorie care apare după data privatizării e achitată de stat. Adică 18 milioane de dolari, în cazul pierderii procesului, se vor reîntoarce în buzunarul lui Mittal. Privatizarea combinatului din Dealul Smârdanului este unul dintre cele mai mari mistere ale ultimilor ani. Unul politic. Unul economic. Chiar dacă nu e singurul…
Am plătit cumpărătorul să ne ia bunul din casă
Semnarea la Londra pe 15 noiembrie 2001 a contractului de privatizare este considerat un gest politic, dar puţini s-au gândit că astfel orice litigiu se va judeca în conformitate cu competenţa teritorială. De atunci pentru indieni, afacerea de la Galaţi a devenit una ultrarentabilă. Şi o altă informaţie în premieră pentru mulţi: imediat după privatizare, pentru banii necesari capitalului circulant, 100 milioane de dolari, Mittal Steel a gajat întreg combinatul român la bănci europene. În ianuarie 1990, Sidex, denumit în mod diversionist ’’gaura neagră’’, avea în realitate o avere de trei miliarde de dolari în materii prime, produse finite şi disponibilităţi băneşti. În momentul privatizării, această avere dispăruse, în schimb se înregistrau datorii, beneficiarii afacerii fiind pe de o parte Balli Group şi de cealaltă parte mai multe firme româneşti. Balli este o firmă iraniană cu sediul la Londra, aflată actualmente pe lista neagră a Guvernului SUA pentru că a încălcat legislaţia americană prin vânzarea de avioane americane în Iran. Balli a fost adus în România de către generalul Victor Atanasie Stănculescu, fost ministru al Economiei şi al Apărării, în prezent dus la ceruri. Balli a creditat Sidex cu 100 milioane de dolari, pentru finanţarea producţiei, materiilor prime şi salariilor. În schimb, a constituit casa de comerţ Sidex International, unde Balli avea 60 % şi restul Sidex. Sidex vindea marfa la Sidex International, în pierdere. La rândul său, şi Sidex International vindea mai departe marfa în pierdere, iar datoriile se acumulau la combinatul gălăţean, iar profitul la Balii.
Mai mult, Balli a obţinut o clauză de preempţiune conform căreia, în cazul privatizării, era prima firmă invitată. Acest privilegiu a fost acordat de Fondul Proprietăţii de Stat-FPS, acţionar din partea statului la Sidex, condus pe atunci de senatorul PDSR Emil Dima. Între 1990-1999, Sidex a fost administrat de fostul deputat PDSR Ion Florentin Sandu, de Dumitru Nicolae, fostul primar PSD al municipiului Galaţi şi de Siderman, o firmă de management în spatele căreia se aflau toţi profitorii combinatului. Firmele româneşti, la rândul lor, au furat pur şi simplu. Şarjele de tablă de cea mai bună calitate erau declarate rebuturi şi cumpărate de firmele româneşti care, astfel, au furat mai mult decât Balli. În primul rând, consultanţii, angajaţi de Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului-APAPS, succesorul FPS, nu au menţionat în caietul de sarcini pentru organizarea licitaţiei informaţii importante, cum ar fi dreptul de preempţiune al lui Balli asupra priorităţii la privatizare, precum şi litigiul dintre Balli şi Sidex referitor la Declaraţiile de Încasare Valutară-DIV, în valoare de 52 de milioane de dolari. Poate n-o să vă vină să credeţi, dar la cabinetul de avocatură care a reprezentat Sidex la arbitraj a lucrat şi Ioana Tăriceanu, ex-soţia fostului prim ministru, actual preşedite al Senatului. Procesul a fost pierdut. De la bugetul statului s-au plătit nu numai salariile compensatorii pentru cei disponibilizaţi, dar şi cei 24 milioane de dolari lui Balli, pentru a renunţa la dreptul de preempţiune la privatizarea Sidex. Tony Blair, dacă ar fi să dăm crezare analiştilor politici internaţionali, a şantajat partea română să dea combinatul lui Mittal, în schimbul intrării României în NATO.
Un milion de români au legătură cu combinatul gălăţean
Importanţa fostului Sidex pentru întreaga economie naţională este imensă. În primul rând, este cel mai mare combinat cu flux integrat din ţară. Asigură 70 % din producţia naţională de oţel, 95 % din necesarul de produse plate pe piaţa internă şi 45 % din producţie este destinată exportului. Deţine o poziţie bună pe piaţa internaţională, cu o cotă estimată în 2001 la 6 % din totalul comerţului mondial cu tablă groasă. La vremea privatizării, numărul salariaţilor din întreprinderile cu care colabora pe orizontală se ridica la circa un milion. Semnalul de alarmă pentru Sidex fusese dat la acea oră de Automobile Dacia care a preferat să importe tablă de calitate de afară. În momentul de faţă, la Galaţi, Furnalele 1, 2, 5 şi 6 au fost oprite. În funcţiune mai sunt doar furnalele 3 şi 4, care produc jumătate din capacitate. La Uzina Cocso-Chimică, trei dintre Bateriile de cocsificare au fost oprite şi s-a trecut la demolarea lor. Bateria nr.2 funcţionează doar la 20 % din capacitate. Bateria nr.6 este şi ea planificată pentru demolare. Bateriile 7 şi 8, care erau oprite în noiembrie 2001, anul în care Năstase şi PSD au vândut combinatul, amanetându-le şi oraşul, au fost demolate, tăiate şi topite fără acord de mediu. Aşadar şi UCC funcţionează doar la o şesime din capacitate. Oţelăriile 2 şi 3 au fost şi ele oprite şi pregătite pentru tăiere şi oprire. Doar Oţelăria nr.1 mai funcţionează cu două convertizoare. Turnarea Continuă e în comă şi mai lucrează doar cu două-trei maşini. Din cei 300 kilometri de cale ferată existentă în interiorul combinatului gălăţean, 20 de kilometri au fost licitaţi pentru dezafectare şi, normal, topire. Concluzionând, putem spune că este un dezastru, cu complicitatea şi trădările comise de liderii sindicatelor, şi se urmăreşte închiderea pe furiş a combinatului, căruia patronii i-a aplicat metoda autodevorării, prin demolare şi topire.
Sub lupa Comisiei Europene
La un moment dat Comisia Europeană a analizat rapoartele de monitorizare întocmite de reprezentanţii României şi de firma Wyg Idom Internaţional a activităţii a şase unităţi din metalurgia românească somate să îndeplinească anumite condiţii pentru a nu returna ajutoarele primite din partea statului român. Dezbaterile care au avut loc în cadrul Comisiei Europene şi se vor finaliza cu întocmirea unui raport vor sta la baza verdictului dat, probabil la începutul anului viitor, mai exact în cursul lunii februarie, de Consiliul Europei referitor la viabilitatea şi viabilizarea celor şase unităţi metalurgice româneşti, obligaţii a căror îndeplinire înseamnă nereturnarea ajutoarelor primite din partea statului român. Activitatea desfăşurată în perioada 2004-2008 sa fost monitorizată în cazul societăţilor ArcelorMittal Galaţi, ArcelorMittal Hunedoara, Metchel Târgovişte, Metchel Câmpia Turzii, Tenaris Călăraşi, TMK Reşiţa, valoarea estimativă totală a ajutoarelor ridicându-se la circa 2,8 miliarde de dolari, din care cea mai mare sumă, şi anume în jur de 1,4 miliarde de dolari, a fost primită de combinatul din Dealul Smârdanului. Surse din cadrul conducerii Ministerului Economiei ne-au declarat că în cazul combinatului gălăţean, ca şi în cazul unităţilor de la Hunedoara şi Târgovişte, oficialii Comisiei Europene au solicitat ca până pe data de 20 decembrie să fie prezentate planuri din care să rezulte viabilitatea celor trei unităţi pe termen mediu şi scurt. S-a mai solicitat prezentarea unui asemenea plan, avându-se în vedere productivitatea mică a muncii, costurile variabile mari. Sunt şanse ca verdictul să fie pozitiv în cazul tuturor celor şase unităţi, după cum ne-a confirmat la vremea instalarii şi noul şef de la ArcelorMittal Galaţi, Thierry Le Gall, plecat între timp de pe meleagurile noastre.
Criză cu prelungiri
Tensiunea creşte la combinat. Lipsa de comunicare de care dau dovadă cei din administraţie şi neînţelegerile dintre sindicalişti fac situaţia să fie şi mai încordată. ArcelorMittal Galaţi îşi menţine propunerea de îngheţare a salariilor . Administraţia companiei a admis, totuşi, posibilitatea acordării unui bonus anual de 4,5 % din salariul lunar, numai dacă unitatea nu mai are pierderi. Din clipa când producţia de oţel a intrat pe o tendinţă descendentă, conducerea ArcelorMittal Galaţi a îngheţat salariile, a oprit temporar sau permanent o parte din producţie pentru a nu creşte stocurile. De asemenea, a închis Uzina CocsoChimică în favoarea importurilor de cocs, a oferit pachete financiare celor aproape 45000 de salariaţi disponibilizaţi, în vreme ce cei rămaşi au plecat în şomaj tehnic prin rotaţie. În prezent, ni s-a confirmat că în combinatul din Galaţi mai sunt doar aproape 6000 de muncitori. Potrivit Ministerului Economiei, industria siderurgică a înregistrat o creştere semnificativă în luna mai 2010, comparativ cu perioada similară a anului trecut. ArcelorMittal Galaţi a fost în acelaşi trend cu restul economiei de profil, pe toate produsele principale: oţel, fontă şi tablă. Producţia naţională de oţel înregistrată în cursul lunii mai a unui an care a trecut a fost de 364.000 tone, cu 58.000 de tone mai mult decât în perioada trecuta. Au fost înregistrate creşteri de producţie la majoritatea sortimentelor de produse, cu excepţia oţelului-beton. Deşi producţia înregistrată la nivelul industriei metalurgice a înregistrat o creştere comparativ cu aceeaşi perioadă a anilor trecuti, aproximativ 70 % din ea ia drumul exportului, cererea pe piaţa internă fiind încă scăzută, şi asta în principal din cauza faptului că domeniul construcţiilor nu a dat semne de revigorare. Sindicaliştii sunt curioşi să ştie dacă vor apărea probleme cu acordarea tichetelor de masă. Potrivit legii, suma reprezentând contravaloarea acestora nu este impozitată, deci angajatorul nu plăteşte niciun impozit, dacă a obţinut profit. În caz contrar, poate acorda tichete de masă salariaţilor, dar contravaloarea lor nu mai este scutită de impozitare.
Probleme destul de mari sunt în prezent la antreprenorul care a construit cea mai mare platformă siderurgică din ţară, care a ajuns să onoreze şi lucrări de mici dimensiuni. Dacă pînă în 1990, ICMRS-Întreprinderea de Construcţii Montaj şi Reparaţii Siderurgice Galaţi era una dintre cele mai mari firme de construcţii din ţară, acum se luptă să scape de datoriile către proprii angajaţi. Să nu uităm că la mijlocul anilor ’60 s-a inaugurat la Galaţi cea mai mare unitate industrială din Europa, Combinatul siderurgic. Efortul pentru ridicarea colosului metalurgic, în acel moment al treilea din lume ca producţie, a fost incredibil. Au lucrat la ridicarea lui zeci de mii de oameni, iar suma cheltuită depăşeşte cinci miliarde de dolari. Se lucra câte 12 ore în două ture. Se lucra permanent şi pe timpul nopţii. Doar aşa s-a terminat combinatul în mai puţin de cinci ani. Cred c-au muncit vreo 10-15.000 de oameni la realizarea lui, dacă nu şi mai mulţi. Actul de naştere al noii cetăţi de metal a ţării are sorgintea în hotărârile celui de-al VIII-lea Congres al partidului din 20-25 iunie 1960, în baza cărora s-a adoptat hotărârea Consiliului de Conducere al Partidului Comunist Român şi a Consiliului de Miniştri nr. 924 din 8 iulie 1960, aşa se precizează în presa vremii. Amplasamentul platformei era pe platoul de la marginea oraşului Galaţi. Proiectantul general a fost IPROMET Bucureşti. ICMRS Galaţi a continuat şi în primul deceniu de după revoluţie să funcţioneze alături de platforma siderurgică. Practic, construcţia combinatului nu a încetat nicio secundă, fiind necesare noi şi noi capacităţi de producţie sau reparaţii capitale complicate la cele existente. Odată cu vânzarea dubioasă a combinatului, firma de construcţii a fost şi ea privatizată, acţiunile fiind cumpărate de salariaţi, consiliul de administraţie ajungând să fie controlat de Asociaţia PAS ICMRS 96, dar a început să aibă probleme. Deoarece noul patron al principalului partener de afaceri a redus masiv investiţiile, firma de construcţii a trebuit să se orienteze către piaţa construcţiilor civile, unde deja era ’’înghesuială’’. Iar cifra de afaceri a scăzut cu peste 90 la sută, iar peste 5000 de oameni au ajuns şomeri. Criza începută în 2009 a scufundat şi mai mult ICMRS, care mai are doar 700 de angajaţi. De altfel, chiar în momentul documentării noastre, antreprenorul înregistrează restanţe la plata salariilor către personalul propriu. Sunt puţine contracte, cele publice, care sunt importante pentru o firmă de construcţii, se dau după anumite interese, este bine bine ştiut.
O nouă pleaşcă dată de statul român
Un pic mai târziu, ca şi cum concesiile de până acum făcute noilor patroni nu ar fi fost suficiente, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a decis să încheie un act adiţional cu investitorul în combinatul gălăţean prin care investiţiile aferente acestui an şi anului viitor să fie considerate ’’orientative’’. Măsura este argumentată prin aceea că astfel ’’se va evita concedierea unor angajaţi ai ArcelorMittal Galaţi’’. Documentul încheiat între cele două părţi vizează în principal reanalizarea clauzelor contractuale cu privire la investiţiile de mediu şi tehnologice la ArcelorMittal Galaţi. În acelaşi timp, însă, se precizează că în situaţia în care condiţiile de piaţă se vor îmbunătăţi, proprietarul combinatului va începe, chipurile, construcţia unei baterii de cocsificare până la sfârşitul anului 2011. Deocamdată, cele două părţi nu au dorit să furnizeze redactorului Exploziv News detalii cu privire la acest act adiţional la contractul de privatizare. Secretomania continuă. Oare de ce?
Poluarea, bat-o vina
Comisarii Gărzii de Mediu se întrec în a aplica patronilor amenzi substanţiale, mai ales că în urma unui control, de pildă, aceştia au descoperit o scurgere de var la una din benzile care transportă acest material. O altă amendă a fost aplicată în luna iulie a acestui an pentru că nu fuseseră realizate în totalitate şi la termen toate măsurile premergătoare încetării activităţii la halda de zgură. Asta în timp ce discuţiile pe tema salariilor siderurgiştilor continuă. Cuvintele de ordin sunt şomaj tehnic, blocarea salariilor şi autodisponibilizare. Acestea sunt marile binefaceri ale unei privatizări cu cântec, în hora suspiciunilor fiind prinse personaje importante din politica mondială.
Locomotiva economiei naţionale, la un pas de închidere
Imediat după inaugurare veştile veneau cu greutate mai mereu din combinatul siderurgic. Comuniştii îl implantaseră acolo pe timidul în aparenţă ION CHIRIC şi câţiva trepăduşi de la VIAŢA NOUĂ, foşti muncitori până mai ieri, pentru a ne transmite ce se întâmplă pe platformă, unde la un moment dat erau chiar 47.000 de salariaţi. La hărmălaia din decembrie a apărut în prim plan AUREL STANCU, atât în mijlocul evenimentelor, cât şi ca om al scrisului. De aici încolo a curs doar miere şi lapte în Dealul Smârdanului. Cel puţin aşa erau informaţi cotidian gălăţenii. Contra unor contracte de tablă orientate cu destinaţii precise, totul era roz. Se descoperise reţeta fericirii şi toată lumea era mulţumită. Cine ar fi bănuit că ditamai castelul de nisip se dărâmase demult? Doar temerarae MAGDA CONDOS încercase să desluşească tainele codului roşu de vremuri grele prezentând informaţii mai ales din rândul liderilor efemeri ori ba, din sindicate. Arareori pâlpâia zvon de răzmeriţă rapid curmat. Oraşul se umpluse de căpuşe înstărite din comerţ cu tablă şi lanţului îi trebuia troficitate. Până şi ţiganii şi-au făcut găleţi de aur din tranzacţii. Ce mai conta restul incovenientelor aduse de decizia comuniştilor de a estompa liniştea bătrânului târg? Mai mult, unii lideri siindicali au devenit nu numai oamenii patronilor, dar şi îmbogăţiţi peste noapte. Despre câţiva dintre ei vom vorbi un pic mai încolo.
A venit însă debutul lui 2018 şi abia atunci s-a spus răspicat ’’C’est fini!’’ O mie de siderurgişti au pus-o de un protest spontan. Rolul celor nu mai puţin de 5 sindicate cate sunt la ora actuală a fost simbolic şi sublim, dar a lipsit cu desăvârşire. Se viza semnarea unui nou contract de muncă cu ceva noi beneficii. Intră în scenă o mână de lideri paraziţi de la Siderurgistul în frunte cu cei trei crai de la răsărit. Deşi adevărul doare, din start vă spun că şi-au bătut joc de toţi ceilalţi colegi. Vorba cuiva: tăcerea naşte monştri şi te coboară de pe piedestalul OM. Dezinformările lansate de duşmanii Solidarităţi îşi făcuseră efectul dorit şi cei 22 % şi celelalte procente aferente categoriilor cîştigate în cei doi ani de graţie 2007-2008 cu profesionalism de Solidaritatea fuseseră date uitării, conform obiceiului românesc. Trecuse un deceniu şi portofelele sunt goluţe în casele siderurgiştilor. Doar stomacul i-a scos la protest, dar de fapt alimentaţi de nebunia frumoasă a tinerilor ucenici care azi plătesc cu tribunalul pentru că bătrânii au stat la cutie atâta amar de vreme. Acum aceştia au ceva bani în plus în buzunare pe baza ucenicilor ajunşi acari, ba unii au devenit şi vocali spunând că inclusiv Solidaritatea e ca sindicatul patronului, Siderurgistul. La fabricaţie deja s-a aşternut liniştea şi complacerea în a trăi doar pentru a mânca, nu şi pentru demnitate. Cotizaţia s-a sistat pentru a doua oară, dar puţini sunt ca Nicolae Sava. Deja focul nu mai arde, dar lumea se complace c-au câştigat în plus 100 de lei, deşi nişte copii au fost daţi afară din combinat pentru asta. E nevoie de Glutacid. Intre cei 20 % de majorare a salariilor şi ameninţările cu greva generală şi cu ce s-au ales în barbă e o mare, mare diferenţă fraţi buni. Purtătorul de vorbe Dorian Dumitrescu tot bengăne c-au fost 8 ani consecutivi de pierderi şi că am fost susţinuţi prin investiţii fără precedent. Atât în oameni, cât şi în tehnologie. Băiatul are însă cataractă şi nu vede că se munceşte pe salarii de mizerie în timp ce şefii, inclusiv el, primeşte salarii de huzur, similare celor din Belgia. Lumea părea că se urneşte, dar are viteze de moldovean. Revenind la o informaţie de mai devreme vă spunem:ei da, aţi citit bine, pe platformă sunt nu mai puţin de 5 sindicate. Să le luăm pe rând. Sindicatul Siderurgistul este condus de Gheorghe Bezman, Vasile Crişan şi Ghiorghe Munteanu. Sindicatul Liber îi are în frunte pe Ilinca Diaconu şi Ion Berigic. Sindicatul Metalurgistul este condus de Nelu Radu, sindiocatul ULP de Cristian Eftimie, iar Sindicatul Solidaritatea de Gheorghe Tiber şi Eugen Zaldea. Cei mai temuţi şi trădători sunt cei trei lideri de la Siderurgistul care, aşa cum se aude, au semnat fără acordul muncitorilor contractul colectiv. Ceilalţi cinci lideri de aici răspund la numele Nicuşor Postolache, Petru Toma, Costică Popa şi Cornel Cerbu.
Asta şi pentru că nişte idioţi cu 8 clase au ajuns lideri şi îşi bat joc de conceptul de sindicat. Legea 62 a dialogului social, mai ales la art.22, îi ajută doar pe cei cu sânge-n instalaţie. Sau dacă nu măsoară doar cu banul valoarea oamenilor. Repet, deşi cei de la AMG le-au mărit salariile siderurgiştilor doar cu bani pentru covrigi. Dar capul plecat, sabia nu îl taie. Ba mai mult combinatul e praf şi pulbere şi la unii le-a venit şi cheful de ceartă. Sau clanţa mare c-o fi, c-o păţi, că stai aşa, că nu-i aşa. Cel mai simplu era să-l ia pe indian şi să-l arunce în cazanul cu fontă. După ce îi tratează pe toţi ca pe nişte sclavi cu salarii de 2 lei, se mai dau şi cocoşei. Preţurile au crescut de sute de ori, dar salariile pauză. Pe deasupra, investitorii ne mai şi dărâmă din combinat puţin câte puţin bengănind despre modernizare şi retehnologizare. Pentru indian, toţi gălăţenii sunt nişte asuda, sclavi în limba lui maternă.
Administraţia acum nu a mai avut ce face de aceea a luat în serios cele trei adunări de protest. La făbricuţă însă se pot plăti doar ’’ciobanii’’, vorba lui IONEL BORŞ. Oricum e un pas înainte faţă de prima grevă, cea din 2000 de la Damen, cu care siderurgiştii au multe similitudini. Viitorul e pregăti însă doar pentru unii. Comunicarea la locurile de muncă nu există, iar relaţiile interumane lasă de dorit din cauza infatuării şi aroganţei şefilor, fie români, fie străini. Greva a scos la iveală multe lucruri ale administraţiei care nu se aştepta la asta, în sensul că avea impresia că pot controla totul. A fost cea mai mare răscoală a sclavilor din combinat, darşi singura fără coordonare de specialitate şi fără un lider. Cei mai vocali şi mai vizibili se aşteaptă să fie puşi la supliciu pentru a fi daţi de exemplu plebei răsculate. Unul dintre ucenici a fost luat chiar din timpul programului de lucru cu ajutorul celor de la securitate şi aruncat efectiv pe poartă- Contractul de muncă a fost semnat noaptea pe furiş. Asezonat cu o presupusă mită în euroi. Sindicaliştii cu prima după semnare au şi dispărut, apoi realitatea din AMG întrece laşitatea paralizantă tradiţională. Doar aşa s-a stat până acum pasiv la dinamitizarea OL2, a furnalelor HFL, UE, infracţiuni care se pot încadra în subminarea economiei naţionale. Doar SCRAP-ul îi interesează pe mulţi. În opinia mea, BRUNO RIBO a venit la Galaţi să închidă combinatul, nu să-l modernizeze sau să-l facă mai profitabil. Vrea doar să pună lacătul pe el. VASILE CRIO:AN, purtătorul de cuvânt şi secretarul general al sindicatului Siderurgistul stă de vorbă numai cu cei de la ’’Viaţa Liberă’’, celelalte informaţii pe care vi le-am semnalat obţinându-le din surse proprii.
Un prim pas important în procesul siderurgiştilor
Tribunalul Galaţi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea prin care administraţia combinatului ArcelorMittal a chemat în instanţă 55 dintre propriii muncitori. Reamintim, scopul acestui demers este cel ca instanţa de judecată să dispună declararea ca nelegală a grevei care a avut loc pe platforma perioada combinatului gălăţean în perioada 25-27 ianuarie 2018. „Soluţia pe scurt: Admite excepţia inadmisibilităţii. Respinge acţiunea ca inadmisibilă. Cu apel în termen de 10 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Tribunalul Galaţi – Secţia I Civilă. Pronunţată în 27.03.2018 prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei”, se precizează pe portal.just.ro. În cazul în care administraţia combinatului va face apel la această decizie, există trei variante, după cum ne-a spus Gheorghe Tiber, preşedintele Sindicatului „Solidaritatea”: „Dacă şi recursul este respins, varianta cea mai plauzibilă, procesul se termină. În al doilea caz, instanţa reţine sentinţa şi cere rejudecarea dosarului la Tribunal. Iar în al treilea, se reţine sentinţa şi se trimite cazul spre rejudecare pe fond la Curtea de Apel”. Oricum, această primă decizie a Tribunalului reprezintă „un pas important pentru salariaţi”, a mai spus Tiber. Mai multe proteste spontane au avut loc în combinatul ArcelorMittal pe perioada negocierilor pentru noul contract colectiv de muncă. Au existat opriri neprogramate ale lucrului în mai multe sectoare, chiar şi după 26 ianuarie, ziua în care noul contract colectiv de muncă a fost semnat.
Scrisori de atenţionare pentru siderurgiştii grevişti
Mai mulţi angajaţi ai combinatului siderurgic gălăţean au primit, prin mandat poştal, câte o „Scrisoare de atenţionare” semnată „Conducerea ArcelorMittal Galaţi SA”. Destinatari nu sunt doar cei 55 de siderurgişti care au fost chemaţi în instanţă ca pârâţi într-un dosar deschis de administraţia ArcelorMittal, ci şi alţi muncitori care, se pare, au participat la protestele care au avut loc pe durata şi chiar după încheierea negocierilor pentru noul contract colectiv de muncă. „[…]Regulamentul Intern interzice orice manifestaţie, miting sau marş, spontan sau organizat, în interiorul societăţii, având în vedere că asemenea acte pot tulbura buna desfăşurare a activităţii celorlalţi angajaţi ai societăţii, cu consecinţa afectării activităţii acestora şi a producerii de accidente de muncă. Cu toate acestea, cu încălcarea prevederilor din Regulamentul Intern, aţi participat împreună cu alţi salariaţi la manifestaţii de protest în incinta societăţii şi la oprirea nelegală a lucrului, atât înainte cât şi după înregistrarea Contractului Colectiv de Muncă 2018”, se arată în scrisoarea de atenţionare. Oamenii sunt atenţionaţi că, în cazul în care aceste acţiuni care contravin regulamentului intern se vor repeta, se poate ajunge „inclusiv la măsura concedierii disciplinare”. Mai multe proteste spontane au avut loc în combinatul ArcelorMittal, în cursul lunii ianuarie, pe perioada negocierilor pentru noul contract colectiv de muncă. Au existat opriri neprogramate ale lucrului în mai multe sectoare din combinat, chiar şi după 26 ianuarie, ziua în care noul contract colectiv de muncă fusese deja semnat între administraţia ArcelorMittal şi sindicatul reprezentativ, Siderurgistul AMG. Administraţia ArcelorMittal nu a dorit să comenteze pe marginea scrisorilor de atenţionare.
PĂRERI DIN TIMPUL ŞI DUPĂ RĂSCOALĂ
*Ştiu că la orice privatizare mai întâi are loc o sondare de către cumpărători asupra a toate mai ales a prețului materiei prime! Dacă vorbim ceva de rău despre UE eşti etichetat communist, dar ]n cazul de față ? Henry Ford zicea pe la începutul secolului trecut că dacă angajatul este nemulțumit, el nu va da randament maxim la locul de muncă, iar afacerea va avea de suferit. * În 2009, fabrica de var a ArcelorMittal fusese preluată de miliardarul german de origine română Stache Lutz, care anunţa că urmează să o modernizeze cu 20 de milioane de euro. Tranzacţia a fost anulată în 2012. După izbucnirea crizei financiare din 2009, combinatul de la Galaţi a început o restructurare forţată, cauzată de lipsa de comenzi de la partenerii externi. De atunci. pe platforma siderugică s-au închis următoarele capacităţi: Uzina Cocsochimică; Furnalalele I,2,3,4 şi 6; Oţelăria Electrică; Oţelăria OLD 2 şi 3; Laminoarele Slebing şi LSF; Uzina Piese Schimb şi Reparaţii Siderurgice; Fabrica de Oxigen 2; Fabrica de var 2. O bună parte dintre aceste obiective au fost deja DEMOLATE. * Din 2002 de când s-a privatizat și practic am fost vânduți investitorilor străini, salariile în această companie simultan cu numărul de muncitori/companie, a scăzut dramatic. Dacă în 2002 numărul total de muncitori era undeva la 17.000 , în prezent au ramas doar 6.000. Revenind la contract, în fiecare an, în loc ca acest contract să aducă beneficii în plus și un stil de viață demn, acesta ne-a adus treptat în pragul disperării. De-a lungul timpului diverse sporuri caracteristice acestei industrii metalurgice au fost tăiate. S-a ajuns ca un muncitor în pragul pensionarii să câștige mai puțin decât un vânzator de pantofi. Anul acesta, ne-a ajuns cuțitul la os. În urma trecerii contributiilor de la angajator la angajat, administraţia a hotărât să ne mai reducă din sporuri că şi compensare a acelor 20%. Totul a culminat iniţial cu o înjositoare ofertă de mărire a salariului cu doar 50 lei brut şi cu apariţia în rândul nostru, a unor fişe de salariu ce apartin unor ingineri şi sefi cu funcţii medii. Sumele de pe acele fişe de salariu erau aberante, de ordinul SF-ului în raport cu țara noastră. Salarii de 50.000 lei. În moment ce noi avem avans 600 lei și lichidare 800. Mai presus de toate, naționalitatea acestora ne-a făcut să realizăm că suntem SCLAVI LA NOI ÎN ȚARĂ. * Zvonuri se aud cum că toți liderii de sindicat au fost mituiți cu sume începând e la 20.000 euro în sus. Așa s-a întâmplat și anul trecut, au semnat pe ascuns. Se fac petiții pentru ieșirea din sindicat iar lumea caută ajutorul avocaților pentru a putea contesta acest CCM care a fost semnat abuziv de către niște lideri ce și-au servit interesele proprii și nu au reprezentat vocea și dorința noastră. * Probabil ca la ora închiderii vom mai fi vreo 3000. Galaţiul va rămâne cu vreo 3000 de şomeri şi cu câteva sute de hectare de teren otrăvit pe care nu va mai creşte nimic următorii 2-300 de ani. Comunismul a fost mic copil pe lângă ce se întâmplă în combinat. * Succesul achiziţionării Combinatului de către indieni a fost asigurat de liniştea socială, adica exact ce a nemulţumit pe mulţi acum. Să plăteşti un muncitor ce lucrează in condiţii toxice cât un pensionar este o bătaie de joc! * Cât timp un singur sindicat este acceptat la negocieri (ca fiind reprezentativ), acesta poate fi ușor păcălit sau corupt. Avem pluralism dar numai pentru partide. * Până nu o sa ofere 1000-2000 euro NET – în mână, salariile care chiar le merită angajaţii combinatului din Galati, lucrurile mereu vor sta prost. Salariile BRUTE ale muncitorilor conform noului contract de muncă din magnificul ArcelorMittal Galati sunt cuprinse între 1.940 lei şi 2.277 lei * Dacă Furnalul 5 se opreşte şi „îngheaţă”, cel puţin jumătate din salariaţii combinatului şi ai contractorilor pleacă DEFINITIV acasă şi vor cerşi ajutoare sociale de la Guvern. La protestele furnaliştilor şi oţelarilor din toţi anii de după privatizare, laminoriştii au adoptat de fiecare dată poziţia struţului speriat. Dacă „doamne ferește” se închide combinatul, zona Galați va fi o nouă Valea Jiului. Nu toți muncitorii au meserii compatibile pe piaţa muncii. Unde își mai găsește de lucru un laminorist, furnalist etc? * La ora asta Combinatul siderurgic ArcelorMittal Galaţi are un nou contract colectiv de muncă, valabil pe un an, aşa cum au cerut sindicaliştii. Acordul prevede pentru muncitori creșterea salariilor în medie cu 15 la sută, a valorii bonurilor de masă cu 58 la sută, dar și alte beneficii financiare. O altă victorie a sindicaliştilor a reprezentat-o faptul că administraţia combinatului a renunţat la introducerea în salariul de bază a sporului de condiţii grele. Concret, pentru muncitori şi maiştri, creşterea salariilor BRUTE individuale va fi de 200 de lei pentru anul 2018. De asemenea, valoarea tichetelor de masă este majorată, de la 9,57 lei până la 15,09 lei, şi va fi indexată semestrial cu indicele preţurilor de consum. Rezultă astfel o sumă NETĂ lunară în plus de circa 100 de lei. În consecinţă, de la 1 ianuarie 2018, muncitorii şi maiştrii iau aproximativ 230-240 de lei mai mult, bani în mână. Promovările pe linie profesională vor fi de 10 la sută, din iulie 2018. Se păstrează suma de 24 lei/lună pentru respectarea regulilor cardinale, se menţine şi bonusul acordat de două ori pe an prin programul Maestro pentru şefii de formaţie, majorat astfel: de la 600 la 720 lei, de la 800 la 960, de la 1.000 la 1.200 şi de la 1.200 la 1.440 lei. Salariul minim pe unitate, de 1.900 de lei, va fi folosit ca bază de calcul pentru sumele acordate în cazul unor evenimente ca deces, căsătorie etc. Cele cinci prime anuale se majorează cu câte 40 de lei, aşa cum a propus administraţia încă de la început. Astfel, primele de Paşti, de Crăciun şi cea de vacanţă vor fi de 240 de lei, iar prima de aniversare şi cea de Ziua Metalurgistului vor fi de 200 de lei. Pentru personalul TESA cu studii medii şi superioare se aplică o majorare salarială de 50 de lei, iar pentru cei incluşi în management se menţine partea variabilă de 2,5 la sută. Personalul TESA cu studii superioare şi cu salariul brut de peste 3.400 de lei nu ia nimic. * E Mitza Still. Nu Mitta Steel. E coafură şi nu siderurgie. * Este sfidător ca în metalurgie salariile să fie în medie de 350 Euro. Toate firmele trebuie să plătească la nivelul celor din Polonia, cel puţin. Combinatul se va închide din lipsă de angajaţi şi nu altceva. * Noi lucrăm cu riscul de accident, ne putem chiar pierde viaţa. Nu suntem la frizerie să ne dea 50 sau 100 lei mărire la salariu. Cei de la TESA au salarii foarte mari, iar noi ne chinuim cu 1.500 de lei pe lună şi ne riscăm viaţa. Vor să ne pună sporurile în salariu şi aşa vom pierde. * Suntem în posesia unor documente care denotă că acum, în 2014, la 11 ani de când Lachsmi Mittal a cumpărat Combinatul Galaţi, în cea mai mare companie mondială siderurgică se fură la nivel înalt ca în vremea SIDEX, când, de pildă, Gruia Stoica, protejatul lui Dumitru Nicolae, care pe atunci (între 1990 şi 1998) era director executiv al Sidex, a scufundat platforma siderurgică cu cantităţi uriaşe de şaibe şi şuruburi, pe care le vindea cu adaosuri comerciale de 3000%. Şi atâta de necesare îi erau directorului Combinatului, că se mai regăsesc şi acum în stoc aceste produse. Başca, recent, a fost descoperit un depozit plin cu nasturi pe care acelaşi toflean, Gruia Stoica, i-a vândut combinatului la bucată!Ne aflăm la distanţă de 23 de ani de acele timpuri, dar patronatul, acum altul decât statul, este furat masiv, în dauna creşterilor salariale, a calităţii şi protecţiei muncii, a investiţiilor, a unui preţ competitiv al produselor, fiind nevoit să taie uzine şi furnale, să-şi angajeze câţi mai mulţi paznici cu gulere albe şi din firme de securitate, toate însemnând costuri care scad salariile celor ce produc şi cresc preţul produsului finit, cei de la capătul achiziţiei devenind, la rându-le, necompetitivi. Specialiştii apreciază că numai în ultimii doi ani şi numai pe componenta achiziţionării de echipamente de lucru şi de protecţie, suma cu care patronatul a fost păgubit se cifrează la circa 12 milioane de euro. Numai din golaniile pe protecţia muncii s-ar fi putul majora salariile muncitorilor cu 50 de euro, nu cu 50 de lei, cât a oferit patronatul. * Cel mai mare combinat siderurgic din estul Europei devine tot mai mititel, însă coabitarea dintre patronat şi sindicate duduie. E paradox, consens naţional sau distrugere reciproc asigurată? Spunem lucrurilor pe nume: niciodată o multinaţională n-a vrut binele comunităţii unde şi-a desfăşurat afacerea. El îşi urmăreşte maximizarea profitului, nu face industrializarea şi stabilitatea României. Mai ales că numeroase cozi de topor din clasa politică au lovit odată cu „investitorii”-spoliatori de capital. Ei doar au jefuit alte combinate primite degeaba şi au expatriat profitul. Ca români, ca gălăţeni am vrut dezideratul păstrării Combinatului cum a fost. Nu s-a putut, pentru că a fost coabitare vinovată între multinaţionale şi clasa politică. Acum lovesc din nou, vor profit şi din această liberalizare a preţurilor la gaze şi energie electrică şi din strădania de a înlocui energia fosilă cu cea regenerabilă. De fapt, ce vrea gruparea ArcelorMittal-federaţii sindicale? A spus-o şi Băsescu, cer un ajutor de stat, aşa cum a primit în 2001, de un miliard şi jumătate de dolari, şi pentru care nu a respectat nici 10% din obligaţiile asumate atunci. Şi erau obligaţii scrise. Darămite acum, cînd nu este scris nimic. Sunt convins că dacă ArcelorMittal primeşte facilităţile cerute, patronii tot îşi fac planul de închis Combinatul. Poate că se trezeşte un guvern oarecare să fie cu sufletul la ţara asta. Să nu fie prea târziu… * O practică de sifonare a banilor din cotizaţiile pălmaşilor, cota de participare a Administraţiei ArcelorMittal, ca diurnă, este trecută ca cheltuială tot pe sindicat, deci decontată ca atare. E ceva normal! Atât timp cât s-a dormit în bocanci! Se pare ca bocancii… Și-au depășit de mult termenul! Acum este momentul să-i schimbăm! Sindicatul Siderurgistul din ArcelorMittal Galați, care a trădat lupta sindicală și a vândut meciul patronatului, nu mai are multe zile de trăit. Un lucru e cert: sindicatul Siderugistul nu va mai avea reprezentativitate. Pe la colțuri se vorbește de înființarea unui nou sindicat, dar cine garantează că la viitoarele negocieri noii lideri nu se vor lăsa cumpărați de conducerea Combinatului? Mai mult ca sigur, cei din administrație vor încerca să înființeze un sindicat al lor, care să le servească interesele, dar pe platformă mai există acum 3-4 sindicate (unele independente și verticale) spre care muncitorii s-ar putea îndrepta cu adeziuni.
Modul în care a fost cedat diamantul economiei românești, tiparul după care s-a devalizat industria României, sub pretextul „privatizării”
77 de milioane de dolari ar fi trebuit să încaseze în anul 2001, România, pentru cel mai mare combinat siderurgic construit vreodată în țară, dar chiar și așa, suma ar fi însemnat numai 10% din fierul vechi pe care îl deținea Sidex Galați în toate halele sale, scrie Petrișor Peiu pe siteul ziare.com. Așa-zisa privatizare are încă multe lucruri ascunse. În spatele cedării Sidex au stat oameni care, după 2001, s-au catapultat în cercurile puterii. ArcelorMittal Galați, fostul combinat Sidex, a fost cumpărat în 2001 de miliardarul indian Lakshmi Mittal, care și-a asumat angajamentul de a investi 350 milioane euro. Este cel mai mare combinat siderurgic al României, fiind construit în perioada 1960-1966 la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist decedat în 1965. „În anii ’90, o echipă de arghirofili și diletanți care se jucau cu marile fabrici din țara prin birourile somptuoase ale nou-înființatului FPS (Fondul Proprietății de Stat), ademeniți cu sume exorbitante de către generalii și smecherasii comerțului exterior au decis să schimbe total paradigma funcționării combinatului și să deturneze cea mai mare parte a producției către export, export realizat, bineînțeles de către firmele de casă ale echipei respective. Cum s-a realizat acest lucru? Simplu: s-au inventat prețurile diferențiate pentru export și piața internă, astfel încât tot ceea ce se vindea în țară era mai scump cu 30% decât ce se exporta. Astfel s-a reușit distrugerea întregii siderurgii cu valoare adăugată mare, iar Sidex-ul a devenit un furnizor ieftin de materii prime pentru industria altora. Peste două treimi din oțelul semi-finit de la Galați a luat calea exportului, văduvind industria românească de materii prime. Produsele gălățene au fost vândute atât de ieftin încât toate marile piețe ale lumii (SUA și Uniunea Europeană, în primul rând) au apelat la diverse proceduri anti-dumping împotriva producătorului român. Au dispărut piețele bune, nu-i nimic!, generalii au continuat să vândă în Asia, în Turcia, continuând să se îmbogățească și continuând să sărăcească vaca pe care o mulgeau”, scrie Petrișor Peiu pentru ziare.com . Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).
Acesta dezvăluie modul în care s-a dat apoi lovitura finală.
„Rețeta dezastrului a fost simplă: invocând faptul că Sidex nu poate lua bani de la bancă pentru a-și finanța producția, „specialiștii în comerț exterior” împrumutau ei bani de la bancă și aduceau materii prime la ce preț doreau și exportau tablă tot la ce preț doreau. Dar băncile finantau circul asta tot pe baza garanței date de producția de la Galați. Lovitură finală a fost data în perioada 1997-1999 când, printr-o inginerie plină de tupeu, Sidex a fost practic luat ostatic de firma fraților iranieni Vahid, Naser și Hasan Alaghband, celebra Balli. Ingineria a fost o firmă nouă, Sidex Internațional, în care Balli deținea 60% și combinatul doar 40%, care să vândă unde doreau iranienii și mai ales, cum doreau iranienii producția de la Galați. Acest lucru a adus Sidex-ul aproape de faliment, reușind să supraviețuiască numai neplătind datoriile acumulate anii trecuți. Haosul era atât de mare, iar jaful atât de evident încât, în vara anului 1999, ministrul industriilor de atunci a ordonat distribuitorului de energie să oprească alimentarea combinatului (pentru facturile neplătite) doar ca pedeapsă pentru că se schimbase furnizorul de feroaliaje al fabricii și mașina „de făcut bani” fusese momentan întreruptă”, mai scrie Petrișor Peiu. S-a desis apoi privatizarea. A fost ales LNM Holding, condus de către indianul Lakshmi Nivas Mittal, care pe atunci nu deținea nimic în Europa. Peiu spune că Mittal a primit Sidex-ul gratis iar statul român a preluat toate datoriile combinatului (peste 1 miliard USD doar la data preluării), pe care le-au plătit 23 de milioane de români. „Deși contractul de privatizare este aprobat prin lege în Parlament, în anii următori „inginerii dezastrelor” de la AVAS (urmașul vechiului FPS) aprobă, prin protocoale secrete, zeci de anexe la contractul inițial prin care statul plătește salarii compensatorii permițând indianului să concedieze 20.000 angajați și acceptă amânarea investițiilor promise la calendele grecești”, mai scrie fostul consilier a doi prim-miniștri. Acum, Grupul ArcelorMittal încearcă să cumpere cel mai mare combinat din Europa, situat în Italia, dar ar putea fi obligat să vândă unele unități deținute în prezent, dacă se va stabili că astfel va avea o poziție dominantă în Uniunea Europeană. În acest sens a fost întocmită o listă care a fost trimisă Comisiei Europene, existând zvonuri că pe aceasta s-ar regăsi și Combinatul de la Galați. „Se pare că Sidex va fi preluat de Rinat Ahmetov, oligarhul din Donetk care deține Metinvest și echipă de fotbal Sahtior. Ieșit din grupul ArcelorMittal, Sidex-ul nu va mai avea, probabil, viață lungă și se va stinge încet mai ales că noul patron este producător de oțel ieftin și mult care abia așteaptă să inunde Uniunea Europeană” scrie Peiu.
Iată o parte dintre cei care au participat la această privatizare.
„Și-uite așa un grup de „specialiști” în catastrofe economice a reușit să ucidă o fabrică de 9 milioane de tone de oțel în numai 20 de ani. Deși toată lumea a știut de „crimă”, nimeni n-a intervenit: nici Guvernul, nici președintele, nici AVAS, nici România profundă, nici măcar vreun sefulet de partid mai acătării. Directorul general care a „nășit” escrocheria Sidex Internațional a ajuns primar al Galațiului și în această calitate a strălucit prin nepricepere și nepăsare; directorul general al FPS care a înființat Sidex Internațional a ajuns cuscrul președintelui României și cel mai bun prieten al primarului capitalei care a montat atâtea borduri că se putea face cu ele un drum până la Monaco. Directorul firmei Balli din România a rămas la fel de bun prieten cu cuscrul președintelui și a reușit să-și plaseze fiul în scaunul de ministru de finanțe (ocazional și secretar de stat); respectivul fiu este, ce coincidența!, secretar de stat la Ministerul de Finanțe exact în perioadă în care acest minister îi plătește generos indianului Mittal sumă pe care Sidex o pierde într-un final că urmare a păgubosului contract Sidex Internațional. Să mai spunem încă o data că prea e „tare”: tatăl pune la cale escrocheria Sidex Internațional și fiul este în guvernul care plătește pagubă! Dacă mai adăugăm și faptul că avocații care reprezentau Sidex-ul în 2000, în anul următor, erau deja avocații cumpărătorului Mittal și scriau contractul de privatizare, mai că înțelegem de ce nimeni n-a văzut „crima” care urmă să se producă”, încheie Peiu.
ArcelorMittal Galaţi a pierdut licitaţia: Sectorul românesc al gazoductului BRUA se va construi cu ţeava de la turci
Sectorul romanesc al gazoductului BRUA se va construi cu ţeava de la turci, notează ziare.com. Societatea Naţională Transgaz SA are de construit, în următorii ani, aproape o treime din gazoductul Bulgaria-Romania-Ungaria-Austria (BRUA). Mai exact, din 1.318 de kilometri, cât va avea întregul gazoduct, Transgaz va trebui să finalizeze cei 479 de kilometri de conductă care vor traversa teritoriul ţării noastre, începând din localitatea Podişor din Giurgiu până la Recaş, în Timişoara. În plus, urmează să se realizeze trei staţii de comprimare în localităţile Jupa (Caraş-Severin), Bibeşti (Gorj) şi Podişor (Giurgiu). Conducta folosită la realizarea gazoductului nu va fi cumpărată, însă, de la producători autohtoni, ci integral de la turci. Se va proceda astfel, după ce societatea Toscelik Spiral Boru Uretim Sanayi Anonim Sirket a câştigat licitaţia lansată încă din 2016 de Transgaz pentru furnizarea de material tubular şi curbe necesare construcţiei gazoductului BRUA. Societatea câştigătoare face parte din Tosyali Holding, grup de firme cunoscut pe plan internaţional şi care urmează să încaseze peste 100 de milioane de euro, dacă livrează, în cel mult trei ani, conducta necesară construcţiei sectorului romanesc al BRUA. La licitaţia câştigată de turci, marcată de numeroase contestaţii şi de acţiuni în instanţă ale participanţilor, au participat şi fabricanţi care produc la noi în ţara conducta şi care au mii de salariaţi autohtoni de statele de plată. Este vorba despre ArcelorMittal Galaţi SA, cu actionarist indian, care are circa 6.000 de angajaţi, în majoritate romani, şi de TMK Slatină, cu acţionari ruşi, care lucrează cu peste 1.000 de angajaţi. Directorul executiv al ArcelorMittal Galaţi SA, Bruno Ribbo, a declarat, pentru Agerpres, că societatea pe care o conduce a fost descalificată oficial din cauză că documentaţia depusă la licitaţie era incompletă. În realitate, însă, a susţinut directorul, lipsea un singur document nesemnificativ, adică o simplă declaraţie privind faptul că între companie şi directorul Transgaz nu există conflicte. Pentru clarificarea situaţiei, compania s-a grăbit să depună declaraţia, dar a fost prea târziu. Descalificată, ArcelorMittal Galaţi a atacat în instanţă decizia, dar a pierdut. În luna noiembrie a anului trecut, mai mulţi muncitori ai ArcelorMittal Galaţi SA au protestat în faţa Guvernului, cerând că sectorul romanesc al BRUA să fie construit cu materiale produse în ţara noastră.
Bruno Ribo, director general al ArcelorMitall Galaţi se îngrijora de creşterea ‘’administrativă’’ a salariilor
Combinatul siderurgic ArcelorMittal Galaţi traversează o perioadă în care planurile de investiţii trebuie să ţină pasul cu o piaţă o piaţă a oţelului încă dificilă. Politicile în domeniul energiei, dumpingul cu oţel chinezesc, dar şi resursele umane şi politicile salariale iniţiate de autorităţi în ultimele luni sunt câteva dintre provocări. Iată de ce în final de mai 2017 directorul general al ArcelorMittal Galaţi, Bruno Ribo îşi exprima într-un cotidian gălăţean unele temeri. Aşa am aflat că piaţa lor naturală este, bineînţeles, România, dar şi Balcanii şi Marea Neagră. Este, cu siguranţă, cea mai dificilă piaţă din Europa, fiind mai deschisă concurenţei din exteriorul Uniunii Europene. De asemenea, sunt prea mari pentru piaţa noastră internă şi trebuie să exportăm. Prin urmare, suntem în competiţie cu producătorii din Asia şi fosta Uniune Sovietică, care plătesc mult mai puţin pentru energie, gaz şi plătesc ZERO ca subvenţii pentru producerea de energie verde sau la certificatele ETS pentru emisiile de gaze cu efect de seră. În opinia sa, industria europeană a oţelului este grav ameninţată de decizia de a impune taxe pentru emisiile de carbon pentru producătorii de oţel după 2020 şi cu orizontul 2030. Dacă propunerile actuale vor deveni realitate, toţi producătorii din Europa se vor gândi serios dacă îşi vor muta fluxurile primare în afara Uniunii Europene, acolo unde aceste poveri nu există. Europa ar trebui să decidă dacă doreşte să producă oţel şi ce ar trebui să facă atunci când sute de mii de locuri de muncă vor dispărea, dacă acest lucru va deveni realitate. La Galaţi acum sunt aproximativ 5.800 de angajaţi. Cu acest prilej Bruno Ribo se arăta surprins şi îngrijorat de creşterea “administrativă” a salariilor. Ce a nu a spus acesta este că aici continuăsă se ia doar vreo 1400 net. În ultimul deceniu doar lingăii șefilor au promovat, nu un muncitor harnic. Am intrat în Europa dar pentru francezi suntem o colonie din lumea a treia. Creşterile salariale din combinat nu mai ţin de sindicate, care sunt la mâna conducerii, ci de creşterea salariului minim. În ultimii ani singura şi palpabila observaţie este SPĂLAREA DE CREIER. Imperialismul economic occidental în plină ascensiune a distrus România. După ce au tăiat apropae tot combinatul şi au vândut fier vechi la preţ subevaluat în paradisuri fiscale, după ce vând toata producţia AM prin suveici fiscale şi declară pierderi anuale, fac profituri de miliarde pe spatele românilor. Aştia ar trebui naţionalizaţi imediat. De ce furnalele din Franţa de la Dunqueque nu pot fi tăiate şi au fost puse în conservare? Ceea ce nu spune Bruno este că în combinat capii mafiei din conducere, slugoii, şefi de departament, şefuleţi şi alte slugi au salarii din afară., adică mii de euro. Cineva scria despre securiştii din combinat. Adevăr a scris. Iar aşazişii ucenici pleacă pe capete, nimeni nu vine să lucreze pe 2 lei, când există alternative mai bune, fără riscuri biologice și chimice. Indiferent cine din vechea generaţie pleacă şi ce oameni vin, salariaţii vor fi daţi afară. Fără compensaţii şi fără vorbe frumoase. Zidane a costat mai mult decât ați dat voi pe combinat. Cu două-trei aparate medicale donate nu arătați că sunteți buni, ci în continuare ne desconsiderați ca popor. Din 2009 domnul Ribo Bruno, spune acelaşi lucru „combinatul pierde bani”. Francezi au fost, sunt şi vor fi nişte naţionalişti. Muncitorii din combinat câştigă 1500 lei lucrând pe ture şi au primit în 2016 o mărire salarială de 50 lei pentru 2 ani de zile, mai are rost să vorbim de altceva decât de o greaţă profundă? Dacă cel mai mic salariu în mână e 1.300 de lei cam cât ar fi normal să fie cel mai mare? De 10 ori, de 50 de ori, sau de 100 de ori? E o bătaie de joc dusă la extrem!
GALAŢIUL ARE NEVOIE DE COMBINAT
Am fost în combinat zilele trecute. Aşa am aflat că deşi a ieşit pe minus în ultimii ani, Grupul Arcelor Mittal a decis să continue modernizarea combinatului de la Dunăre. După Furnalul 5, a venit rândul Oţelăriei să atragă grosul investiţiilor. Criza de supra producţie şi instabilitatea legislativă rămân principalele ameninţări pentru viitorul combinatului. De menţionat că ArcelorMittal Galaţi exportă două treimi din producţie şi contribuie cu 27 la sută la PIB-ul judeţului nostru.

POMPILIU COMŞA