DISTRIBUIȚI

O floare se usucă-n vânt,
ușor se pleacă spre pământ,
e cotropită de dogoare,
de arșița venind din Soare.
Așteaptă doar o mângâiere,
iar de la vânt o adiere,
cu briza lui răcoritoare
ce-i poate da viață, culoare,
că altfel nu s-ar numi floare,
iar floarea vieții sunt chiar eu
și tu devii Soarele meu
că-n suflet te-am purtat mereu.
În zori mă bucur de lumină,
la prânz de zumzet de albină,
amiezele cu drag petrec,
cu alte flori să mă întrec,
culori, parfum, arom`, buchet,
te-mbată-n câmp, sunt berechet,
și toate florile doresc
blagoslovit dumnezeiesc.
Iar la apus, către-nserat,
când intră toate în păcat
că ruga nu le-a ascultat,
pe mâine iar le-a amânat,
încep să facă temenele,
se ofilesc de dor și jele,
că vine noaptea pe furiș,
iar vreun flăcău, pitiș-pitiș,
s-o tăvăli cu mândra lui
când dau frâu liber dorului
și pân` la roua dimineții
au ostoit tot rostul vieții.
Eu, tandră și încrezătoare,
rămân cea mai fidelă floare,
cultiv speranța ce nu moare,
respectuoasă, răbdătoare,
aștept un răsărit de Soare!