DISTRIBUIȚI

Cândva, la lecţiile de istorie, atunci când istoria era tratată ca o disciplină de bază şi nu secundară cum a ajuns astăzi, printre revoluţionarii de la 1848 din ţările române, era amintit şi Stephan Ludwig Roth, participant alături de Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, Andrei Şaguna şi alţi intelectuali ardeleni la luptele pentru emancipare socială şi naţională a populaţiei paupere şi lipsită de drepturi din Transilvania, indiferent de etnie. Astăzi, acest nume nu prea mai este prezent în memoria generaţiilor mai tinere, fapt pe care-l consider nu numai straniu, dar şi defăimător pentru caracterul poporului român, ştiut fiind faptul că noi românii am purtat totdeauna recunoştinţă celor care ne-au făcut bine, unul dintre aceştia fiind şi pastorul Stephan Ludwig Roth, care a plătit cu viaţa imboldul spiritului său de a servi o cauză românească. Curios este şi faptul că nici actualul preşedinte al României, Klaus Iohannis, deşi de acelaşi neam şi religie cu pastorul, nu prea s-a învrednicit să-l aducă în atenţia publicului. Să fie oare deranjantă o asemenea pildă, având în vedere că prestaţia preşedintelui în înalta funcţie de şef al statului nu lasă să se întrevadă vreun sentiment de trăire şi răspundere faţă de soarta neamului românesc, aşa cum a simţit înaintaşul său, Stephan Ludwig Roth?!

Cărturar de excepţie şi spirit umanist

Stephan Ludwig Roth s-a născut în Mediaş, la 24 noiembrie 1796, într-o familie de saşi, tatăl său, Gottlieb Roth, fiind pastor luteran.  Dotat cu o capacitate intelectuală ieşită din comun şi beneficiind de o educaţie orientată spre învăţătură, tânărul Stephan a urmat studiile primare la Mediaş, apoi cele liceale la Sibiu, iar cele superioare la Tübingen (Baden-WürttembergGermania). La 24 de ani îşi susţine, la aceeaşi universitate, teza de doctor cu titlul „Esenţa statului”, un subiect de cercetare considerat în epocă destul de îndrăzneţ, dacă nu chiar revoluţionar. O altă temă de cercetare care l-a atras a fost „Egalitatea limbilor şi naţionalităţilor”.

După absolvirea studiilor şi obţinerea titlului de doctor în ştiinţe, Stephan Ludwig Roth revine în ţară şi este numit profesor şi director la liceul săsesc din Mediaş. Ideile sale iluministe vin în contradicţie cu regimul despotic existent în Transilvania şi pentru că poziţia socială îi permitea să le răspândească mai ales în rândul tinerilor ceea ce prezenta un pericol pentru puterea imperială, autorităţile l-au înlăturat din învăţământ. Devine predicator și pastor la Mediaș, apoi la Nemșa și Moșna.

Această ocupaţie îi permite să aibă contact cu oamenii, mai ales cu ţăranii, să le cunoască viaţa şi necazurile pe care le îndurau, nedreptăţile şi umilinţele la care erau supuşi de către autorităţi. Starea precară a acestei categorii sociale îl inspiră să-şi valorifice cunoştinţele dobândite în urma studiilor făcute şi să propună soluţii pentru a se practica o agricultură mai eficientă. A elaborat mai multe scrieri pe această temă, propunând ca soluţii, printre altele, comasarea suprafeţelor agricole, prelucrarea pământului prin metode noi care să dea mai mult randament, utilizarea plugului de fier, înfiinţarea de ferme, după model occidental, construcţia de drumuri şi căi ferate etc.

Ca om al cărţii şi conştient de rolul pe care-l are învăţământul în luminarea conştiinţei, în combaterea stării de înapoiere şi sărăcie, Stephan Ludwig Roth a acordat o atenţie specială şcolii, ocupându-se în mod direct de înfiinţarea de şcoli la sate, precum şi a unei şcoli pedagogice pentru pregătirea dascălilor. Şi aceste preocupări sunt o dovadă de necontestat că prin spiritul şi educaţia sa, prin structura sa umanistă, el a fost apropiat de românii ardeleni, le-a înţeles necazurile ce le îndurau din partea unui regim nedrept şi a încercat să-i apere împotriva abuzurilor şi să-i ajute cu priceperea şi putinţa sa.

Chiar dacă nu se ajunsese încă la odiosul dualism din 1867, când procesul de maghiarizare în Transilvania avea să capete dimensiuni apocaliptice, măsuri pe această linie au preocupat autorităţile maghiare cu mult înainte. Astfel în 1842 Dieta de la Cluj, în care etnia română nu era reprezentată, a încercat să legifereze ca limbă oficială de stat limba maghiară în locul limbii latine.  Stephan Ludwig Roth dă o replică dură acestui abuz, tipărind la Braşov, în acelaşi an, broşura intitulată „Războiul limbilor în Transilvania”. „A declara o limbă drept limbă oficială a țării – spune pastorul luteran în această scriere – nu e nevoie. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în dietă, nu putem schimba nimic.”

Roth a simţit nevoia la timpul respectiv să elaboreze şi o Istorie a Transilvaniei, în trei volume, tot în scopul apărării românilor ardeleni împotriva regimului apresor la care erau supuşi, regim care le refuza chiar şi statutul de naţiune, deşi ei trăiau în vatra moşilor şi strămoşilor lor şi nu venise de aiurea cum venise celelalte etnii. Lucrarea a fost tradusă în germană dar traducerea n-a mai fost tipărită.

Nu maghiarizare contra libertate

Anul 1848 a însemnat în istoria Europei începutul procesului de emancipare socială, de eliberare a popoarelor de sub tirania despotismului feudal. Influenţate de curentele ideologice ale renaşterii, masele asuprite au dobândit curajul de a se revolta împotriva stăpânilor seculari, pretinzând dreptul la o viaţă liberă, la demnitate şi posibilitatea de a dispune  de soarta lor. Întregul continent a fost cuprins de febra revoltelor, care s-au dezvoltat progresiv din Franţa spre răsărit, cuprinzând  Germania, Italia, Imperiul Habsburgic, Ţările Române.  Este momentul când masele devin un important actor politic de care, în viitor, orice structură de putere va trebui să ţină seama.

Mişcările revoluţionare din toate cele trei provincii româneşti şi-au stabilit ca obiectiv prioritar eliberarea de sub stăpânirile străine şi realizarea unităţii naţionale. De acest măreţ obiectiv românii şi-au legat toate speranţele într-o viaţă mai bună. Chiar dacă factorul declanşator al revoluţiilor române a fost unul extern, cauzele au pornit din adâncul istoriei. „Revoluţia generală – spunea Nicolae Bălcescu – fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi.”

Cel mai aspru regim l-a avut de suportat ţărănimea română, pe care exploatarea străină a lipsit-o nu numai de strictul necesar supravieţuirii dar şi de un minim de drepturi şi libertăţi indispensabil unei decente condiţii umane. Această masă de români a suferit multă vreme în tăcere calvarul umilinţei şi al iobăgiei, jugul clăcii şi biciul stăpânilor de moşii.

În Transilvania erau recunoscute doar trei naţiuni, nu însă şi cea majoritară, românească. Din punct de vedere social dar şi naţional populaţia acestei provincii româneşti era împărţită într-o nobilime, de regulă maghiară, încărcată de privilegii, şi o ţărănime, majoritar românească aflată în lanţuri. Se crease un sistem draconic de opresiune care împiedica orice încercare de eliberare de sub dominaţia maghiară. Situaţia ţăranului român era mult mai aspră decât a celui ungur, fiind vorba în acest caz nu numai de o exploatare economică ci şi de o exterminare etnică, urmărindu-se anihilarea elementelor de identitate naţională.

Revoluţia maghiară a deputat la 15 martie 1848 cu un program în 12 puncte. Primele 11 puncte se încadrau în concepţia europeană a revendicărilor sociale, obiective urmărite şi de revoluţionarii români. Cel de-al 12-lea punct prevedea însă încorporarea Transilvaniei în structura statului ungar, deci anexarea unui teritoriu fără a exista vreun temei istoric, juridic, etnic, religios sau vreo voinţă liber exprimată a populaţiei trăitoare în acest spaţiu.

Kossuth şi-a dat seama că obiectivele revoluţionare fixate ar fi dus la lipsirea de putere a aristocraţiei maghiare din Transilvania, aflată în minoritate, şi, cu timpul, chiar la asimilarea ei de către naţiunea majoritară, respectiv cea română, care s-ar fi întărit prin legitimarea drepturilor revendicate în revoluţie. „Dacă miile de nobili şi-ar pierde averea, iar naţionalitatea lor s-ar reduce – afirma Kossuth încă din 1846 – cea mai mare parte a milioanelor care i-ar ocupa locul, nu va mai fi maghiară”

Pentru evitarea acestui risc, revoluţionarii maghiari preconizau o intensificare a procesului de deznaţionalizare a celorlalte etnii şi în primul rând a celei româneşti şi, concomitent, escaladarea naţionalismului maghiar. În condiţiile libertăţilor, pe care ei le clamau ca revoluţionari, un asemenea obiectiv n-avea nicio şansă de reuşită. Soluţia au găsit-o în alipirea Transilvaniei la statul maghiar. Deci, revoluţionarii maghiari, în frunte cu Kossuth, militau să-şi câştige libertatea de sub stăpânirea austriacă, dar, în acelaşi timp, urmăreau să se înstăpânească asupra naţiunii române.

Regimul la care urma să fie supusă naţiunea română din Transilvania se anticipa chiar mai draconic decât cel austriac, împotriva căruia se ridicase şi românii ardeleni la 1848. Dacă regimul imperial de la Viena practica o exploatare economică, cel proiectat de „revoluţionarii” unguri urmărea în primul rând ştergerea identităţii naţionale. Ei nu s-au sfiit chiar să şi facă o asemenea ofertă, respectiv „libertate contra maghiarizare”. Un asemenea târg nu era însă de acceptat. Suferinţa şi jertfa multor generaţii de români pentru a-şi păstra fiinţa naţională, nu putea deveni o monedă de schimb pentru efemere promisiuni, indiferent cât de tentante ar fi fost acestea în momentul respectiv. Cu alte cuvinte, românii ardelenei n-au acceptat să-şi vândă sufletul. În multe sate ardelene românii au refuzat chiar eliberarea din iobăgie decât să renunţe la identitatea lor, la limba lor, la credinţa lor, la modul de viaţă şi tradiţiile moştenite din străbuni.

Cu toată această împotrivire, la 29 mai 1848, Dieta nobiliară întrunită la Cluj şi din care nu făcea parte niciun reprezentant al naţiunii române, naţiune majoritară în Transilvania, a hotărât unirea acestei provincii cu Ungaria.

Împotriva acestui rapt bestial, urmat de o înstăpânire efectivă în acest teritoriu şi maghiarizarea forţată a întregii populaţii, românii n-au mai avut nicio altă şansă de a se salva decât să se apere. Intelectuali de prestigiu şi cu un profund simţ patriotic precum Avram Iancu, Simon Bărnuţiu, Gheorghe Bariţ,  Aron Pumnul, Andrei Şaguna, Al. Papiu-Ilarian şi alţii au răspuns chemării istorice de a le fi românilor călăuze spirituale şi organizatorice în acţiunile lor de apărare împotriva pericolului unguresc.

În luptă alături de români

În acest context istoric avea să intre în luptă şi pastorul Stephan Ludwig Roth, urmându-şi crezul că dreptatea era de partea românilor. Prin urmare, cugetul îl îndemna să le fie alături în acele momente de cumpănă în care se aflau.

Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, întrunită în 3/15 mai 1848, care a pus bazele ideologice şi organizatorice ale luptei pentru emanciparea socială şi naţională a românilor ardeleni l-a avut şi pe el printre participanţi, alături de Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, Aron Pumnul şi ceilalţi corifei ai naţiunii române din acel timp. Aici, la această adunare de peste 40 000 de oameni, Roth a văzut deşteptată conştiinţa românilor şi hotărârea lor nu numai de a sfărâma lanţurile iobăgiei dar şi de a-şi lua soarta în propriile mâini, ca naţiune cu drepturi istorice în pământul Transilvaniei. Printre altele, ei au cerut ca de acum înainte să fie numiţi români, întrucât numele de „valah” sau de „olah” dobândise în secole de umilinţe şi de batjocură la care au fost supuşi un sens peiorativ. „…un popor întreg are dreptul să spună cum vrea să fie numit” scria Roth atunci într-un articol intitulat Adunarea românilor de la Blaj şi publicat în ziarul Foaie suplimentară la Vestitorul Transilvan. Pentru coordonarea acţiunilor ce urmau să se desfăşoare la Blaj se constituie Comitetul Naţional Român cu sediul la Sibiu, preşedinte fiind ales episcopul ortodox Andrei Şaguna.

În rândul saşilor nu era o atitudine unanimă în ceea ce priveşte alipirea Transilvaniei la Ungaria. Saşii din Sibiu erau sceptici că într-o Ungarie mare în care se proiecta să fie o singură naţiune şi o singură limbă oficială li se vor mai respecta dreptul la identitate. Intuiau că maghiarizarea nu-i viza doar pe români şi că, mai de vreme sau mai târziu, le va veni şi lor rândul. Încrezători în această uniune erau în schimb saşii din Braşov şi din Sighişoara. Nemulţumiţi de modul cum au fost trataţi de habsburgi, ei sperau că într-o Ungarie democratică şi constituţională vor beneficia de egalitate cu toţi ceilalţi locuitori. Faţă de această percepţie confuză, Roth a înţeles că este de datoria sa să atragă atenţia şi să aducă lămuriri convingătoare că într-o Ungarie, aşa cum o proiectau revoluţionarii maghiari, existenţa naţională a saşilor este periclitată.

Roth este prezent şi la cea de a doua Adunare populară de la Blaj din 13/25 septembrie 1848, unde s-a respins categoric unirea silită a Transilvaniei cu Ungaria. S-a cerut totodată constituirea unei Diete şi a unui guvern provizoriu, proporţional cu structura etnică a populaţiei din Transilvania. Adunarea saşilor din Sibiu a adoptat la 30 septembrie rezoluţia de la Blaj, trecând prin acest gest de partea românilor.

Sub conducerea Comitetului Naţional Român, s-a trecut la punerea în practică a principiului autodeterminării hotărât la Blaj, la organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe cale democratică. S-au constituit prefecturile şi legiunile, organe politico-administrative şi militare cu rol de a asigura autoguvernarea naţională. Roth a fost numit comisar imperial plenipotenţiar în 13 sate de pe Târnave, pledând pentru frăţie, egalitate în drepturi, desfiinţarea iobăgiei fără răscumpărare, fără jafuri şi spânzurători. În satele aflate sub coordonarea sa a dispus desfiinţarea obligaţiilor feudale.

Întrucât comandantul armatei imperiale din Ardeal a condamnat guvernul revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei, s-au creat premisele pentru izbucnirea războiului civil, revoluţionarii români situându-se, în mod straniu, de partea austriecilor doar prin faptul că aveau de luptat cu acelaşi inamic. Revoluţionarii români nu s-au subordonat politic şi militar armatei imperiale. Avram Iancu a constituit un Consiliu de război care a coordonat administraţia din zonă şi rezistenţa militară împotriva invaziei armatei maghiare.

Armata revoluţionară maghiară condusă de generalul polonez Josef Bem a reuşit până în martie 1849 să ocupe cea mai mare parte din Transilvania. A rezistat Cetatea Alba Iulia apărată de austrieci şi Munţii Apuseni unde se apărau moţii conduşi de Avram Iancu. În zona ocupată de maghiari 230 de sate au fost şterse de pe faţa pământului şi peste 40 000 de români au fost ucişi. Unii dintre revoluţionari au reuşit să se refugieze peste munţi în Ţara Românească, fiind şi Roth sfătuit să-i urmeze.

În ianuarie 1949 i-a murit însă soţia şi a trebuit să se întoarcă la Moşna pentru a avea grijă de cei cinci copii rămaşi fără mamă. A avut şi promisiunea de amnistie din partea generalului Bem. Kossuth n-a ţinut însă cont de aceasta şi la 21 aprilie a dispus arestarea sa. „Tribunalul de sânge” al nobililor de la Cluj l-au judecat şi l-au condamnat la moarte prin împuşcare, găsindu-l vinovat de „înaltă trădare”. Adevăratul motiv al condamnării l-au constituit ideile și activitatea sa pentru apărarea românilor împotriva regimului opresor practicat de nobilimea maghiară. Cel mai mult a cântărit în actul de acuzare broşura „Războiul limbilor în Transilvania” în care el pleda pentru limba română (valahă) ca limbă oficială în Transilvania. A fost executat la mai puţin de trei ore de la pronunţarea sentinţei. În ziua execuţiei (11 mai 1849) într-o scrisoare adresată copiilor menționa: „Am avut cele mai bune gânduri pentru nația mea, fără să fi voit răul celorlalte națiuni”. A fost înmormântat la Mediaş, unde există o casă memorială şi un bust ridicat în faţa liceului care-i poartă numele.

Vasta sa cultură umanistă, spiritul de înţelegere şi toleranţă, ataşamentul faţă de neamul românesc, obidit şi greu încercat în vremea sa, curajul de a-l apăra împotriva agresivităţii maghiare şi moartea jertfelnică cu care a plătit acest curaj  sunt doar câteva repere ale acestui spirit luminat care ar trebui să ne îndemne la recunoştinţă şi la păstrarea lui veşnică în memoria tuturor generaţiilor de români ce-i urmează.