DISTRIBUIȚI

Până în ultima zi a domniei și a vieții sale, Ștefan a ținut sabia în mână. Grigore Ureche spune că Ștefan cel Mare a murit într-o zi de Marți, la 2 Iulie 1504, în scaunul său domnesc de la Suceava, dupa ce a domnit 47 de ani, două luni și trei săptămâni, și a înălțat 44 de mănăstiri și biserici în toată Moldova, încât pe vremea aceea un duh Creștinesc de sfințenie plutea peste tot pământul cel binecuvântat al Moldovei.
Pentru faptele sale creștinești, Dumnezeu Tatăl cu mare semn l-a însemnat, căci ca unui adevărat sfânt, lui mai dinainte i s-a arătat ziua și ceasul morții. Într-o dimineață senină, în a doua zi a lunii lui Cuptor, pe când se îngâna ziua cu noaptea, Ștefan chemă iarși lângă patul său pe soția sa, doamna Voichița, pe Bogdan, domnul cel nou, pe mitropoliți si pe vlădici, pe boieri și pe curteni.
Bolnavul se ridică singur de pe pat și porni încet spre tronul domnesc, care era alături. Își puse singur coroana pe cap, prinse sceptrul în mână ca în vremurile lui de mărire si, așezându-se în scaunul domnesc, ridică ochii săi albaștri înlăcrimați si grăi:
– Bucurați-vă! Iată îngerul Domnului și Dumnezeului meu m-a vestit că peste trei ceasuri trebuie să vă părăsesc! M-am urcat iarăși pe scaunul Domniei, ca să vă dau binecuvântarea pentru despărțire!
Și pentru ca toți începură să plângă, Ștefan le zise:
– Nu plângeți. Mergeți și vestiți poporul că toate durerile mi-au trecut. Peste trei ceasuri nu voi mai fi între ai mei. Nu plângeți. Dumnezeu Tatăl să vă aibă în sfânta Sa pază!
Lacrimi fierbinți curgeau din ochii tuturor, iar el zâmbea fericit și fata lui strălucea ca soarele. După trei ceasuri, cel care fusese fala Moldovei, scutul și nădejdea creștinătății închise ochii liniștit și împăcat. Buciumașul primi semn să sune din bucium ca să vestească poporul că prorocirea Sfântului Voievod s-a împlinit întocmai.
Începu să bată iarăși clopotul cel mare de la Sfânta Mitropolie. Iar după el începură să plânga în glasuri de aramă mii și mii de clopote de la toate bisericile și doliu greu se întinse de la munte pâna la mare. În toate mănăstirile se ținură priveghiuri și se citiră rugăciunile prohodului.

Zilele se strecurară in jale multă și în răsunătorul bocet al clopotelor. Pe urmă se întinse alaiul mare de preoți, de oșteni, de boieri și de popor. Și Vodă, înveștmântat ca în vremile măririi, cu coroana pe cap, cu sabia și buzduganul alături, fu ridicat pe năsălie de boierii mari; clerul își înăltă glasul și porniră. Muzicile ostașești prinseră a suna, și când ieși alaiul din cetate se umplură câmpiile de mulțime. Călăreții își duceau în pas caii, iar armele, care alte dăți se înalțaseră cu fală, acum erau îndreptate spre pamânt în care și voievodul lor cobora. Merseră multă vreme prin arșița lui iulie de la Suceava spre Putna. Și a fost o adâncă zguduire în inimi când corpul marelui Ștefan fu coborât în bolta de piatră. Și fu atât de sfâșietoare jalea, încât niciodată până atunci și nici de atunci până astăzi pe pământul Moldovei o durere ca aceea nu s-a mai pomenit.