DISTRIBUIȚI

Chiar din primele zile, disparitia Titanicului a fost împânzitã de mituri si legende. Pe lângã cele traditionale, la noi au ajuns si versiuni fantastice.

În 1897, cu 15 ani înainte de dispariþia Titanicului, a iesit de sub tipar cartea necunoscutului jurnalist pe atunci, Morgan Robertson. Romanul sãu prezicea moartea unui urias transoceanic cu numele „Titan”.

Imaginatia bogatã a jurnalistului s-a dovedit a fi o prorocire de cosmar, care se potrivea cu faptele reale, începând cu numele si echipamentele vasului si terminând cu locul, timpul si cauza catastrofei.

Dupã tragedie, Robertson era considerat „diavol”, geniu negru, prevestitorul nenorocirii. Romanul sãu a fost blestemat, iar autorului i-a fost refuzat dreptul la publicarea cãrtilor. Dar în ziua în care mãretul Titanic îsi începea cãlãtoria, nimeni nici mãcar sã se gândeascã la vreun roman-prorocire. Toti cei care urmau sã cãlãtoreascã pentru prima oarã cu vasul-minune se considerau alesi iar rudele si fotografii îi priveau cu invidie de pe mal.

Doar un singur marinar de pe Titanic, printr-o ironie a sortii, avea cu el un exemplar al romanului lui Morgan Robertson. Pe mãsura ce înainta în lecturã, pe marinar îl cuprindea panica. Le-a povestit colegilor, dar acestia deja erau cu un zâmbet larg pe buze. Era într-atât de speriat, încât atunci când vasul se afla în portul orasului Southhempton, el a abandonat, si prin asta si-a salvat viata.

De asemenea, în ultima clipã, au refuzat sã cãlãtoreascã încã 55 de oameni. În aceastã listã intra miliardarul John Morgan, detinãtorul ambarcatiunii, subit declarat bolnav. A refuzat cãlãlãtoria si un mare negustor Wood, a cãrui sotie a primit o avertizare anonimã „dacã nu vreti sã vã pierdeti sotul, atunci faceti tot posibilul ca sã-l rãzgânditi de la cãlãtorie”. Restul care au refuzat au motivat asta prin diferite presimtiri ciudate dar puternice.

Pe 15 aprilie 1972 (la 60 de ani dupã tragedie) radistul linkorului american „Theodor Roosvelt” primeste un semnal SOS. Prin zgomotul din cãsti rãzbãtea o voce înghetatã care chema ajutor pentru Titanicul ce se scufunda.
Radistul Llyd Dethmer a crezut cã a înnebunit. Însã, pentru orice eventualitate, a transmis mesajul la tãrm. Cine stie? Poate într-adevãr, cineva are probleme. Rãspunsul a fost foarte scurt si calm : „la semnalul SOS nu rãspundeti, continuati cursul stabilit”. Abia în port cãpitanului si întregului echipaj le-a fost arãtat cã demult scufundatul Titanic nu avea cum sã trimitã vreun semnal SOS. Ori radistului i s-a pãrut, ori cineva a fãcut o glumã bunã. Însã Dhetmer a gãsit straniu faptul cã explicatiile au fost oferite de serviciile speciale si nu de conducerea maritimã. Asa cã a început cercetãrile. De la început, din purã curiozitate. Dar s-a adâncit atât de mult încât a ajuns la spitalul cu probleme neuropsihologice. Dar înainte de asta a reusit sã „dezgroape” multe lucruri interesante.
Dhetmer a cãutat în arhive rapoartele colegilor sãi radisti despre acelasi lucru care l-a observat si Lloyd. Anii în care au fost detectate semnale SOS erau 1924, 1930, 1936, 1942. A fãcut un tabel si a observat, cã fantomele radioefirului apãreau o datã la sase ani.

În 1978 Lloyd astepta intentionat semnalul. Si a asigurat pe toatã lumea cã l-a primit. Ce s-a întâmplat în 1984 si 1990 nu se stie. Nu existã informatii nicãieri. Însã, în 1996, ziarul canadian „Sun” anuntã despre un alt semnal SOS primit de vasul canadian „Quebec”.

Unii învãtati presupun cã „în câmpul întinderii timpului s-a format un semnal-fantomã”, si cã pe el, cicã, îl primesc vasele de atâta timp. Si dacã toate aceste nu sunt minciuni si falsuri, ar trebui sã ne pregãtim pentru SOS-ul din 2008.

O altã categorie de savanti sunt hotãrâti cã SOS-ul a „tãiat” timpul în douã. Adicã, semnalul putea fi receptionat si în 1906, si în 1900. Dar, din pãcate, pe atunci, un radio era ceva nu chiar atât de ieftin si uzual. Popov l-a inventat în 1895.

Însã, cei mai înflãcãraþi cercetãtori susþin cã si atunci semnalele erau primite, doar cã nu de radioaparaturã ci de oameni. Mai specific, de creierele lor. Anume asa s-ar explica profetia lui Morgan Robertson si pesimtirile celor 55 ce-au refuzat cãlãtoria.

Pare un episod de poveste, dar cum altfel de explicat semnalul primit de vasul „Carpatia” si „Olimpic” la ora 23 : 17? Adicã, asta ar însemna cu 23 minute mai devreme decât ciocnirea cu mortalul aisberg, care a avut loc la 23 : 40.

Daca pana acum toate descoperirile se reduceau la niste semnale-fantome, destul de „nepalpabile”, atunci ceea ce a gasit Carl-Yorgen Huss, capitanul vasului norvegian de pescuit este destul de material.
In ziua de 24 septembrie, 1990, in nordul Atlanticului, la 340 de km sud-vest de Islanda, pescarii norvegieni au gasit o fata, ce ar arata de 29 de ani, tremurand pe un aisberg. Numele ei era Winnie Cowts.

Capitanul Huss a anutat oficialitatile de fata gasita. Aceasta insa afirma ca s-a salvat printr-o minune de la naufragiul Titanicului si ca este foarte ingrijorata pentru soarta celorlalti calatori.

Pentru aceasta femeie timpul s-a oprit in tragica zi de 15 aprilie 1912, zi pe care o traia emotional atat de puternic de parca nici n-ar fi existat acesti 79 de ani!

Pescarii nu puteau accepta asa ceva. Notiunile lor despre timp erau bulversate si mai mult cu cat autoritatile norvegiene se convingeau ca este complet sanatoasa psihic. insa, o tradau doar hainele. Asa ceva purtau femeile „la moda”, la inceputul secolului. Winnie era complet uimita si nu trada nicio urma de prefacere. Dar cum este posibil asa ceva?

In cautarea raspunsului, expertii au luat legatura cu oficialitatile maritime britanice. Londra a confirmat ca miss Winnie Cowts din Southempton intr-adevar era pe lista calatorilor si s-a aflat pe vapor.

Lucrul cel mai straniu este ca ea nu arata deoc de 108 ani, ci de 29! „E ceva supranatural”, afirmau cei 27 de doctori si invatati ce-au examinat-o. „Se pare ca s-a aflat intr-un fel de conservare a timpului. N-a imbatranit deloc”.

Iar aproape peste un an, la 9 august, 1991, vaporul de cercetari norvegian „Larsson Nayper”, la 365 km sud-vest de Islanda il pescuieste, dupa toate aparentele, chiar pe capitanul E. John Smith!

Nevatamat, dar cutremurat de cele intamplate. Era imbracat intr-o uniforma excelenta, marca „White Star”.
Salvatorii au procedat exact ca in cazul lui Winnie. L-au „predat” pe Smith autoritatilor de la Oslo, care l-au spus la o serie de examinari si teste psihice. Le-a trecut cu brio pe toate. Era perfect sanatos. Atunci cand s-au comparat amprentele din dosarele marinei britanice cu cele ale „reintorsului” a avut loc o foarte mare surpriza. Se potriveau in cele mai mici detalii !

Chiar daca cei doi supravietuitori se simt excelent, autoritatile (nu se stie care) exclud total posibiltatea unui interviu chiar si pana astazi! Toate acestea se fac sub pretextul readaptarii la societate, cei doi inca mai cred ca sunt in 1912.

Peste 3 ani, in 1994 deja, in aproape aceleasi locuri (sud-vest de Islanda, 300-400 km) a fost gasita o fetita de 10 luni, aproape inghetata, dar sanatoasa. De unde s-a luat acest bebelus, care evident ca nu poate sa inoate la o asa distanta de mal? De ce este inca in viata? Copilita plutea pe apa datorita unui colac de salvare apartinand Titanicului.

In cele intamplate e greu de crezut dar totusi cercetatorii acestui caz au gasit in arhive mentionarea necesara despre acest copil.

Majoritatea marinarilor ce trec prin locurile unde a pierit Titanicul sustin ca vad un vas mare scufundandu-se mereu. Unii zic ca este fantoma Titanicului, altii, putin mai luminati – ca in momentul scufundarii uriasul transoceanic ar fi nimerit intr-un „virtej” al timpului. Oricum, Pentagonul deja a clasificat acest subiect, ca si multe altele : Top Secret.