DISTRIBUIȚI

Vasile Lucaciu preot, dascăl și erou al Bisericii Greco – Catolice
și al neamului românesc
Partea a III – a
Parohia de la Şişeşti
De la catedră la altar
La 27 august 1885 Vasile Lucaciu a fost numit paroh în comuna Şişeşti ( Maramureş ), trimiţând o scrisoare directorului Liceului din Satu Mare, Carol Hohelein, datată la data de 1 septembrie 1885, prin care îi aduce la cunoştinţă despărţirea de cariera de profesor, luându-şi cu această ocazie rămas bun de la el şi colegi, pe care-i asigură de stimă şi recunoştinţă pentru tratamentul colegial din cei şapte ani de profesorat. Odată cu parohia din Şişeşti începe o nouă epocă din viaţa lui Vasile Lucaciu. Ajuns aici el constată că biserica este neîncăpătoare şi nepotrivită timpurilor. Dar cum de a ajuns ca noua și impunătoarea Biserică a Unirii Tuturor Românilor din Șișești să prindă contur, într-o lume și – n vremuri tulburi pentru minoritatea românilor din Transilvania?
O biserică construită cu dragoste și credință
În revista ”Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor adecă Mănăstirea Maicei Românilor în Șișeșci – Schițe istorice și dare de seamă”, Vasile Lucaciu dorește să lase românilor de dincolo de timpuri și locuri, mărturii care să vorbească despre sacrificiile de toate felurile prin care a fost ridicată Biserica Greco-Catolică din Șișești, el dorind în același timp să lase ca mărturie poporului parcursul său personal de trecere de la vocația de dascăl la cea de paroh de Șișești.
Astfel, el prezintă Parochia Șișeșcilor ca pe: ” una din cele mai vechi din aceste provincii locuite de Români.” [ Vasile Lucaciu, ”Biserica S. Uniri A Tuturor Românilor adecă Mănăstirea Maicei Românilor în Șișeșci – Schițe istorice și dare de Seamă”, Tipografia lui Michail Molnár, Baia Mare, 1892 p. 5.]
Astfel: ”Însemnări scrise nu avem, decât dela 1762. Tradițiuni poporale înse arată, că în această comună au fost în timpuri foarte depărtate viață culturală și industrială, cum abia ne putem închipui. Așa se vorbeșce, că Biserica cea veche parochială s’au zidit încă pe timpul când »strămoșii noștri Romani au fost stăpâni«” [Ibidem.]
Printre multele amănunte arhitectonice și picturale prezentate minuțios de părintele Lucaciu, stă și prezentarea unei icoane a Maicii Domnului cu Christos pruncul în brațe:
” În Biserica cea veche s’au conservat o icoană frumoasă a Maicii Preacurate, cu Christos – pruncul în brațe.
Aceasta icoană a fost fala Bisericei de la Șișeșci, se numea:
»Maica Românilor«
Ea a fost vestită și onorată ca făcătoare de minuni, cea ce se dovedesce din mai multe icoane, zugrăvite pe păreții bisericei, și cari sunt tot atâtea trofee ale grațielor și darurilor aduse și făcute creștinilor credincioși de:
»Maica Românilor«” [Idem, p.6.]
În data de 27 August 1885, în urma reconsiderării necesităților pastorale părintele Vasile Lucaciu și-a: ” ocupat beneficiul parochial – consultat consiliul parohial – ce mi l’a conferit Ilustrisimul și preabunul meu Domn Episcop diecesan. La prima intrare am simțit necesitatea unei biserici corespunzătoare. Asta vechie, edificată din lemn, înainte cu sute de ani, nu poate corespunde la mai mulți de 250 de credincioși” [Idem, p.7.] Propunerea părintelui a avut un așa mare succes, încât ”toți au dat un resunet însuflețit nu numai de aprobare, ci de un dor fierbinte, ca numai decât să se pună în lucrare aceasta idee salutară.” [Ibidem.]… pentru ca în data de 1 Noiembrie 1885 ” întrunindu-se senatul bisericesc în ședința ordinară sub p. II, a adus următorul conclus: » Senatul află necesară edificarea unei biserici nouă, corespunzătoare. Concrede parochului, se studieze causa aceasta și să propună cât mai curend, un plan de activitate conducătoriu la ajungerea scopului.” [Idem, p.7-8.] Pentru realizarea proiectului a fost ales ca arhitect Alexiu Berinde, protopop și paroh de Seini, ” … Pregătindu-se astfel causa, în adunarea generală a senatului și poporului român din Șișeșci, ținută în 6 Decembrie 1885 s’a primit în unanimitate următoarele propuneri:
a. să se edifice o Biserică nouă.
b. pentru procurarea speselor de edificare să se facă repartițiune asupra poporenilor, împărțindu-i în trei categorii sau clase, cu 20, 10 și 5 fl. pe an, în curs de 3 ani consecutivi 1886-7-8.
c. sumele repartite să se solvească în 2 rate, la S. Georgiu și la S. Maria mare din fiecare an.
d. poporenii se deobligă a presta toate lucrurile, câte se plinesc dela denșii în natură, adică: caratul materialului, lucrurile de dileri pe timpul edificării, etc.” [Ibidem.]
Astfel au început lucrările pentru construcţia unui nou lăcaş de cult după planurile întocmite de protopopul Berinde, o replică la scară redusă a Bazilicii Majore „Sf. Petru” din Roma. Cu prilejul dărâmării vechii biserici de lemn, Vasile Lucaciu a descoperit pe grinda principală, sculptat în lemn „Anno Domini 1043”, o altă inscripţie cu litere chirilice arătând că biserica a fost renovată în 1600, adică, pe atunci când Mihai Viteazul a trecut pe aici, luând drumul spre Praga”. „Dacă această biserică a fost vizitată de Mihai Viteazul – arăta Vasile Lucaciu – Biserica cea nouă ce o construim acum trebuie să deschidă epoca unirii tuturor românilor.” [Tiron Albani, op. cit., p. 24-25.]
Revenind la întrebarea de început: cum se putea ca noua și impunătoarea Biserică a Unirii Tuturor Românilor din Șișești să prindă contur, într-o lume și – n vremuri tulburi pentru minoritatea românilor din Transilvania? Într-o Transilvanie care era parte integrantă într-un Imperiu dualist Austro – Ungar care nu permitea nicidecum minorităților aparținătoare să se afirme … mai ales a celei valahe? Astfel de întrebări persistau și-n gândurile părintelui Vasile Lucaciu.
”Părinții noștri, când erau mai greu prigoniți, când nu li era permis a edifica biserici în interiorul orașelor sau a comunelor, unde erau și alte neamuri prepotinte, din materialul cel mai eftin, ce li-a stat la disposițiune, din lemn, au sciut se edifice nisce temple cu forme și împărțiri clasice, cu sculpturi și nisce cioplituri delicate cu nisce turnuri superbe, cari nu se țin de complesul edificiului bisericei, ci sunt o frumuseță de sine stătătoare. Societatea »Kunstverein« din Viena, cu ani de mai nainte, a trimis fotografi artiști, cari se eterniseze formele bisericilor noastre de lemn. Așa s’au fotografat de es. Biserica cea veche de lemn din Seini, din Apa și din Giurgeșci, etc. Acesti artisti au lăsat vorba că bisericile noastre cele nouă de peatră sunt în forma gâscelor notătoare pe lacuri, purtând grumadi mai lunguț sau mai scurt.” [Vasile Lucaciu, op. cit. p. 9.]
O întâmplare cu iz de satiră povestită de el însuși, descrie reticența câtorva credincioși din parohie, la forma noii biserici:
”S’au și aflat vre-o doi dintre poporenii mei, cari au fost de svat că ar fi bine se mergem în satul X, în satul Y, și se ne alegem vreuna din bisericile aflătoare pe acolo ca de model. Asta înse nu era cu putință. Li-am explicat, că noi, nepoții acelor Romani prigoniți, opriți dela scoală și lipșiți de drepturi și de carte, cari totuși Români, fiind au sciut se plănuiască biserici de lemn, cum le vedem prin satele noastre, nu vom face: – gâscă pe apă; ci oameni cu carte, cu drepturi, cu învețătură fiind ne vom nisui chiar ‘ a perfecționa stilul de arhitectura părinților nostri.” [Idem, p.9-10.]
Într-unul din numerele sale de început, Revista „Afirmarea” publica următoarele:
„Biserica din Şişeşti, cu o cheltuială de 33443 florini, dintre care 13556 puşi de Lucaciu personal, se termină, iar în 27 august1890 în ziua sfinţirii, se dezvelesc două plăci comemorative: prima: „Întru onoarea Adormirei Preacuratei Fecioare: 27 august 1890”, iar a doua deasupra uşii de la intrarea în Biserică: „PRO SANCTA UNIONE OMNIUM ROMANORUM”. [Afirmarea”, Satu Mare, An, I, nr.15, iunie-iulie 1936, p. 50.]

Cu ocazia sfinţirii Bisericii din Şişeşti, pr. dr. Vasile Lucaciu a ţinut o cuvântare din care reţinem următoarele: „Zidirea aceasta nu este o simplă clădire, piatră pe piatră, ci este întruchiparea unui ideal carele pe cerul vieţii mele străluceşte ca un soare luminând cu razele sale trecutul, prezentul şi viitorul neamului meu iubit… Ce ne-a lăsat istoria, ce ne-au transmis părinţii noştri, ce-au cântat poeţii, ce doreşte tot sufletul de român: măreaţa, fericitoarea, sfânta unire a tuturor românilor am vrut eu şi cu mine poporul meu, să fie simbolizată în această măreaţă Biserică, unire în cugete, unire în simţiri, unire în religiune… Eu sper că vor veni timpuri mai fericite, sper ca martirii noştri, suferinţele noastre vor expia păcatele acestui popor şi liberi şi uniţi vom putea parcurge calea vieţii noi predestinate cu glorie în cultura, în sfinţirea caracterului român.” [Ibidem.]
Prin scrierea cu litere romane, ctitorul a voit să arate că după sute de ani de cult sub influenţa slavonismului chirilic, eram din nou ceea ce am fost: „Creştini ai Romei prin credinţă, cultură şi limbă.” Această alegere s-a dovedit salvatoare pentru preotul care a intrat din nou în atenţia autorităţilor datorită cuvântării de la Liturghia de sfinţire a lăcaşului de cult nou ridicat, putându-se justifica „pro forma” că unirea vizează probleme religioase şi nu politice. [Alina Mocanu, Daniela Ciută, Nicoleta Latiş, op. cit., p. 20.]

Valeriu Valerian IOAN
Nicoleta IOAN